Iar duhul curãtiei, al gândului smerit, al rãbdãrii si al dragostei, dãruieste-mi mie, slugii Tale.
În fiecare cerere ne recunoastem „slugi”, creaturi recreate printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru. Rugãciunea nu este numai o simplã meditatie, ea este întâlnire, intrare în relatie, convorbire, spuneau vechii monahi. Cãci Dumnezeu ne grãieste prin Scripturã, prin fiinte si lucruri, prin diferite împrejurãri din existenta noastrã si chiar prin prezenta Sa; cuvinte tãcute, pline de dulceatã, flãcãri care aprind inima (si nu vorbãrie mincinoasã, nerusinatã, amãgitoare). Numai o asemenea rugãciune poate rupe cercul magic a ceea ce numim philautia, narcisism metafizic, duh de stãpânire, de autosuficientã. „Virtutile” pe care le enumerã rugãciunea si care coexistã pentru a se uni îsi au astfel punctul de plecare în credintã. Din aceastã perspectivã, virtutea nu este numai moralã, ea participã la umanitatea lui Hristos îndumnezeitã, în care virtualitãtile umanului sunt duse la desãvârsire prin unirea cu Numele divine pe care le reflectã.
„Curãtia” este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei acceptiuni moralizatoare si înguste. Ea evocã mai degrabã integrarea si integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunzã în bãtaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integreazã eros-ul în comuniune, forta vietii într-o existentã personalã, bazatã pe relatie. Cãlugãrul, pentru care curãtia este într-adevãr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curatã, castã) îsi consumã eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiratia nesfârsitã – durere si apoi uimire – pentru Rãstignitul care a biruit moartea. Numai atunci el poate sã vinã în întâmpinarea celorlalti cu o atentie dezinteresatã, ca un bãtrân-copil, un „bãtrân frumos”, unit cu Hristos în vesnicie.
Pentru bãrbatul si femeia care se iubesc sincer si care îsi sunt credinciosi unul altuia, curãtia este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, ca un Dumnezeu care se uneste cu umanitatea si cu pãmântul ei în lumina uni-diversitãtii trinitare, curãtirea este deci pentru doi oameni, transformarea – agapicã si ea – a eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în cãldura unei descoperiri reciproce si rãbdãtoare. Iar copilul, micut musafir necunoscut si neasteptat, sau dimpotrivã, prea mult asteptat, apare mereu la timp pentru a împiedica iubirea sã se închidã în ea însãsi, într-o parodie de absolut.
Curate pot fi: un gând, un cuvânt, o expresie pe care le strãbate cu toatã sinceritatea (frate, nu pleca privirea prosteste în fata doamnelor) aceastã puritate fundamentalã, acest respect al trupului, aceastã subordonare a vietii unei taine care o împacã si-i redã unitatea. Biblia respinge extazul impersonal al prostitutiei sacre, dar pune accentul pe „cântarea cântãrilor” unei întâlniri cãutate, pierdute, regãsite – cãci Dumnezeu este Cel „de-a pururi cãutat”, spunea sfântul Grigorie de Nyssa – si pe credinciosia smeritã, cãci Dumnezeu este si Cel de-a pururi credincios.
„Smerenia” înscrie credinta în existenta de zi cu zi. Nu am nimic al meu care sã nu-mi fie dat. Fragil, gata sã se rupã atât de adesea, firul vietii mele nu este pãstrat si reînnodat decât prin vointa de neînteles a Altuia. „Smerenia este un dar al lui Dumnezeu însusi si un dar care vine de la El”, spune Sfântul Ioan Scãrarul, cãci s-a zis: „Învãtati, nu de la îngeri, nici de la oameni, ci de la Mine – de la Mine, care rãmân în voi; de la lumina si lucrarea Mea în voi – cãci sunt blând si smerit cu inima, cu gândul si cu duhul, si veti gãsi pace pentru sufletele voastre si eliberarea de rãzboiul gândurilor” (Sf. Ioan Scãrarul, Scara 25, 3). Smerit este vamesul din parabolã, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispretuit colaborator al puterii ce se aflã, nu conteazã decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, dupã pãrerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasã loc si lui Dumnezeu în lume, pentru cã îl ocupã el pe tot. Cel smerit, dimpotrivã, se deschide gratuitãtii mântuirii, o primeste cu recunostintã, îmbrãcându-si inima în hainã de sãrbãtoare.
Smerenie, umilintã-humus: nu strivire, ci rodire. Smerenia este activã, ea arã pãmântul, îl pregãteste pentru ca sã dea rod însutit atunci când va trece Semãnãtorul.
Smerenia este o virtute pe care o vedem la celãlalt, dar pe care n-o putem vedea la noi însine. Cel care ar spune: sunt smerit ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fãrã sã-ti propui, prin ascultare, detasare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere deci, la primirea harului. Si mai ales prin „frica de Dumnezeu”, care nu este teroarea sclavului în fata unui stãpân aspru care pedepseste, ci spaima subitã de a nu-si pierde viata în iluzie, în pântecele mereu nesãtul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. „Frica de Dumnezeu” ne face smeriti si ne elibereazã de teama de lume – sunt liber pentru cã nu mai am nimic, spune un personaj din Primul cerc al lui Soljenitsîn – ce se transpune încetul cu încetul în aceastã teamã uimitã la care ajunge orice mare dragoste. Smerenia se materializeazã si în puterea de a acorda atentie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zãrim în treacãt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipã. Smerenia face posibilã trezirea, putinta de „a vedea tainele slavei lui Dumnezeu ascunse în fiinte…” (Sf. Isaac Sirul, Tratate ascetice, 72).
Smerenia este temelia si consecinta „virtutilor” si una si celelalte ascunse privirilor noastre. Este o sensibilitate la înviere a întregii fiinte.
Dacã nu putem sti nimic despre smerenia cu neputintã de sesizat, putem totusi afla multe despre rãbdarea pe care ne-o cer umilintele vietii acesteia. Ceea ce noi cãutãm în înfrânare, voi veti gãsi în rãbdarea în fata greutãtilor inevitabile, chiar tragedii ale existentei, le spun cãlugãrii celor care rãmân sã trãiascã în lume. Rãbdarea este cu adevãrat un monahism interiorizat; si opusul deznãdejdii care atât de adesea vine din dorinta adolescentinã de a avea totul si asta fãrã întârziere (rãbdarea a fãcut-o pe Tereza de Lisieux sã-si transforme nerãbdarea în nevoie de sfintenie). Rãbdarea se încrede în timp; nu numai în timpul comun, în care moartea are ultimul cuvânt, timpul care consumã, desparte si distruge, ci în timpul greu de eternitate pe care ni-l dãruieste Învierea. Timpul care se îndreaptã spre moarte este cel al nelinistii, cel care merge spre Înviere, timpul sperantei. Astfel, rãbdarea este atentã la maturatii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca sã aducã mult rod. Ea stie, într-adevãr, cã experientele extreme pot deveni etape, rupturi de nivel quasi-initiatice, atunci când ele ne aduc la picioarele crucii celei de viatã fãcãtoare si revarsã în noi apa vie a botezului. Când Dumnezeu pare cã m-a pãrãsit, când privirea celuilalt mã desfiinteazã sau încremeneste în moarte, când sperantele colective si personale se nãruie, rãbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamãnã cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune cã „toate le iartã, toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le rabdã” (1 Cor. 13, 7).
Pãrintii au amintit adesea de „rãbdarea lui Iov”, Dostoievski si Berdiaev si de revolta sa. Nu este o revoltã goalã, ci tot dintr-un fel de credintã. Iov refuzã teodiceele dulcege ale teologilor „de camerã”, el stie cã Cineva îl cautã prin experienta însãsi a rãului.
„Rãbdare în azur” sau rãbdare în mijlocul tenebrelor, poetul (Paul Valéry) are dreptate:
Si într-adevãr totul culmineazã în dragoste, care constituie sinteza tuturor „virtutilor”, a cãror esentã este Hristos. Eliberarea, prin rãbdare si sperantã, de „patimile” nerãbdãtoare si deznãdãjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamã apatheia, care nu este nepãsarea stoicã, ci libertatea, disponibilitatea interioarã de a participa la „dragostea nebunã” a lui Dumnezeu pentru fãpturile Sale. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinteste cã devine „un sãrac plin de iubire frãteascã” (cf. Basile Krivocheine, În lumina lui Hristos,Sf. Simeon Noul Teolog, cap.1: „Un sãrac plin de iubire frãteascã”, Editura Chevetogne, 1980, p.13-25.). Sãrac, pentru cã se leapãdã de functiile lui, de importanta lui socialã (sau ecleziasticã), de nevrozele si obsesiile sale, pentru cã se deschide în acelasi timp lui Dumnezeu si aproapelui, fãrã sã despartã rugãciunea de slujirea fratelui. El va putea atunci sã deosebeascã chipul celuilalt în spatele atâtor mãsti ale urâteniei si ale pãcatelor, asa cum face si Iisus în evanghelii. Si-i poate împãca pe cei ce se urãsc si ar vrea sã distrugã lumea.
Scena judecãtii, în capitolul 25 de la Matei, aratã cã exercitiul iubirii active – sã hrãnesti, sã primesti, sã îmbraci, sã îngrijesti, sã eliberezi – nu are nevoie sã-L serveascã direct pe Dumnezeu, cãci omul este pentru om o tainã a lui Hristos, „omul-maxim” ( Nicolas de Cuse, Predici, 49, De pace fidei, 444; De cribatione, Alchorani, 507.). O tainã ascunsã, dar realã.
Avva Antonie mai spune: „Viata si moartea sufletului nostru depind de aproapele nostru”. Într-adevãr, dacã Îl câstigãm pe fratele nostru, îl câstigãm pe Dumnezeu. Dar dacã-l smintim pe fratele nostru, pãcãtuim împotriva lui Hristos (Pateric, Antonie 11).
Si Sfântul Isaac Sirul: „Frate, iatã cum te îndemn: fie ca balanta milei tale sã se încline pânã când îti vei simti inima cuprinsã de toatã mila lui Dumnezeu pentru lume” (Tratate ascetice, 34).
Traducere: Ileana Grigore. Din volumul: Olivier Clement, Trei rugãciuni: Tatăl nostru, Rugãciunea Împãrate ceresc, Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul. Apariţie: Editura Reîntregirea din Alba-Iulia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!