Sf. Ioan Scărarul despre dreapta socoteală și războiul nevăzut

 

Fragment din Scara Raiului
 

“Cerceteaza mintea ascultatorilor necercati si vei afla in ea o nazuinta gresita: pofta de linistire, de postire nemasurata, de rugaciune neimprastiata, de cea mai deplina lipsa de slava desarta, de neuitata pomenire a mortii, de strapungere neincetata a inimii, de desavarsita nemaniere, de tacere adanca, de curatie covarsitoare. De aceea, neavandu-le pe acestea de la inceput, dintr-o buna iconomie, au sarit la ele inainte de vreme si s-au ratacit. Pentru ca vrajmasul i-a amagit sa le caute pe acestea inainte de vreme, ca nu cumva rabdand, sa le afle pe acestea la vremea lor”.

[…]

“Daca este un timp potrivit pentru tot lucrul de sub cer, cum zice Eclesiastul (Ecl. 3, 1), dar intre toate lucrurile sunt si lucrurile sfintite ale vietuirii noastre, sa avem grija sa cautam in fiecare timp cele potrivite acelui timp.
Caci este un timp al nepatimirii in cei ce se nevoiesc si un timp al impatimirii pentru tineretea celor ce se nevoiesc; un timp al lacrimilor si un timp al inimii invartosate; un timp al supunerii si un timp al stapanirii; un timp al postului si un timp al impartasirii de hrana; un timp al razboiului din partea trupului dusman si un timp al linistirii fierbintelii; un timp al iernii sufletului (al viforului) si un timp al linistii mintii; un timp al intristarii inimii si un timp al bucuriei duhovnicesti; un timp de invatare a altora si un timp de ascultare; un timp al intinarilor intru inchipuirea de sine si un timp al curatiei, pentru smerenie; un timp de lupta si un timp de odihna adapostita; un timp de linistire si un timp de imprastiere nestapanita; un timp de rugaciune neintrerupta si un timp de slujire nefatarnica. Deci sa nu cautam inainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amagindu-ne dintr-o pornire a mandriei. Sa nu cautam iarna cele ale verii; nu,in samanta, snopii. Pentru catimpul semanarii cere osteneli si timpul secerisului aduce haruri negraite. Iar de nu, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele proprii ale timpului”.

“Daca Hristos fuge de Irod trupeste, desi putea toate, sa invete cei porniti sa se arunce pe ei in ispite. “Sa nu dai, zice, piciorul tau spre clatinare si nu va dormita ingerul care te pazeste” (Ps. CXXV, 2-3).

[Scolie din Sf. Ioan Gura de Aur: “Nu trebuie nici refuzate nevointele, nici sa sarim spre ele. Caci astfel si biruinta noastra va fi mai stralucitoare, si diavolul facut mai de ras prin infranare. Atrasi in lupta, sa o primim cu barbatie. Nechemati in ea, sa ne linistim si sa asteptam vremea luptelor, ca sa aratam si necautarea slavei desarte si barbatiei”]

Trufia se impleteste cu barbatia, ca iedera cu chiparosul. Sa fie lucrarea in noi necontenita, ca sa nu socotim ca am agonisit vreun bine prin simpla cugetare; ci, luand seama la calitatea lui adevarata, sa vedem daca el este in noi si atunci ne vom cunoaste pe noi, negresit ca fiind cu lipsuri. Cerceteaza fara odihna si semnele patimilor, si atunci vei afla multe ale lor aflandu-se in tine. Noi, ca unii ce suntem in aceste boli, nu putem sa le descoperim, fie din pricina neputintei, fie din pricina unei adanci stapaniri a noastre de catre ele, de mai inainte.

Dumnezeu judeca intentia, dar cauta cu iubire de oameni si lucrarea. Mare este cel ce nu are nicio lipsa in cele ce-I stau in putere. Dar mai mare este cel ce se apuca cu smerenie si de cele mai presus de putere. Dar de multe ori dracii ne impiedica sa facem cele mai usoare si mai folositoare noua si ne indeamna sa ne apucam de cele mai obositoare”.

