Catehism creștin ortodox ( IX )

27. De ce Dumnezeu nu repetă Descoperirea Sa?

Pentru că El a făcut această Descoperire odată pentru totdeauna, în vederea mântuirii oamenilor, potrivit planului Său veşnic.

Dumnezeu se descoperă atunci când ştie că aceasta este de cea mai mare trebuinţă şi de cel mai desăvârşit folos. El nu se repetă ca oamenii, pentru că planul său iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii.

Repetarea învăţăturii sau a altui lucru, este semnul nedesăvârşirii omeneşti. Repetarea Descoperirii dumnezeieşti, adică o nouă venire a Vechiului şi a Noului Testament, cu o nouă întrupare, pătimire, moarte şi înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arăta ca prima Descoperire sau a fost înşelătoare, sau n-a avut loc niciodată, sau a fost incompletă, ceea ce ar fi o necuviinţă faţă de numele şi puterea lui Dumnezeu. Susţinerea că repetarea Descoperirii ar face pe toţi să creadă, nu poate sta în picioare, pentru că nici în timpul Mântuitorului n-au crezut toţi în El, cu toate că El era Descoperirea însăşi. Învăţatura pildei bogatului şi a săracului Lazăr este că cei învârtoşaţi la inimă n-ar crede chiar dacă ar şi învia cineva din morţi (Luca 16:31).

28. Unde se găseşte Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire?

Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire se găseşte în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.

29. Ce este Sfânta Scriptură?

Sfânta Scriptură sau Biblia este colecţia cărtilor numite ale Vechiului şi ale Noului Testament, scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 ani, adică de la Moise (cca.1400 înainte de Hr.) până la autorul Apocalipsei (cca. 100 după Hr.). 

Aceste cărţi sunt comoara cea mai preţioasă de lumină şi mântuire pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le păstrează ca pe un odor de mare preţ şi le foloseşte ca pe un izvor de apă vie din care soarbe

învăţătura cea dumnezeiască.

30. De ce Sfânta Scriptură se mai numeşte şi Biblie?

Cuvântul «Biblie» provine din limba greacă şi înseamnă «cărţi» sau «carte». «Cărţile» sau «cartea» Sfintei Scripturi şi-au păstrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atât pentru că Sfânta Scriptură a fost scrisă o bună parte în limba greacă, cât şi pentru că, la început, în primele veacuri ale creştinismului, învăţătura cuprinsă în ea a fost propovăduită mai ales în limba greacă, aşa cum arată documentele timpului, îndeosebi Sfânta Tradiţie.

Acest cuvânt, Biblie, care e cel mai întrebuinţat, atât de creştini cât şi de necreştini, înfăţişează, deci, Sfânta Scriptură ca pe o carte în sine, singura care de-a lungul istoriei şi-a păstrat acest nume fără alt adaus şi pe care noi credincioşii o socotim cartea mai presus de toate celelalte cărţi, cartea cărţilor, cartea pe care, dacă n-o putem numi cea mai mare ca întindere, o putem, numi cea mai preţioasă, pentru cuprinsul îi roadele ei în sufletele noastre.