Duminica a IV-a a Sfântului şi Marelui Post; a Sfântului Ioan Scărarul

 

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Desigur că nu acestea-s cuvintele Scripturii. Textul pe care Evanghelia zilei acesteia – iarăşi praznic – ni-l pune la îndemână se află în capitolul 9 al Evangheliei după Marcu (17-32). Încă un tată. Şi încă un fiu. Şi iarăşi Fiul Tatălui, Care, prin dumnezeiască lucrare, repecetluieşte sfinţenia relaţiei dintre tată şi fiu în istoria mântuirii subiective. Ceea ce ne interesează astăzi este însă legat de o taină mai adâncă decât simpla paternitate. Evanghelia aceasta este aşezată în acelaşi capitol îndată după două mari vestiri adresate de Hristos lumii: Schimbarea la Faţă (Mc 9, 2-10) şi o a doua vestire, a Patimilor (Mc 9, 11-13), cele două icoane care impun necesitatea rostirii acestei pericope în Post. Căci este nevoie să înţelegem deopotrivă slava Învierii dinainte de Înviere, care luminează chipul Dumnezeului Întrupat şi valea adâncă a Patimilor prin care El trece, pentru ca, Tabor să se facă lumea întreagă şi, în contextul acelei înţelegeri, să adâncim vindecarea pruncului demonizat din pericopa zilei.

Radiografierea dramei fiului este cât se poate de clară, aşa cum numai un tată o putea face: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi le-am spus ucenicilor Tăi să-l scoată, dar ei n-au fost în stare“ (Mc 9, 17-19). După toate rigorile medicinii, starea convulsivă a fiului omului acestuia arată o gravă afecţiune, aproape netratabilă la vremea trecerii lui Iisus Hristos prin Ţara Sfântă, cum până astăzi ea este greu tratabilă şi greu identificabilă ca atare. Şi-apoi era o boală umilitoare, zbaterile acestea urâţind, îndurerând creaţia şi pe Creator. Aici este marea putere a Domnului Hristos. Să identifice corect nu doar boala, ci fundamentul ei neomenesc, fundament care se-aşază sub fundamentul oricărei boli, lucrare în parte a celui care urăşte şi întristează lumea.

De aceea, trebuie privit – în acest context al străluminării taborice şi al rodirii prin Patimă în Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos – întregul episod al vindecării, exorcizării de boală, dacă vreţi. Căci, în fond, taina ce se descoperă în reacţia lui Hristos este taina Bisericii, aceea care, spre deosebire de momentul de-a­tunci, având pe Hristos ca fundament şi pe Apostoli continuatori, nu mai poate lăsa fără soluţie practică pe nici unul dintre cei care-şi mărturisesc credinţa.

Într-un volum de dogmatică, dedicat demonologiei (Teologia Dogmatică şi simbolică, IV, Demonologia, Ed. Bizantină, 2003, p 158), profesorul Hikolaos Matsoukas spune: „Lumea este creată din iubire, şi Biserica, ce se întinde în limitele copleşite de lumina Împărăţiei lui Dumnezeu – precum în cer aşa şi pe pământ –, trăieşte şi se mişcă din iubire, iar tainele Bisericii, precum cămările inimii, precum ramurile copacului şi mlădiţele viţei, întruchipează însuşi trupul lui Hristos din iubire. Cu alte cuvinte, iubirea devine ţesutul unificator al oricărei relaţii sociale sau interpersonale a membrilor trupului comunitar şi, în cele din urmă, îmbogăţeşte teologia harismatică însăşi. Sfintele Taine îi hrănesc pe membrii Bisericii, dăruiesc iertarea păcatelor – precum minunile lui Hristos, care sunt, între altele, şi acte sacramentale – şi dau viaţă celor ce se împărtăşesc din acest ţesut unificator al iubirii. Astfel, membrii, sfinţiţi prin Sfintele Taine, Îi oferă Mântuitorului Hristos această bogăţie a iubirii, adică «bogăţia teologiei ortodoxe dincolo de darea de bani», aşa cum se spune într-o idiomelă a sărbătorii Naşterii Domnului, care vorbeşte despre recen­sământul lui Cezar.“