 [Nota Pr. Staniloae: „Scararul iar face nuantele conforme realitatii. E bine sa ne apucam de cele mai presus de putere. Dar sa luam seama ca uneori aceasta este o ispita de la cel rau, ca sa avem scuza daca nu le-am implinit. Ca aceasta e o ispita rea se vede cand nu facem cele dupa puterea noastra, dar ne apucam de cele mai presus de putere. Intai sa le facem pe acelelea si apoi sa ne apucam de acestea”.]

*

“Tot razboiul dracesc din noi consta din aceste trei chipuri atotcuprinzatoare: din negrija, din mandriesau din pizma dracilor. E de plans cel dintai; e foarte ticalos al doilea; dar fericit este al treilea.

Sa ne fie in toate, dupa Dumnezeu, constiinta drept tinta si indreptar, ca, cunoscand de unde vine suflarea vanturilor, sa intindem panzele potrivite lor.

In toate lucrarile noastre cele dupa Dumnezeu, dracii ne sapa trei gropi. Intai lupta ca sa impiedice sa se faca binele. Al doilea, dupa cea dintai infrangere a lor, ca sa nu se faca aceasta [binele] dupa Dumnezeu. Cand nu-si ating, talharii, nici tinta aceasta, venind linistit catre sufletul nostru,ne fericesc ca vietuim in toate dupa Dumnezeu. Dusmana celei dintai ispite este sarguinta si gandul la moarte. A celei de-a doua este supunerea si ocara; a celei de-a treia, defaimarea neincetata de sine.

[…]

Dar dracii obisnuiesc sa faca si cele contrare celor spuse. Caci, cand izbutesc sa infranga sufletul si sa rastoarne lumina mintii, nu mai este in noi, nenorocitii, nici trezvie, nici dreapta socoteala (discernamant), nici socotinta, nici rusine, ci tocire, nesimtire, nedeosebire si orbire.

De nu va veni seara si intunerecul peste ziua sufletului, talharii nu vor jefui, junghia si pierde. Prin furt se pierde fiinta, prin furt se face ceea ce este bun ca ceea ce ar fi bun. Furtul este o luare in robie a sufletului prin nebagare de seama. Junghierea sufletului este omorarea mintii rationale, cazute in fapte necuvenite. Iar pierderea e deznadejdea dupa nelegiuirea savarsita.

[…]

Sa indrazneasca patimasii care se smeresc. Caci chiar de vor cadea in toate gropile si vor fi vanati prin toate cursele si se vor imbolnavi de toate bolile, dar dupa insanatosire vor fi tuturor doctori si luminatori, sfesnice si povatuitori, invatand chipurile de vindecare ale fiecarei boli si izbavind pe cei ce vor cadea prin incercarea (experienta) lor.

Cei ce sunt chinuiti inca de niscai ganduri de mai inainte furisate si pot sa invete macar prin cuvantul simplu, sa invete, dar sa nu si conduca. Caci poate ca, rusinandu-se de cuvintele lor, vor incepe sa faca cele bune. Si se intampla in ei ceea ce am vazut la unii ce se tavaleau in mocirla. Acestia, murdarindu-se de noroi, invatau pe trecatori chipul in care s-au scufundat, povestindu-le aceasta spre mantuirea lor, ca sa nu cada si ei in aceeasi patimire. Caci pentru mantuirea lor i-a izbavit pe ei Dumnezeu, Cel atotputernic, de noroi. Iar daca cei patimasi se vor arunca de bunavoie in placeri, sa impartaseasca invatatura prin tacere. Caci s-a zis ca “Iisus a inceput a face si (apoi) a invatat”. (Fapte 1, 1).

[…]

Se intampla uneori ca ceea ce pentru unul este leac, pentru altul este otrava. Si se intampla alteori ca, una si aceeasi, data unuia la timp potrivit, ii este leac si la timp nepotrivit ii este osanda.

Am vazut doftor nepriceput care, defaimand pe cel zdrobit, nu i-a pricinuit nimic altceva decat deznadejdea. Si am vazut doftor iscusit care, operand prin ocarare inima umflata, a golit-o de tot puroiul. Am vazut odata pe un bolnav, band pentru curatirea intinaciunii doftoria ascultarii, si miscandu-se, si umbland, si nedormitand, iar altadata, pe altul – cu ochiul sufletului bolnav – linistindu-se si petrecand in tacere. Cine are urechi de auzit sa auda!

