Vremea toamnei – primul praznic al mântuirii

Vremea potrivită pentru munca mântuirii
 

I. Orice vreme e potrivită pentru a pune început unei conduite mântuitoare. Arătând acest lucru, marele Pavel spunea: „Iată o vreme bine primită! Iată o zi de mântuire! Să lepădăm faptele intunericului şi să lucrăm faptele luminii! Să umblăm cu bună-cuviinţă ca în lumina zilei!” [Rm 13, 11-13] numind „vreme bine-primită pentru mântuire” nu vreun ceas sau vreo zi, ci tot timpul de după arătarea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Căci aşa cum atunci când soarele simţit răsare pe pământ vine pentru oameni momentul muncii trupesti, precum spunea şi David: „Răsărit-a soarele, iar omul va ieşi la lucrul său şi la munca sa până seara” [Ps 103, 22-23], tot aşa şi atunci când ni s-a arătat prin trup Soarele dreptăţii [Mal 3, 20], tot timpul de după arătarea Lui e potrivit pentru munca duhovnicească; lucru pe care arătându-l în altă parte acelaşi profet, după ce a spus despre venirea Domnului: „Piatra pe care au respins-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului”, a adăugat: „Aceasta e ziua pe care a făcut-o Domnul! Să ne veselim şi să ne bucurăm în ea!” [PS 117, 22. 2]. Dar dacă în cazul soarelui simţit, dat fiind că acesta este întrerupt de noapte, spune: „ieşi-va omul la munca sa până seara” [Ps 103, 23], în schimb Soarele dreptăţii, întrucât e neînserat şi nu are potrivit Apostolului „schimbare sau umbră de mutare” [lac l, 17], oferă un bun prilej neîntrerupt pentru munca duhovnicească.

Vremea toamnei – primul praznic al mântuirii

2. Dacă însă trebuie să spunem că o vreme e mai potrivită decât celelalte şi, aşa cum e o vreme pentru a semăna şi o vreme pentru a secera, o vreme pentru a sădi şi o vreme pentru a strânge roadele, şi e o vreme pentru orice alt lucru, tot aşa, de cauţi un ceas deosebit de potrivit pentru facerea de bine, acesta este vremea toamnei şi mai cu seamă luna aceasta [septembrie]. Aceasta e şi prima lună şi începutul anului, cea în care au primit început şi cele ale noastre, lucru pe care-l prăznuim astăzi. Fiindcă sfânta sărbătoare şi prăznuire pe care o aducem astăzi e prima a rechemării şi replăsmuirii noastre în har, cea în care au început să se facă noi toate [cf. Ap 21, 5] şi să se introducă în locul celor trecătoare ale Legii cele dăinuitoare, în locul literei Duhul şi în locul umbrelor adevărul/realitatea.

Fecioara – implinire a prefigurărilor vechi-testamentare

3. Căci astăzi s-a arătat o „lume” nouă şi un „rai” străin, în care şi din care s-a făcut un Adam nou Care replămădeşte vechiul Adam şi înnoieşte toată lumea, Unul care nu se lasă amăgit, ci-l amăgeşte pe amăgitorul, iar celor ajunşi prin amăgire sclavii păcatului le dăruieşte libertate.

Astăzi s-a pregătit pe pământ o „carte” uimitoare [cf. Iz 44, 2], care poate purta nu doar întipărirea unor cuvinte, ci în chip negrăit pe Însuşi Cuvântul viu, un Cuvânt nu pierdut în aer, ci ceresc, nu unul care se alcătuieşte în însăşi stricarea lui, ci Unul care-i răpeşte stricăciunii pe cei ce se apropie de El, nu unul produs de o limbă omenească pusă în mişcare, ci Născut înainte de veci din Dumnezeu Tatăl.

Astăzi s-a arătat un „cort” însufleţit şi nefăcut de mână al lui Dumnezeu, un „chivot” cuvântător şi duhovnicesc al Pâinii Vieţii care „ne-a fost trimisă din ceruri [In 6, 32] cu adevărat.

Astăzi, potrivit cuvântului Psalmistului, „adevărul din pământ a răsărit”, adică [Fecioara] statuia nemincinoasă a nobleţei umane de la început, „şi dreptatea din cer s-a ivit” [Ps 84, 12], [Hristos] Dreptatea care l-a soos afară pe însuşi stăpânul nedreptăţii şi din însăşi stăpânirea celor nedrepţi, întrucât a fost osândită în chip nedrept, l-a legat pe cel tare în răutate, i-a răpit vasele, le-a transformat şi le-a arătat în stare să primească dreptatea dumnezeiască; şi aşa pe captivii păcatului i-a luat să ñe veşnic împreună cu ea însăşi îndreptăţindu-i prin credinţa în El, iar pe stăpânitorul păcatului strângându-l în lanţuri din care nu se poate scăpa îl va preda unui foc veşnic şi lipsit de lumină.

