Într-una din zile, un călugăr cu viaţă sfântă trecea pe undeva pe lângă un lan de grâu, avându-l ca însoţitor pe ucenicul lui. Şi în lanul de grâu, doi tineri, bărbat şi femeie, păcătuiau acolo în grâu. Şi ucenicul i-a văzut şi a spus:
– Uite, părinte! Uite, părinte! Uită-te la ei,
nelegiuiţii, stricaţii... blestemaţii... afurisiţii... nenorociţii! Uite,
spurcă şi grâul... Uite, părinte... aşa şi aşa. Părinte, hai să dăm cu pietre
după ei, să-i huiduim, să-i scoatem afară din grâu!
Călugărul cu viaţă sfântă a dezbrăcat haina
cea de deasupra, la care îi spune rasă, şi a mers frumos şi i-a acoperit.
Atunci ucenicul s-a ruşinat într-o măsură oarecare, dar a întrebat:
– Părinte, dar cum, încă-i mai şi acoperi?
– Dragul meu, zice el, eu n-am nici o poruncă
să-i descopăr. Eu, deocamdată, numai această poruncă o am: să-i acopăr.
„Dragostea toate le acoperă...” Şi eu am căutat să pun în aplicare cuvântul
Evangheliei cu privire la dragoste.
Dar nouă ne place să-l
descoperim pe aproapele nostru: „Ai auzit ce a făcut fratele cutare? Ai auzit
ce a făcut sora cutare? N-ai auzit? Nu... cutare? Lasă, că ştim noi! Vezi cum
se ţin ei”... şi aşa mai departe. În loc ca, atunci când afli că a păţit ceva
fratele tău, să ţi se pară ca un cui... aşa cum zice Apostolul Pavel: „Dat-ai
trupului meu pe îngerul satanei ca un ţepuş, să mă înţepe în coaste, să nu mă
lase să mă îngâmf.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!