TAINA CEA MARE A NAŞTERII DIN NOU

 

NOE IESE DIN CORABIE   ÎNTR-O LUME NOUĂ ŞI O VIAŢĂ NOUĂ

 

„În anul şase sute unu, în ziua întâi a lunii, apele secaseră pe pământ. Noe a ridicat învelitoarea corăbiei; s-a uitat şi iată că faţa pământului se uscase. Şi a grăit Domnul Dumnezeu către Noe, zicând: «Ieşi din corabie tu şi femeia ta, feciorii tăi şi femeile lor. Şi toate vieţuitoarele câte sunt cu tine, scoate-le afară şi creşteţi şi vă înmulţiţi pe pământ“. Şi a ieşit Noe şi femeia lui şi feciorii lui şi femeile feciorilor lui şi toate fiarele şi toate dobitoacele – toată vietatea ce mişcă pe pământ după felul său, au ieşit din corabie“ (Fac. 8, 13–19).

Ieşirea lui Noe din corabia izbăvirii închipuie clipa cea sfântă când vom ajunge şi noi, cei care trăim o viaţă cu Domnul, la ţărmul dorit. Când se va sfârşi călătoria vieţii noastre celei pământeşti, când valurile lumii şi ale ispitelor vor înceta să mai bată în corabia mântuirii noastre sufleteşti, vom scăpa şi noi cu totul într-o lume nouă unde ne aşteaptă un „cer nou şi pământ nou“.

Ieşirea lui Noe din corabie închipuie apoi taina cea mare a naşterii din nou.

Naşterea din nou este o taină mare pe care mulţi n-o înţeleg şi nici n-o pot înţelege. Când Nicodim a venit noaptea la Iisus şi L-a întrebat despre taina mântuirii, Domnul i-a zis că trebuie să se nască din nou. „Amin, amin, zic ţie, Nicodime, de nu se va naşte cineva din nou, nu va putea vedea împărăţia lui Dumnezeu… de nu se va naşte cineva din apă şi din duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu… voi trebuie să vă naşteţi din nou“ (Ioan 3, 1–8). Nicodim nu înţelegea această taină. I se părea ceva de neînţeles, cum el, om bătrân, să se nască a doua oară. De s-ar fi gândit la istoria lui Noe ar fi înţeles această taină, căci Noe a trecut prin taina cea mare a naşterii din nou.

Potopul a fost urgia lui Dumnezeu, a fost „plata păcatului“. Chiar şi Noe a trecut prin această urgie. Valurile urgiei izbeau şi corabia lui. În mijlocul valurilor, corabia era ca un mormânt, ca un sicriu cufundat în apele morţii. Dar în acest mormânt era viaţă din darul şi îndurarea lui Dumnezeu. Noe a ieşit din corabie ca dintr-un sicriu, ca dintr-un mormânt.

A ieşit ca un om ce scăpase din urgia morţii prin darul lui Dumnezeu. El trecuse prin apele morţii, el trecuse prin moarte. El era acum ca un înviat din morţi prin darul lui Dumnezeu. El trecuse cu adevărat prin „apă şi duh“. Domnul îl trecuse „prin apă şi prin duh“.

Naşterea din nou este o taină mare la care lucrează nu atât omul, cât mai ales Dumnezeu, darul Duhului Sfânt. Noe n-a lucrat nimic altceva deosebit la izbăvirea lui decât atât că a ascultat cuvântul lui Dumnezeu. Încolo Dumnezeu singur a lucrat la mântuirea lui. Dumnezeu i-a pregătit corabia… El i-a spus să intre în ea… El a încuia- t-o… El a apărat-o… El a deschis-o.

Naşterea din nou este o lucrare a lui Dumnezeu, o lucrare a Duhului Sfânt, iar rodul acestei lucrări este o schimbare din temelie în viaţa omului… o viaţă nouă. Potopul a rupt în două via-ţa lui Noe: în viaţa dinainte de potop şi viaţa de după potop. După ieşirea din corabie, Noe a început o viaţă nouă, o viaţă cu totul nouă, într-o lume nouă.

Prin taina cea mare a naşterii din nou trebuie să trecem şi noi. Am şi trecut, căci Taina Botezului închipuie această naştere din nou. Botezul ne trece „prin apă şi prin Duh“, dintr-un „om vechi face un om nou“. Însă mai târziu păcatul strică iarăşi acest „om nou“ şi îl face iarăşi „vechi“. De aceea trebuie să trecem din nou printr-o nouă naştere din nou, sufletească. Această naştere din nou o facem în duh, în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Taina naşterii din nou are două părţi. O parte îl cufundă pe om, alta îl ridică. Una îl omoară, alta îl învie. Partea care cufundă este păcatul. Păcatul sloboade peste noi urgia potopului şi valurile pieirii sufleteşti. Urgia şi pedeapsa pentru păcatele noastre trebuie să vină. O cere dreptatea lui Dumnezeu. Valurile păcatelor ne îngroapă într-un adânc al pieirii sufleteşti.

Dar tocmai în acest adânc începe a lucra darul lui Dumnezeu. Domnul Iisus ne scapă de urgia morţii. În faţa pieirii sufleteşti, El ne deschide corabia izbăvirii cea făcută cu scump Sângele Lui. Ca Noe, trecem şi noi prin valurile morţii, dar Domnul ne trece vii prin darul Său. Valurile păcatelor ne îngroapă ca într-un mormânt, dar Domnul ne scoate din acest mormânt, ca oameni înviaţi din nou, născuţi din nou prin darul Jertfei Sale. Acest înţeles trebuie dat cuvintelor apostolului Pavel: „Noi deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca după cum Hristos a înviat din morţi, aşa şi noi să trăim o viaţă nouă“ (Rom. cap. 6).

Naşterea din nou este o taină mare şi tainică, la care lucrează mai mult Dumnezeu decât omul. Din partea lui, omul nu poate face nimic altceva pentru această taină decât să intre în corabie. Când ai intrat în „corabie“, când L-ai primit pe Domnul şi Jertfa Lui, începe a lucra Duhul Sfânt pentru naşterea din nou. Numai cine a intrat în corabie, numai cine L-a aflat şi L-a primit cu adevărat pe Domnul, poate înţelege şi poate primi această taină.

Naşterea din nou este o lucrare tainică a Duhului Sfânt, iar rodul acestei lucrări este o schimbare din temelie a vieţii omului, este o viaţă nouă. Potopul a rupt în două viaţa lui Noe. După ieşirea din corabie, Noe n-a mai întrebat: Oare aici sau acolo a fost casa mea? El a început o viaţă cu totul nouă, care nu mai avea nimic cu cea dinainte de potop.

O astfel de schimbare totală trebuie să facă naşterea din nou şi în viaţa noastră. Semnul şi dovada că cineva a trecut sau nu prin naşterea din nou sunt viaţa lui. Dacă cineva s-a schimbat dintr-odată… dacă s-a retras dintr-odată din duhul acestei lumi, acesta este semnul că Duhul Sfânt lucrează în el naşterea din nou. Dar dacă    viaţa lui se scurge mai departe în aceeaşi matcă de răutăţi şi năravuri rele, atunci în zadar spune acest cineva că a intrat în Oastea Domnului.

După naşterea din nou, noi, copiii Domnului, vedem altfel lumea, vedem un fel de lume nouă. Avem alţi ochi, alte vederi şi alte gusturi. Pentru noi s-a schimbat lumea cu totul. Noi o vedem în altă lumină. Ceea ce ni se părea dulce, vedem acum că-i amar, ceea ce ni se părea mai înainte bun, vedem că-i rău.

Noi, copiii Domnului, stăm azi şi ne mirăm cum am putut noi trăi în atâta orbire sufletească… stăm şi ne mirăm cum de nu vedeam pieirea sufletească… stăm şi plângem de mila celor ce nu văd starea grozavă şi nenorocită în care trăiesc.

Slavă Ţie, Mântuitorule, că ne-ai trecut prin Taina aceasta mare şi sfântă ce se cheamă naştere din nou! Ajută-ne cu darul Tău să rămânem în ea până la sfârşitul vieţii noastre şi să putem aduce la ea şi pe alţii care n-o cunosc!

Dragă cititorule! Eu te întreb, cum stai tu cu mântuirea sufletului tău? Eu pun în faţa ta cuvintele Mântuitorului: „Amin, amin zic ţie, de nu se va naşte cineva din nou nu va putea intra în împărăţia cerurilor“ (Ioan 3, 5). Dar ca să te poţi naşte din nou, trebuie să intri mai întâi în „corabie“, trebuie să-L primeşti cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă.

Intră, dragă suflete, intră îndată în corabie, căci această „corabie“ te trece dintr-o lume veche într-o lume nouă, dintr-un „om lumesc“ te face un „om duhovnicesc“, dintr-un om vechi, te face un om nou, un om născut din nou la o viaţă nouă.

Înainte de potop, de la Adam până la Noe, au trăit multe, multe rânduri de oameni; multe, multe milioane de oameni. Dar pe aceştia Biblia nu-i mai pomeneşte. Cartea neamurilor, care se citeşte în Evanghelia dinaintea Crăciunului, aminteşte numai neamurile de oameni de la Noe şi Avraam, până la Mântuitorul (adică de la potop încoace). Pe celelalte neamuri şi spiţe de oameni nu le mai aminteşte. Aceştia au trăit o viaţă în zadar, o viaţă pierdută.

Aşa e şi cu viaţa noastră. Anii ce-i trăim în păcate şi fărădelegi sunt ani pierduţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului. Viaţa noastră cea adevărată se începe numai în clipa în care am intrat în corabie. Se începe numai în clipa în care am rupt-o cu lumea şi, primind pe Domnul, am început o viaţă nouă cu El.

Iisuse, scumpul meu Mântuitor, Îţi mulţumesc că m-ai primit şi pe mine în corabia mântuirii sufleteşti. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să o rup cu lumea şi să încep o viaţă nouă. Dar ajută-mă, Doam-ne, ajută-mă, căci ispitele sunt grele! Ajută-mă să pot trăi până la sfârşitul vieţii mele în starea aceasta! Ajută-mă şi mă întăreşte cu darul Tău, să pot rămâne până la sfârşitul vieţii mele în taina cea mare a naşterii din nou!

Preot Iosif Trifa, din ”Corabia lui Noe”