Iată de unde titlul cuvântului nostru. Acel „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“ (Mc 9, 24), socotit ca fiind cel mai adecvat strigăt al firii umane în cererea de împreună-lucrare cu harul lui Dumnezeu, prin lentila acestor spuse despre elementul constitutiv al Bisericii şi Tainelor sale, revine de fapt pururea pe buzele tuturor slujitorilor lui Dumnezeu, pe buzele tuturor Sfinţilor, ce şi-au luat ca ideal şi vocaţie salvarea lunaticilor lumii: Iubesc, Doamne, ajută neiubirii mele!... Fă-te, aşadar, desă­vârşitul tuturor în toate. De altfel, acelaşi profesor al Facultăţii de Teologie din Tesalonic consemnează în epilogul prezentării demono­logiei (op. cit., p 159) un lucru util exegezei noastre: „Învăţătura Evangheliei este o ieşire din impas şi o biruinţă împotriva oricărei posedări. În primul rând, ne este de folos să înţelegem că lucrarea biruinţei aparţine exclusiv Dumnezeului iubirii. Ne este de folos, deci, să acceptăm cu orice preţ acest lucru.

Acceptarea este a noastră. Nici o suficienţă de sine nu ne salvează. De altfel, mântuirea nu este nimic altceva decât o înălţare creatoare a existenţei noastre. Cu alte cuvinte, putem deveni împreună-creatori. Fiind împreună-creatori, biruim uşor ispita logicii satanice, iar, neutralizând puterea posedării satanice, ne eliberăm de frica de rob şi de egocentrism“. Cu alte cuvinte, căpătăm puterea – mereu de Sus – de a ieşi din logica stanică a urii, din suficienţa de sine (atât de teribil combătută de pasajul din evanghelie prin acest text-ectenie „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!...“), căpătăm, aşadar, puterea de a iubi, de a ne învinge neiubirea, partea de întuneric a vieţii.

Un tânăr mut şi surd ne învaţă să rostim şi să auzim cuvintele de iubire pe care Cuvântul, rostindu-le, ne umple de harul iertării. De ce   n-au putut ucenicii să scoată „neamul de draci“ din fecior? Să nu le fi crescut suficient iubirea, sau era nevoie ca Însăşi Iubirea să fie răstignită, iar din răstignirea Sa să se umple de iubire postul şi rugăciunea, pentru ca, prin ele, unelte ale mântuirii, să se dilate Biserica pe măsura iubirii dintre noi? Nu de puţine ori, ca preot, te întrebi ce te mână să simţi mireasma dulce a lucrării lui Dumnezeu între dezmoşteniţii lumii, între cei care sunt ruşinea lui Dumnezeu în mijlocul unei lumi neruşinate. Şi atunci, cauţi adânc să afli, în cotlonul cel mai înnoroit al oamenilor din jur, perla de iubire care ţine ridicată valoarea cununii fiecărui om. Iubirea lui Hristos, desăvârşita Lui iubire.

Prea ades folosit pentru a exprima lucruri de nimic, ba, chiar păcate nenorocite, terme­nul de „iubire“ se cere restaurat. Mai întâi, postind de păcat şi umplându-te de rugăciune. Şi chiar dacă aţi uita toate rugăciunile lumii, scrieţi-vă pe tabla de carne această rugăciune a zilei dedicată modelului urcuşului duhovnicesc, prin „Scara“ Sfântului Ioan Scărarul, care ar suna astfel: Iubesc, Doamne, ajută neiubirii mele!...

În nedeplinătate fiind, să vină Hristos să le umple pe toate, dăruindu-le desăvârşire prin iubirea Sa.

O, de-ar face El minunea dez-minţirii noastre, ca, în glas de dulce cântare a harului, iubirea să ne umple toate!

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu