Criteriul care nu dă greș niciodată

 Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi ase­menea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei… Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.

Aceste cuvinte ale lui Hristos ne pun înainte două căi, două chipuri de vieţuire: pe de o parte calea „firească” – a face bine celor ce ne fac bine şi a iubi pe cei ce ne iubesc pe noi; pe de altă parte calea Evangheliei, mult mai înaltă, prin care Domnul ne cheamă la o viaţă mai adâncă, mai presus de fire, chipul vieţii celei desăvârşite a lui Dumnezeu:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”

Această poruncă ridică duhul omului la mari înălţimi, pentru că prin ea ne facem fii ai Tatălui Ceresc şi dobândim asemănarea cu Dumnezeu.

christ-teaching-icon-593Poruncile Domnului nu poartă un caracter negativ. Hristos nu spune: „Nu faceţi altora ceea ce nu voiţi să vă facă ei vouă”, ci „faceţi cele pe care voi înşivă le socotiţi de mare preţ, care vă mulţumesc şi vă odihnesc sufletul şi pe care aţi dori să le primiţi, la rândul vostru, de la ceilalţi.” Ca să ne aducă cu adevărat folos, nevoinţa creştină trebuie să aibă un caracter pozitiv, căci ea nu se reduce la respectarea unui cod de legi şi de canoane de felul „nu face lucrul acesta sau acela”, ci este calea ce duce la desăvârşire: „Fă aceasta şi fii desăvârşit!” Creştinul nu se nevoieşte numai să se lepede de patimile omului celui vechi, ci şi să se îm­brace cu omul cel nou, cu Noul Adam, adică cu Hristos Însuşi. Din acest punct de vedere creştinismul se ridică deasupra religiilor orientale precum budismul sau hinduismul, pentru că acestea iau în considerare numai prima parte, „lepădarea” de omul cel vechi, care singură nu ne poate aduce mântuirea. Poate că niciodată n-am făcut vreun rău semenilor noştri, totuşi aceasta nu înseamnă că am ajuns deja la desăvârşire, căci criteriul nostru nu este unul de „bună purtare” la nivel uman, ci cuvântul lui Dumnezeu, Care a spus: „V-am dat vouă pildă.” Adevărata nevoință este, aşadar, pozitivă, ea este calea Domnului care ne înalță la viata lui Dumnezeu Însuşi. Iar când Hristos ne porunceşte: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru este milostiv”, El ne cere de fapt: „Fiţi desăvârşiţi. Fiţi ca Dumnezeu!” Che­marea noastră este să devenim „mici dumnezei”, căci, după cuvântul Psalmistului, „Dumnezeu este preamărit în adu­nare de dumnezei”.

Poruncile lui Dumnezeu sunt de nepătruns pentru mintea omenească şi covârşesc puterile noastre de a le împlini, smerindu-ne chiar din clipa în care încercăm să ne apropiem de ele. Lucrarea lor este una cu totul aparte: ele zdrobesc orgoliul întunecatei noastre minţi şi inimi şi pregătesc calea harului, ca să vină şi să se sălăşluiască întru noi. Poruncile dumnezeieşti scot la iveală nedesăvârşirea noastră, neputinţa şi sărăcia noastră duhovnicească, şi ne silesc să strigăm din adâncul inimii la Dumnezeu, rugându-L să vină şi să îm­plinească El însuşi în noi aceste porunci. Altă cale în afară de aceasta nu există, după cuvântul Domnului: „Fără Mine nu puteţi face nimic.“

Ştim că cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu este porunca iubirii – iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. În acestea două se cuprind toată Legea şi Prorocii, tot cerul şi pământul. Iar încununarea poruncii iubirii de aproapele este dragostea şi rugăciunea pentru vrăjmaşi. Cel ce-şi iubeste vrăjmaşii îl iubeşte pe fratele său şi pe Dumnezeu în chip desăvârşit, iar înlăuntrul lui sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu-Mântuitorul, Care Şi-a întins mâinile pe cruce şi i-a îmbră­ţişat pe toţi deopotrivă, pe prieteni şi pe vrăjmaşi, pe cei de aproape şi pe cei de departe, pe cei ce-L cunosc şi pe cei ce nu-L cunosc pe El. Aşadar, dacă îi iubim pe vrăjmaşii noştri şi facem bine celor ce ne urăsc pe noi, atunci împlinim cele două mari porunci în toată desăvârşirea lor şi Il cunoaştem pe Dumnezeu precum este.

Potrivit învăţăturii Părintelui Sofronie, porunca iubirii de vrăjmaşi alungă orice urmă de mândrie din noi. Pentru a o împlini trebuie să ne smerim până la capăt, ca să facem loc Duhului Sfânt înlăuntrul nostru. Sfântul Siluan spune că iubirea de vrăjmaşi este criteriul cel mai sigur al pre­zenţei Sfântului Duh în noi, căci în omul iubitor de vrăjmaşi sălăşluieşte îmbelşugat Duhul Sfânt. Iar prezenţa Duhului lui Dumnezeu în noi înseamnă în acelaşi timp şi prezenţa adevărului în noi, fiindcă Duhul Sfânt, Împăratul Ceresc, Mângâietorul, este şi Duhul Adevărului Care ne călăuzeşte la tot adevărul. Iubirea de vrăjmaşi este, aşadar, calea cea mai bună către adevărata cunoaştere de Dumnezeu, întrucat Duhul ne conduce la „cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu” şi „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”.

Poruncile dumnezeieşti sunt menite să ne slobozească din robia păcatului şi a morţii, iar cei ce prin harul lui Dumnezeu au dobândit iubirea de vrăjmaşi au biruit deja moartea. De aceea spune Sfântul Siluan că mântuirea omului care nu-şi iubeşte vrăjmaşii este îndoielnică, întrucât Sfântul Duh nu locuieşte în chip văzut înlăuntrul său. Mântuirea nu se dobândeşte numai din credinţă, cum afirmă unii, nici numai din fapte bune, cum socotesc alţii, ci izvorăşte din petrecerea Duhului Sfânt deopotrivă în sufletul şi în trupul nostru. Pentru creştinii ortodocşi mântuirea este o experienţă ontologică, iar nu o convingere abstractă. Dumnezeu caută inima omului ca să Se sălăşluiască într-însa, dar inima va fi cu desăvârşire slobodă să devină lăcaşul Domnului numai atunci când mintea este răstignită prin poruncile dumne­zeieşti, îndeosebi prin porunca iubirii de vrăjmaşi. Numai atunci, după cuvântul Apostolului, „Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste noi”.

Cel ce nu se străduieşte să-i poarte pe toţi semenii lui în inimă nu este vrednic de Dumnezeu. Oare Domnul îşi va recunoaşte chipul Său în noi în Ziua Judecăţii dacă în dra­gostea noastră nu-i vom cuprinde pe toţi oamenii în mod egal şi fără excepţie? El ne va număra printre oile turmei Sale celei alese şi ne va face casnicii Lui numai dacă vom fi urmat pilda samarineanului milostiv, care, în pofida urii evreilor, avea o inimă plină de îndurare.

Silindu-ne a ne arăta milostivi fată de fraţii noştri, Dumnezeu va veni în ajutorul nostru şi ne va lărgi inima, şi astfel îi vom îmbră­ţişa pe toţi în inima noastră şi chiar vom suferi pentru fiecare în parte. Trebuie, aşadar, să ne îmbrăcăm cu „milostivirile îndurării” şi cu o adâncă smerenie, dacă vrem să dobândim dumnezeiasca universalitate.

Un exemplu simplu este de ajuns ca să înţelegem cât de mare şi de minunată este iubirea de vrăjmaşi. Să presupunem că am avut o neînţelegere cu fratele nostru pentru care noi înşine suntem de vină. Şi totuşi, ne vine greu să  ne smerim înaintea lui şi să-i spunem: „Am greşit, iartă-mă!’ Cu cât mai grea ne este însă răstignirea atunci când trebuie să-l iubim pe cel ce ne-a rănit, deşi conştiinţa ne dă mărturie că suntem nevinovaţi! ingerii cu potir la cruce - aduna sangele DomnuluiÎnsă aceasta este calea lui Hristos Care ne-a iubit până în sfârşit, măcar că îi eram vrăjmaşi. El nu Şi-a cruţat propria viaţă, ci a luat asupra Sa toată tragedia omenirii, cumplitul blestem al întregii lumi căzute. Ba mai mult, în fiecare Liturghie Domnul ne îngăduie nouă, vrăjma­şilor Lui, să ne împărtăşim cu însuşi Trupul şi Sângele Sau căci singura Lui dorire este ca toţi oamenii să se mântuiască. Iubirea de vrăjmaşi este, prin urmare, „nebunia” credintei noastre, „nebunia crucii”. Şi vai de cel ce nu primeşte această nebunie, căci el însuşi suferă de un alt fel de nebunie, cum­plită şi nimicitoare: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!»”. Cu adevărat, pentru un asemenea om Dum­nezeu nu există, căci el nu se înduioşează la vederea lui Hristos-Dumnezeu Care îşi întinde mâinile pe cruce din iubire pentru vrăjmaşii Săi. Atât de împietrit este acest nebun, încât în inima lui nu mai poate pătrunde cuvântul vieţii, cuvântul Crucii – tocmai acel cuvânt care ne tâlcuieşte in chipul cel mai grăitor ce înseamnă iubirea de vrăjmaşi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.”

Aşadar, în sânul adevăratei Biserici sălăşluiesc acele suflete de Dumnezeu purtătoare care îl cunosc pe Domnul şi dragostea Lui până la moarte şi păzesc poruncile Sale. Osândiţi fiind, ei nu se apără; ocărâţi fiind, binecuvântează, prigoniţi fiind, rabdă. Ei răsplătesc răul cu binele, urmând pilda lui Hristos, „Începătorul şi plinitorul credinţei noastre”. Iar noi, credincioşii, avem binecuvântarea de a trăi alături de aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu, de a vorbi cu ei şi de a ne izbăvi de greşeli prin rugăciunile lor.

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)

sursa> http://www.cuvantul-ortodox.ro