Unii, nu stiu de unde (caci am invatat sa nu iscodesc darurile lui Dumnezeu cu parerile mele), au prin fire, ca sa zic asa, o inclinare spre infranare sau spre curatie, sau spre liniste, sau spre necutezanta, sau spre blandete, sau spre strapungerea usoara a inimii; si sunt altii care au aceeasi fire, impotrivindu-se cand voiesc sa faca acestea, incat trebuie sa o sileasca cu toata puterea. Dar mie imi plac acestia mai mult decat cei dintai, ca unii care, desi pentru un timp sunt biruiti, isi silesc firea. Nu te lauda, o, omule, cu bogatia nemuncita. Caci datatorul de daruri, cunoscand de mai inainte vatamarea si pieirea spre care mergi, te-a izbavit in oarecare masura prin darurile lui neplatite; si invataturile din copilarie, si cresterea primita, si indeletnicirile deprinse ne ajuta sau ni se impotrivesc, dupa ce am crescut, la dobandirea virtutilor si in vietuirea calugareasca.

Ingerii sunt lumina calugarilor. Iar vietuirea calugareasca e lumina tuturor oamenilor. Drept aceea sa se nevoiasca in toate sa fie pilda buna, nedand nicio sminteala in nimic, in cele ce le lucreaza si le graiesc. “Caci daca lumina se face intuneric, intunericul”- adica cei ce petrec in lume, cu cat mai mult nu se vor intuneca? (Matei, VII, 23)

Daca ma ascultati voi ce voiti, e bine sa nu ne pierdem in multe feluri de invataturi si sa impartim bietul nostru suflet ca sa se lupte cu mii de mii si cu zeci de mii de zeci de mii de dusmani. Caci nu ne va ajunge timpul sa invatam sau sa aflam toate zecile de mii de mestesugiri ale lor. Sa ne inarmam cu Treimea cea Sfanta impotriva celor trei. Caci de nu, ne vom pricinui multe osteneli.

(Nota: “Cu ajutorul Sfintei si Celei de-o Fiinta Treimi, zice, sa ne inarmam impotriva celor trei, adica: iubirea de placeri, iubirea de arginti si iubirea de slava, prin cei trei, adica prin infranare, iubirea curata si smerenie. Caci iubirea de placeri e desfiintata prin infranare, iubirea de arginti prin iubire curata, ca putere de daruire si comuniune; dar iubirea de slava, prin smerenie, ca neiubitoare de aratare si ca uratoare a slavei.” Virtutile comuniunii desfiinteaza patimile egoismului cu puterea Sfintei Treimi, izvorul supreme al vietii de comuniune.).

[…]

Sa ne sarguim sa invatam cele dumnezeiesti, mai degraba prin sudoare si prin osteneala, si nu prin cuvantul simplu. Caci nu cuvinte, ci fapte ar trebui sa aratam in vremea iesirii (sufletului).

Cei ce au auzit ca se afla o comoara ascunsa intr-un anumit loc, o cauta pe aceasta si, din pricina cautarii foarte obositoare, pazesc cu luare-aminte cele ce au aflat. Iar cei ce s-au imbogatit fara osteneala le risipesc cu usurinta.

[…]

Cei de azi s-au inrait cumplit si toti s-au umplut de inchipuirea de sine si de fatarnicie. Poate ca arata osteneli trupesti asemanatoare parintilor nostri celor de demult, dar de darurile lor nu se invrednicesc, desi socotesc ca firea nu avea altadata atata nevoie de daruri ca acum. Si pe drept cuvant ni s-a intamplat aceasta. Caci nu in osteneli, ci in simplitate si smerenie se arata Dumnezeu. Si cu toate ca puterea Domnului se desavarseste in slabiciune, nu va lepada Domnul pe lucratorul smerit cu cugetul (2 Cor.12, 9).

Cand vedem pe careva dintre luptatorii lui Hristos supus unor dureri trupesti, sa nu ne grabim sa socotim ca aceasta e o pedeapsa venita din pacatosenia lui, ci sa-l vindecam, mai degraba, primindu-l cu iubire simpla si nevicleana, ca pe un madular al nostru si ca pe un impreuna-luptator cu noi.