Astăzi a odrăslit „toiagul” profeţit „din rădăcina lui Iesei”, din care „a răsărit o floare” [Is ll, 1] care nu primeşte veştejire, ci recheamă firea noastră care-şi pierduse floarea, şi de aceea căzuse din locul neveştejit al desfătării, şi o readuce la bună-înflorire şi-i dăruie înflorirea veşnică, o urcă la cer şi o aduce în rai; un „toiag” prin care Marele Păstor a dus turma cuvântătoare la păşuni veşnice; un „toiag” de care rezemată fiind firea noastră leapădă vechimea şi bătrâneţea neputincioasă şi păşeşte uşor spre cer, lăsând jos pământul celor ce, sunt purtaţi spre cele de jos ca unii care n-au reazem.

Dar cine e lumea nouă, raiul străin, cartea paradoxală, cortul şi chivotul duhovnicesc al lui Dumnezeu, adevărul răsărit din pământ, toiagul mult lăudat al lui Iesei? Copila pururea fecioară înainte şi după naştere, a cărei naştere dintr-o femeie stearpă o prăznuim astăzi.

Ioachim şi Ana – virtutea şi rugăciunea lor ascultată

4. Căci deşi trăiau împreună şi erau ireproşabili înaintea lui Dumnezeu, Ioachim şi Ana păreau iudeilor a fi vrednici de reproş potrivit Legii, întrucât trăiau împreunã fără a avea copii. Dat fiind că nu era încă nădejdea nemuririi, de aceea succesiunea neamului apărea extrem de necesară; acum însă, întrucât astăzi ni s-a născut Fecioara aceasta, care prin naşterea ei întru feciorie ne-a dăruit veşnicia, nu ne mai este necesară succesiunea care vine din facerea de copii. Dar israeliţilor de pe atunci faptul de a avea copii mulţi le părea superior chiar şi virtuţii, iar lipsa de copii li se părea un rău atât de mare, încât chiar şi drepţii aceştia nu erau atât lăudaţi din pricina virtuţii lor, cât insultaţi din pricina lipsei lor de copii.

Întristaţi deci de aceste ocări şi aducându-şi aminte de Avraam şi de Sara şi de ceilalţi câţi făcuseră experienţa unei astfel de întristări pentru lipsa de copii, gândindu-se apoi şi la leacul găsit de unii pentru vindecarea unei asemenea întristări, drepţii [Ioachim şi Ana] au hotărât şi ei să-şi găsească refugiu în implorarea lui Dumnezeu. Şi cumintele Ioachim pleacă în pustiu şi locuieşte aici postind şi înălţând spre Dumnezeu rugăciunea de a se face părinte; şi n-‘a lăsat rugăciunea, nici nu s-a întors de acolo înainte de a primi certitudinea că i-a fost ascultată cererea. Iar Ana într-un gând cu el se încuie în grădina cea mai apropiată şi cu inimă îndurerată strigă la Domnul: „Auzi-mă, Dumnezeul părinţilor mei, şi mă binecuvântează, cum ai binecuvântat-o pe mama Sara!”.

Şi Dumnezeu i-a ascultat şi i-a binecuvântat şi le-a făgăduit să le dea ceea ce au cerut, iar făgăduinţa a dus-o la bun sfârşit acum. Şi le-a dat o Copilă mai minunată decât toate bunurile minunate de până atunci, pe însăşi Născătoarea Creatorului a toate, cea care a îndumnezeit neamul omenesc şi a făcut pământul cer, cea care pe Dumnezeu L-a tăcut Fiu al Omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu, întrucât a zămislit în ea însăşi fără sămânţă şi L-a pus înainte purtător de trup pe Cel ce pe cele ce sunt le-a adus din ce nu sunt, le-a transformat în vederea existenţei fericite şi nu le-a lăsat să cadă în inexistenţă.

Sensul naşterii din părinţi sterpi, dar virtuoşi şi rugători

5. Din ce pricină însă a ieşit Ea din măruntaie sterpe? Ca să dezlege întristarea, să preschimbe ocara celor ce au născut-o şi să prefigureze dezlegarea întristării şi blestemului protopărinţilor neamului omenesc ce se va face prin Ea. Cum ar fi îndrăznit de altfel firea să spurce pântecul [Anei] în care a petrecut şi din care a ieşit Singura care a locuit în Sfânta Sfintelor şi care Singură s-a făcut locuire a Celui ce a făcut firea? Căci aşa cum înainte de Ea şi după Ea n-a mai apărut o fecioară mamă şi o mamă a lui Dumnezeu şi aşa cum înainte de Ea şi după Ea nimeni n-a mai locuit în Sfânta Sfintelor, tot aşa pe drept cuvânt nici în acele măruntaie materne [ale Anei] n-a fost văzut alt făt [embryon] conceput înainte sau după.

