Suntem chemaţi a ne ierta cu adevărat unii pe alţii, să ne străduim şi să îngăduim de asemenea şi iertarea noastră, nedându-ne pradă deznădejdii. Pentru a ilustra acestea, să încheiem reflectând asupra cuvintelor părintelui Nicolae Steinhardt, un om care cu adevărat i-a iertat şi uitat pe cei care i-au pricinuit atâtea dureri în temniţele perioadei comuniste.
În opera sa, în care vorbeşte despre acele suplicii la care a fost supus, sugestiv numită Jurnalul Fericirii, părintele atrăgea atenţia:
„Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi. Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos că-l poate ierta şi nici în bunătatea lui Hristos că vrea să-l ierte.“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!