IUBIREA - cunună a tuturor virtuţilor

 I. INTRODUCERE. Iubirea este izvor şi cunună a virtuţilor. În ultimele două cateheze am vorbit despre credinţă şi nădejde, pomenind şi faptul că, împreună cu iubirea, formează triada virtuţilor teologice, denumire ce arată, pe de o parte, că izvorăsc de la Dumnezeu, pe de alta, că prin ele omul poate avea cea mai strânsă comuniune cu El. Vorbim acum despre iubire, în acelaşi sens de virtute teologică, dar şi ca izvor şi cunună a tuturor celorlalte virtuţi. Propriu-zis, izvorul este Dumnezeu Însuşi, pentru că El s-a revelat în Noul Testament ca un Dumnezeu al iubirii: „Dumnezeu este iubire” – scrie evanghelistul Ioan, în prima sa epistolă (4, 8). Aşadar, iubirea fiind numele lui Dumnezeu3 , e firesc să recunoaştem faptul că este izvor al tuturor celorlalte virtuţi. Iar când spunem „cunună” avem în vedere mărturisirea Sf. Ap. Pavel, în cea mai frumoasă descriere a iubirii din câte s-au făcut vreodată (I Co 13, 1-8), din care înţelegem că suntem nimic fără dragoste, chiar de am avea toate celelalte daruri şi virtuţi. Tot Sf. Ap. Pavel, recomandând creştinilor să se „îmbrace” în felurite virtuţi (milă, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare etc.), adaugă: „Iar peste toate acestea… în dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14).

În sanctuarul ortodoxiei, virtutea iubirii este însăşi inima sau esenţa creştinismului. Fiind numele lui Dumnezeu, nu se poate defini în slabele cuvinte omeneşti, întrucât orice definiţie este palidă şi necuprinzătoare. Mai degrabă trebuie să dăm prioritate experienţei, trăirii, decât formulărilor în cuvinte. Mai degrabă în imnuri şi poezii şi cântece, bine ştiindu-se că iubirea este de departe cea mai cântată dintre virtuţi, daruri şi sentimente. Ne apropiem, de aceea, cu multă sfială de această „sfântă a sfintelor”, îndrăznind să vorbim despre ea numai din dorinţa de a oferi un material util mai-tinerilor noştri confraţi. Nu însă un material „de-a gata”, ci doar câteva puncte de plecare pentru propriile căutări, ca să aprofundeze fiecare cu râvna şi dorinţa de a transmite, la rândul lor, gânduri şi simţăminte alese celor încredinţaţi spre păstorire şi educaţie creştină.

II. TEMA iubirii poate fi considerată o culme a tuturor temelor aflate pe lista catehezelor noastre, dată fiind importanţa ei covârşitoare. Mai mult: într-o lume în care mass-media invadează, din păcate, spaţiul audio-vizual cu subiecte dintre cele mai sumbre (doar pentru că fac rating: crime, furturi, accidente, showuri adesea vulgare etc.), a vorbi despre virtuţi, cu deosebire despre iubire, înseamnă şi o infuzie de lumină, frumuseţe şi primenire spirituală, atât de benefice sănătăţii psiho-fizice a omului. Aşadar, în scopul oferirii câtorva repere/puncte de plecare, propunem următoarele: definirea iubirii (fie şi mai palidă); evidenţierea calităţii de virtute teologică; importanţa (necesitatea), însuşirile, roadele şi mijloacele cultivării; păcatele împotriva ei. După cum se observă, respectăm „itemii” surselor „clasice” (catehism, manuale) pentru o anumită sistematizare a informaţiilor, dar vom creiona, pe scurt, şi câteva învăţături mai sensibile, ca, de pildă: „noutatea” poruncii iubirii în Evanghelii, formele iubirii conform filozofiei şi creştinismului, triunghiul iubirii desăvârşite în sânul Preasfintei Treimi, recomandarea unor cărţi de suflet în subiect etc.

III. TRATAREA acestei teme sensibile se deschide cu propunerea unei definiţii simple, chiar dacă este departe de a fi completă: iubirea creştină este virtutea teologică prin care se realizează comuniunea deplină cu Dumnezeu şi prin El cu toţi oamenii şi cu întreaga creaţie.