Dar pentru că fecioara trebuia să fie mama lui Dumnezeu, şi să vină din neamul lui David şi la vremea potrivită pentru mântuirea noastră, iar vremea se apropia şi fecioara trebuia pregătită, dar nu se găseau atunci dintre cei ce ţineau de David alţii superiori în virtute, caracter şi nobleţea neamului decât aceia lipsiţi de copii; de aceea ei, cei fără copii, au fost mai cinstiţi decât cei cu mulţi copii, ca astfel Copila atotvirtuoasă să se zămislească din părinţi mult-virtuoşi, cea atotcurată să se nască din părinţi deosebiţi de cuminţi, iar cuminţenia lor unită cu rugăciunea şi asceza să culeagă rodul de a se face născătoare unei feciorii, şi încă a unei feciorii care-L pune înainte fără stricăciune pe Cel născut potrivit dumnezeirii înainte de veci dintr-un Tată feciorelnic. O, aripi ale acelei rugăciuni! O, îndrăznire pe care a găsit-o la Domnul! O, cât de neprihănite au fost acele inimi, ca să înalţe o asemenea rugăciune care a ajuns atât de departe şi a realizat atât de mult! Acea mare minune a trebuit să fie premersă de această minune şi firea să cedeze harului puţin câte puţin.

Necesitatea rodirii duhovniceşti a virtuţilor pentru toţi creştinii

6. Voi, teatru sfânt, ascultătorii cuvintelor mele, turma şi ogorul meu cuvântător în Hristos, oferiţi-i Mamei lui Dumnezeu ca dar de naştere munca virtuţilor şi dedicarea voastră lor. Bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, săraci şi bogaţi, stăpânitori şi stăpâniţi, şi, simplu spus, tot neamul şi toată vârsta, demnitatea, meseria şi ştiinţa! Nimeni dintre voi să nu fie sterp şi neroditor la suflet, nimeni să nu fie lipsit de iubirea şi de primirea seminţei duhovniceşti, ci să primească înflăcărat sămânţa cerească, cuvântul mântuitor, iar prin puterile proprii să-l transpună în faptă, într-un rod ceresc şi plăcut lui Dumnezeu. Nimeni să nu pună un început al faptei bune nedus la bun sfârşit, nimeni să nu-şi arate credinţa în Hristos doar cu limba. „Căci nu oricine Îmi spune: Doamne! Doamne! va intra în Împărăţia ceru- rilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri” [Mt 7, 21] şi „cine-şi pune mâna pe jug şi se întoarce îna- poi nu e potrivit pentru Împărăţia cerurilor” [Lc 9, 62].

Datoriile fecioarelor

7. Fecioarelor care aţi ales Viaţa monahală şi câte v-aţi întors, bine făcând, de la căsătorie la convieţuire feciorelnică şi, simplu spus, câte aţi ales să locuiţi în aceasta din dorinţa de pocăinţă, vieţuiţi în toate potrivit lui Dumnezeu pentru Fecioara care s-a născut acum pentru noi şi care a născut în feciorie după trup la timpul său pe Cel Născut înainte de veci dintr-un Tată feciorelnic. Vieţuiţi numai pentru Ea şi pentru Dumnezeu Cel ce S-a întrupat din Ea, priviţi numai la El, făcându-vă numai din El desfătarea voastră, bucurându-vă în nădejde, răbdând în necaz, supunându-vă întâi-stătătoarei voastre, slujind unele altora, căutând pacea întreolaltă, alipindu-vă necontenit de atenţie şi rugăciune, de străpungerea sufletului, de psalmi, imne şi cântări duhovniceşti [Rm 12, 12; Evr 13, 17; Ef 5, 19], curate şi fecioare şi la trup şi la suflet, în toate simţirile şi gândirea, şi arătând prin toate o gândire şi o conduită duhovnicească şi feciorelnică. Căci urmând astfel Mamei lui Dumnezeu potrivit psalmului [Ps 45, 16], veţi ajunge aproape de Ea şi veţi intra în templul nefăcut de mână al Împăratului cerurilor, în cămara de nuntă supralumească şi veşnică a nestricăciunii.

