Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (55) - Introducere la Faptele Apostolilor

Se crede că Evanghelia a treia şi Faptele Apostolilor alcătuiau la început o singură operă care ar putea fi intitulată astăzi „Istoria obârşiilor creştine“ şi care s'ar fi segmentat după anul 150, când creştinii au dorit ca cele patru evanghelii să formeze, separat, un singur codice. Cele două opere sunt scrise de acelaşi autor, Evanghelistul Luca, sunt adresate aceluiaşi Teofil, nobil roman convertit la creştinism, şi se constituie în documente de primă mână asupra vieţii lui Iisus Hristos şi a Bisericii primare.

Cât despre timpul şi locul scrierii, analiza textului şi mărturiile adiacente duc la concluzia că Luca a început-o la numai câteva luni după ce-şi încheiase Evanghelia, adică în preajma anului 65 (oricum, după 63 şi înainte de 70), în cetatea Romei.

Planul (foarte) general al lucrării se prezintă astfel:

De la înălţarea Domnului până la pogorârea Duhului Sfânt (1, 1 - 2, 13).

De la intrarea în arenă a lui Petru până la începutul activităţii lui Pavel (2, 14 - 13, 3).

La Ierusalim: primele convertiri şi primele conflicte cu autorităţile iudaice (2, 14 - 5, 42).

La Ierusalim: primul conflict grav cu iudaismul; întâiul martir (6, 1 - 8, 3).

Primele convertiri în afara Ierusalimului (8, 4-40).

Intrarea lui Saul (Pavel) în Biserică (9, 1-30).

Activitatea lui Petru în afara Ierusalimului (9, 31 - 11, 18).

Convertirea în massă a păgânilor. Biserica din Antiohia (11, 19-26).

Noi evenimente în Ierusalim (11, 27 - 12, 23)

Evenimente în Antiohia (11, 24 - 13, 3).

Călătoriile misionare ale lui Pavel (13, 4 - 21, 16).

Prima călătorie (13, 4 - 14, 28).

Sinodul Apostolic şi problemele lui (15, 1-35).

A doua călătorie (15, 36 - 18, 22).

A treia călătorie (18, 23 - 21, 16).

Pavel închis la Ierusalim şi la Cezareea (21, 17 - 26, 32).

Drumul lui Pavel de la Cezareea la Roma (27, 1 - 28, 15).

Pavel la Roma (28, 16-31).

Luca face, şi aici, operă de istoric, căutându-şi cu grijă sursele de documentare, decalându-le valoric, ordonându-le cronologic şi redactând o scriere compactă şi unitară. El este însă avantajat de faptul că o bună parte a evenimentelor au fost trăite de el însuşi, înregistrându-le ca martor ocular.

Unii critici noutestamentari presupun că Luca a folosit şi o seamă de izvoare scrise (îndeosebi aramaice); e posibil, dar ele nu pot fi identificate. Şi nici nu le-am vedea importanţa, de vreme ce tradiţia era încă vie, de primă mână, vehiculată de participanţi direct la evenimente. Nimic mai simplu decât ca autorul să înregistreze relatările despre întâia comunitate creştină din Ierusalim (ai cărei membri ajunseseră deja în Asia Mică) sau despre formarea comunităţii din Antiohia (unde el îşi avea părinţii şi rudele). Cât despre convertirea lui Pavel şi călătoriile misionare ale acestuia, Luca le-a aflat, cu siguranţă, din gura însăşi a marelui Apostol, pe care, de altfel, l-a şi însoţit de-a lungul prizonieratului şi mai ales de-a lungul anevoiosului său drum spre Roma; o seamă din episoadele acestui drum sunt relatate la persoana întâi plural, ca şi cum notele de călătorie ale lui Luca ar fi fost transcrise direct (vezi 16, 10-17; 20, 5-15; 21, 1-18; 27, 1 - 28, 16).

Faptele Apostolilor constituie istoria aproape completă a răspândirii creştinismului de-a lungul primelor trei decenii şi de-a lungul coastelor cunoscute şi accesibile ale Mediteranei, din Ierusalim până'n Roma (şi'n perspectivă, Spania). Dacă în prima etapă (Ierusalim - Samaria - Antiohia) personajul principal este Petru împreună cu ceilalţi unsprezece apostoli, în cea de a doua autorul îl introduce şi îl menţine pe Pavel ca erou unic şi inegalabil în propria sa atenţie şi admiraţie. Alături de el, portretele luminoase ale unor colaboratori ca Ştefan, Barnaba, Ioan Marcu, Apollo, Sila sau Timotei întregesc imaginea unei cohorte spirituale prin care Duhul Sfânt lucrează din plin şi cu putere întru cunoaşterea şi răspândirea Evangheliei, în ciuda împotrivirilor şi violenţelor care - straniu! - nu vin din partea autorităţilor romane păgâne, ci din aceea a iudeo-creştinilor care se simt încă legaţi de circumcizie şi de formalismul vechitestamentar. Rezultatul acestei ofensive misionare sunt cele aproape treizeci de comunităţi care vor fi conduse şi dezvoltate în continuare de o ierarhie stabilită de apostolii înşişi. Se creează astfel conştiinţa că, deşi Bisericile sunt şi pot fi mai multe, Biserica lui Hristos este una, sfântă, sobornicească şi apostolică, şi că ea este mai mult decât suma aritmetică a celor locale. „Biserica şi Bisericile“, iată o realitate biblică pe care se va constitui, mai târziu, Mişcarea Ecumenică

sursa: Sfânta Scriptură: Versiunea Anania