[…]

Sa nu ne intristam cand cerem ceva de la Domnul timp indelungat si nu suntem auziti, caci Domnul ar fi voit ca toti oamenii sa se faca nepatimitori intr-o clipa, dar, ca un inainte-stiutor, cunoaste ca aceasta nu le este de folos. Toti cei ce cer si nu primesc de la Dumnezeu cele cerute, fara indoiala ca nu le primesc pentru una din aceste pricini: sau pentru ca cer inainte de vreme, sau pentru ca cer cu nevrednicie si dornici de slava desarta, sau pentru ca primindu-le se vor fali, sau dupa dobandirea lucrului cerut vor cadea in nepasare.

Patimile s-au departat uneori nu numai de la unii credinciosi, ci si de la unii fara credinta, afara de una [afara de o patima, n.n.]. Ele au lasat-o pe aceea singura sa umple locul tuturor, ca una ce e cea dintai dintre ele. Caci aduce atata vatamare, ca si din cer poate cobori.

(Nota: “Numeste mandria prin care a cazut diavolul”.)

[…]

Cand ni se cer deodata doua fapte bune, trebuie sa alegem pe cea mai de trebuinta. De pilda: de multe stand noi la rugaciune, vin la noi niste frati. Trebuie sa alegem una din doua: sau sa parasim rugaciunea, sau sa intristam pe fratele, lasandu-l sa plece fara raspuns. Iubirea e mai mare decat rugaciunea. Rugaciunea a fost socotita totdeauna ca o virtute partiala; iubirea e cuprinzatoarea tuturor.

Iarasi: ducandu-ma odata intr-o cetate sau intr-un sat, fiind inca tanar, asezandu-ma la masa, am fost cuprins deodata de gandurile lacomiei pantecelui si ale slavei desarte. Si, de fapt, temandu-ma de fiica nebuniei pantecelui [curvia], am fost biruit, mai degraba, de slava desarta

 (Nota: “A fost biruit de aceasta prin iconomie, ca sa nu guste, impins de tinerete, dulceata. De altfel, slava desarta e mai rea decat lacomia pantecelui. Caci ultima este intrarea raului, iar slava desarta e capatul lui”).

Dar stiam ca dracul lacomiei pantecelui invinge de multe ori pe cel al slavei desarte in cei tineri. Si pe drept cuvant.

 (Nota: “Dracul lacomiei pantecelui, fiind mai natural si, deci, mai inselator, pe drept cuvant invinge slava desarta.”)

La cei din lume, radacina tuturor relelor este iubirea de arginti. Iar la calugari, lacomia pantecelui.La cei duhovnicesti, sunt lasate de multe ori de Dumnezeu, din iconomie, niste patimi foarte mici, ca, defaimandu-se foarte tare pe ei insisi, din pricina unor patimi mici si nepacatoase, sa-si agoniseasca o bogatie nejefuita, de smerita cugetare.

[…]

Exista o deznadejde din multimea de pacate si din povara constiintei si a intristarii de nesuportat, din pricina coplesirii sufletului de multimea ranilor si scufundare a lui in adancul deznadejdii, sub greutatea acestora. Si exista o deznadejde ce ni se intampla din mandrie si din inchipuirea de sine, din pricina ca socotim caderea ce ni s-a intamplat sub demnitatea noastra. Cine ia seama, va afla in acestia aceasta stare: cel dintai se preda pe sine nepasarii; cel de-al doilea nu mai are nadejde in nevointa. Amandoua sunt fara folos. Caci pe unul obisnuieste sa-l tamaduiasca infranarea si buna nadejde, iar pe-al doilea, smerenia si nejudecarea altora.

Nu trebuie sa ne miram si ne inciudam, vazand pe unii savarsind fapte rele si aducand pentru ele motive bune. Pentru ca si pe sarpele din rai l-a pierdut inchipuirea de sinecare l-a inaltat.

In toate lucrurile savarsite si in toate felurile de vietuire, fie intr-o ascultare, fie intr-o neascultare, fie vazute, fie gandite, acesta sa-ti fie dreptarul: daca sunt dupa Dumnezeu.De pilda: daca noi, cei incepatori, savarsim vreun lucru oarecare nu castigam din lucrarea lui in suflet mai multa smerenie decat cea pe care o avem, nu socotesc ca-l savarsim cu voia lui Dumnezeu, fie ca e mic, fie ca e mare“.

sursa: http://www.aparatorul.md