- Iubirea este virtute teologică pentru că, aşa cum am menţionat la început, îşi are izvorul în Dumnezeu – Iubirea Absolută. Din iubire l-a creat pe om şi i-a dat chipul Său, adică a sădit în fiinţa lui germenele iubirii. Ontologic (fiinţial), iubirea lui Dumnezeu şi iubirea omului se caută reciproc, într-o neîncetată comuniune. Iar când iubirea omului a slăbit, din cauzele ştiute, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, ca să restaureze comuniunea. În cultivarea iubirii/comuniunii esenţială este, astfel, reciprocitatea, iar noi să mărturisim, o dată cu Sf. Ap. Ioan: noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit întâi (Ioan IV, 19);

- Importanţa (necesitatea) şi însuşirile iubirii nu pot fi descrise mai frumos, concis şi realist decât în „imnul” din I Corinteni 13 (redăm un extras): „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Co 13, 4-7). Rezultă de aici, între altele, că iubirea trebuie să fie mai presus de orice gând, sentiment şi faptă. În acelaşi timp să fie statornică, după îndemnul Mântuitorului: „Rămâneţi întru dragostea Mea!” (Ioan 15, 9); asemeni şi mărturisirii Sf. Ap. Pavel: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos?... Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi… (Romani 8, 35); totodată, lucrătoare, manifestată prin fapte: „De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 15, 14); „Să nu iubim (doar) cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul!” (I Ioan 3, 18);

- Roadele iubirii se vădesc mai ales într-o tot mai deplină comuniune cu Dumnezeu, dar şi o bună relaţionare/comunicare cu semenii. Creştinul iubitor păşeşte spre unirea şi asemănarea cu Dumnezeu, dovedeşte zel apostolic, bucurie şi pace a sufletului; în general, lucrarea tuturor virtuţilor. Prin comuniunea cu Dumnezeu creşte duhovniceşte, devenind, în final, om îndumnezeit. După cum cristalul pur, prin răsfrângerea luminii solare devine ca un alt soare, aşa şi omul, prin răsfrângerea luminii dumnezeieşti devine dumnezeu după har. Om prin natură, dumnezeu prin har!

- Mijloacele cultivării iubirii sunt aceleaşi pe care le-am pomenit în cazul credinţei şi nădejdii (ca, de altfel, în cazul tuturor virtuţilor): rugăciune (participarea la cultul divin, mai ales Sfânta Liturghie)şi preocupare neîncetată pentru fapta bună. Cultivarea iubirii se poate realiza numai împreună cu grija de a cultiva bunătatea, smerenia, altruismul, empatia, recunoştinţa, îndelunga-răbdare etc. Între acestea, iată, recunoştinţa. Deloc întâmplător. Masaru Emoto, tot mai cunoscutul om de ştiinţă japonez4 , 4 1943-2014. Cunoscut mai ales prin cercetările sale privind influenţa cuvintelor şi atitudinii o meneşti asupra structurii moleculare a apei (un cuvânt bun duce la forme moleculare frumoase, unul rău, la forme urâte, haotice). 11 afirmă că iubirea şi recunoştinţa trebuie să fie în atenţia prioritară a oamenilor. Iubirea, ştim cu toţii de ce. Recunoştinţa, pentru că este cel mai frumos răspuns al nostru la iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor;

- Păcatele împotriva iubirii sunt legate, de fapt, de opusul acestei virtuţi: ura. Totodată, egoismul. Trebuie să precizăm, însă: orice păcat săvârşit este, în cele din urmă, un act împotriva iubirii. Ca manifestări vizibile împotriva iubirii, pe lângă ură şi egoism, se pot observa: nepăsarea faţă de cele duhovniceşti, sentimentalismul (reduce iubirea la sentiment, la plăceri şi bucurii uşoare) şi fanatismul (la fel ca atunci când am vorbit de credinţă; dragostea fanatică este pătimaşă, exclusivistă, violentă). Notăm şi „iubirile bolnave”, despre care vorbeşte G. Mantzaridis: desfrânatul iubeşte desfrâul, ucigaşul crima, hoţul furatul etc.

IV. FIXAREA (recapitularea, retrospectiva) celor descrise până aici poate fi înlesnită de prezentarea celor trei forme de manifestare a iubirii, potrivit gândirii filozofice, în completare cu gândirea/trăirea creştină: iubirea conjugală (erotică); iubirea milostivă (filotimică); iubirea agapică (frăţească). Recunoaştem, astfel, trei termeni greceşti, preluaţi din filozofia antică şi în vocabularul modern: eros, filia, agape. Este interesantă şi clasificarea pe care o face prof. G. Mantzaridis: 1. Iubire interesată (practic, ipocrită); 2. Iubire naturală (firească, între părinţi şi copii, între fraţi etc.); 3. Iubire dezinteresată…

V. ASOCIEREA iubirii se poate face, firesc, cu toate celelalte virtuţi, dar mai ales cu credinţa şi cu nădejdea. Creştinul credincios, cu adevărat, este un om optimist, dar şi plin de iubire. Vorbim aici de iubire totală, jertfelnică, asemenea iubirii Mântuitorului Iisus Hristos. În acest sens e necesar să observăm diferenţa dintre iubirea limitată, aşa cum o întâlnim în Vechiul Testament, şi cea totală, nelimitată, din Noul Testament. Răspundem, astfel, şi la întrebarea de ce spune Mântuitorul că e o „poruncă nouă”, din moment ce o găsim şi în Vechiul Testament? Atât în privinţa iubirii faţă de Dumnezeu, cât şi a iubirii faţă de aproapele: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…” (Deut. 6, 5); „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi…” (Lev. 19, 18). Iar Mântuitorul spune: „Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul!” (Ioan 13, 34). În ce constă „noutatea”? Să amintim, mai întâi, că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească, după cum Însuşi a spus (Matei 5, 17), adică să o desăvârşească, completând ceea ce lipsea, de fapt, Testamentului Vechi: iubirea universală, extinsă, pe de o parte, de la conaţionali la toate neamurile, pe de alta, de la cei apropiaţi şi la vrăşmaşi; totodată, iubirea totală, până la jertfa de Sine. O iubire care depăşeşte nivelul obişnuit, firesc, natural, ţinând de nivelul harului. De aceea, unii Părinţi ai Bisericii o numesc iubire nebună (erota manikon - PG 150, 648A) a lui Dumnezeu (Sf. Nicolae Cabasila; în contemporaneitate: P. Evdokimov, Sf. Siluan Athonitul).

