Un om mândru şi necredincios se lăuda mereu ca el
n-are nevoie de Dumnezeu din moment ce sufletul lui e ca o coală albă de
hârtie; deci îşi poate trăi viaţa cinstit şi frumos fără Hristos.
Într-o zi mergând în excursie cu mai multă lume, ajunse la o mănăstire foarte
retrasă, în mijlocul pădurii. Acolo se afla un călugar vestit prin
inţelepciunea sa, iar omul nostru cel mândru voi să stea şi el puţin de vorbă
cu bătrânul pustnic.
Ajuns în chilia călugărului, acesta îi vorbi despre Dumnezeu şi despre păcat.
Trufaşul se abţinu cât putu, dar la plecare îi zise călugărului:
Călugărul dădu din cap şi-i spuse zâmbind:
- Bine, bine, să zic şi eu aşa cum zici dumneata, dar atunci bagă bine de seamă
să nu-şi scrie diavolul numele lui pe ea!
Trufaşul tăcu, dar ieşind din chilie rămase pe gânduri şi mergând pe drum se
întreba:
“Oare este chiar aşa de albă cum zic?” şi gândindu-se mai adânc la faptele sale
își văzu multele păcate!
Atunci, venindu-şi în fire, văzu păcatele pe care le săvârşise şi simţi mare
nevoie de ajutorul lui Dumnezeu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!