Datoriile creştinilor din lume

8. Câţi trăiţi în căsătorie nu vă dedicaţi cu totul lumii acesteia! Căci pentru voi această lume nou împlântată şi cu adevărat supracerească, adică Mama lui Dumnezeu, s-a arătat astăzi drept rod al unei căsătorii. Cei bătrâni arătaţi o gândire bătrânească şi nu vă faceţi tineri prin gândurile, cuvintele şi faptele voastre, gândind trupeşte/camal şi purtându-vă potrivit trupului/cămii. Tinerii imitaţi acest fel de bătrâni, cinstiţi-i şi ascultaţi-i, şi nu vă arătaţi neştiutori de care bătrâneţe e cinstită şi cum anume nici tinereţea nu e lipsită de cinstita bătrâneţe. Iar dacă nu ştiţi, întrebaţi-l pe Solomon, căci îl veţi auzi spunând: „cărunteţea pentru oameni este înţelepciunea, iar bătrâneţea e o viaţă nepătată” [Sol 4, 9]. Câţi aveţi ceva de prisos din aceste lucruri pământeşti, curgătoare, nestatomice şi care se scurg repede de la unii la alţii, neguţătoriţi-vă prin împărţirea lor viaţa Veşnică, căci „pentru nimeni viaţa nu vine din prisosul averilor lui” [Lc 12, 15]. Câţi sunteţi lipsiţi de cele necesare, îmbogăţiţi-vă în răbdare şi în mulţumirea către Dumnezeu, ca să vă număraţi între săracii fericiţi de El şi să moşteniţi Impărăţia cerurilor [Mt 5, 7]. Magistraţii „judecaţi judecată dreaptă” [Za 7, 9] şi nu vă folosiţi de putere împotriva celor aflaţi sub mâna voastră, căci nu e drept, ci arătaţi faţă de ei o dispoziţie părintească, având în minte faptul că sunteţi de un neam şi robi împreună cu ei. Şi nu suferiţi ca pe ceva nedemn supunerea faţă de Biserică şi învăţătura ei, fiindcă ele sunt întărirea celor ce voiesc binele. Cei stăpâniţi trebuie să vă supuneţi celor ce vă stăpânesc numai în cele ce nu desfiinţează nădejdea Împărăţiei cerurilor făgăduită nouă.

Naşterea mântuirii în sufletele sterpe prin virtuţi şi rugăciune

9. Toţi să aduceţi în comun Fecioarei prăznuite acum darul cel mai iubit şi mai propriu: Sfinţirea voastră şi curăţia. trupului prin înfrânare şi rugăciune. Vedeţi toţi cum cuminţenia, postul, rugăciunea unite cu străpungerea i-au arătat pe Ioachim şi Ana născători ai unui vas dumnezeiesc, ai unui vas atât de ales, încât să poarte nu numai numele lui Dumnezeu ca Pavel care s-a arătat astfel mai apoi [FA 9, 15], ci pe Însuşi Cel al Cărui Nume este minunat [Ps 8, l]. Dacă şi noi, pe lângă celelalte virtuţi, vom stărui şi în rugăciuni rămânând cu pricepere în templul lui Dumnezeu, atunci vom găsi tezaurizată în noi înşine curăţia inimii care-L cuprinde şi ni-L arată pe Dumnezeu. Fiindcă pe aceasta şi dispoziţia din suflet faţă de Dumnezeu care vine de la aceasta Isaia o numeşte „duh mântuitor în pântec” atunci când Îi spune: „De frica Ta, Doamne, am luat în pântec, am simţit dureri de naştere şi am născut un duh al mântuirii Tale, pe care l-am purtat în pântec pe pământ” [Is 26, 18]. Vedeţi cum sufletele sterpe şi neroditoare ajung să aibă copii buni? Dar la cele spuse profetul adaugă: „nu vom cădea, ci vor cădea cei ce locuiesc pe pământ”, şi anume cei ce se rotesc prinşi în vârtejul gândurilor şi patimilor pământeşti.

Îndemn final

10. Prin urmare, dacă vrem şi noi, fraţilor, să locuim nu pământul, ci cerul, şi să nu cădem pe pământ şi în păcatul care se târăşte jos, ci să tindem necontenit spre înălţimea dumnezeiască, să ne temem de Dumnezeu, să stăm departe de rele, să ne întoarcem spre El prin fapte bune, să ne grăbim în înfrânare şi rugăciune să ne ştergem adaosurile rele din noi, să ne transfomiăm în mai bine gândurile interioare şi, potrivit profetului, să simţim dureri de naştere şi să naştem duhul mântuirii noastre, având ajutor prin invocare pe cea care a fost dăruită astăzi părinţilor ei prin rugăciune şi printr-o conduită bineplăcută lui Dumnezeu, pe cea care a prefăcut întristarea celor ce au născut-o, a dezlegat blestemul strămoşesc şi a făcut să înceteze durerile de naştere ale strămoaşei [Eva] născându-L în feciorie fără durere pe Hristos.

11. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă tăcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 369-378