VI. APROFUNDĂM înţelesul iubirii jertfelnice, socotind oportun să amintim aici pilda iubirii desăvârşite din sânul Preasfintei Treimi. Astfel, se poate vorbi de un „triunghi” al iubirii intra-trinitare, care se poate vedea şi în creaţie, în sânul familiilor creştine (cu adevărat). Avem, în acest sens, o demonstraţie excelent formulată de către 12 părintele Dumitru Stăniloae 5 , anume reflectarea iubirii intra-trinitare în creaţie. Detaliul concret la care dorim să facem referire este reflectarea iubirii Persoanelor Sfintei Treimi în familie. Iată, aşadar, triunghiul iubirii intra-trinitare: Tatăl şi Fiul îşi asociază iubirea şi o îndreaptă asupra Sfântului Duh; Tatăl şi Sfântul Duh asupra Fiului; Fiul şi Sfântul Duh asupra Tatălui. Acest „triunghi” se poate vedea reflectat în iubirea dintre persoanele unei familii autentic creştine, cu deosebire în familiile cu copii (iar unde nu se nasc în mod natural, pot fi înfiaţi): tata şi mama îşi asociază şi îndreaptă iubirea asupra copiilor; tata şi copiii asupra mamei; mama şi copiii asupra tatălui...

Esenţial, numai o treime de persoane poate exercita iubirea completă, autentică.

VII. ÎNCHEIEM cateheza noastră amintind faptul că „piatra de încercare”6 a virtuţii despre care vorbim este „iubirea de vrăjmaşi”…

În loc de „teoretizări” pasibil sterile, propunem rugăciunea pentru vrăjmaşi, alcătuită de Sf. Nicolae Velimirovici. Pentru că extensiunea ei ar depăşi limitele obişnuite ale catehezei noastre, notăm doar fragmentul de început, iar la nota de subsol linkul prin care poate fi descărcată de pe internet 7 : Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu…

Această rugăciune inedită, de profundă pedagogie creştină, reprezintă şi un model smerit de manifestare a iubirii, totodată, a recunoştinţei nelimitate, numărândui printre binefăcători chiar pe vrăjmaşi.

Bibliografie selectivă:

1. Teologia Morală Ortodoxă, vol. II, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1980

2. Pr. prof. D. Belu, Despre iubire, Ed. Mitrop. Craiovei, 2007 (ed. a III-a)

3. Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 2005

4. Prof. Georgios Mantzaridis, Morala creştină, trad. Cornel Coman, Ed. Bizantină, 2006 5. J. Cl. Larchet, Dumnezeu este iubire – mărturia Sf. Siluan Athonitul, Ed. Sophia, 2003

5 A se vedea Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, cap. al III-lea, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, p. 306- 309. Iată câteva crâmpeie ale "demonstraţiei" părintelui profesor: "Un subiect unic în sens absolut ar fi lipsit de bucuria şi deci de sensul existenţei... Două subiecte realizează prin comuniunea lor o oarecare consistenţă şi o bucurie şi un sens al existenţei. dar nici această doime reală, care e în acelaşi timp o unitate dialogică, bazată pe unitatea de fiinţă, nu e suficientă. Comuniunea în doi este şi ea limitare... Aceasta nu-i scoate din monotonia unei vederi restrânse, sau a unei singurătăţi în doi. Numai al treilea subiect îi scoate din neîntrerupta lor singurătate în doi, numai al treilea subiect care poate fi şi el partener de comuniune...", p. 308-309 (subl. n.).

6 Piatră de încercare, potrivit DEX-ului: a) rocă silicioasă foarte dură folosită în trecut la verificarea purităţii aurului şi a argintului; b) fig. mijloc de verificare a capacităţii, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu, mărturie.

7 www.doxologia.ro/rugaciune/rugaciune-pentru-vrajmasi-sfantului-nicolae-velimirovici.

din ”Cateheze pentru Postul Nașterii Domnului” , propuse cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Andrei

Autori: Pr. prof. univ. dr. Vasile Gordon / Pr. prof. dr. Liviu Vidican-Manci /

Cluj-Napoca,  2015