Smerenia este singura cale pentru dobândirea darurilor Crucii Domnului

Predică la Înălţarea Sfintei Cruci – Sfântul Serafim Sobolev

 Toţi trebuie să ştim, iubiţilor întru Hristos fiii mei, însemnătatea mare şi mântuitoare a Crucii Domnului. Despre această însemnătate sau mai bine zis despre darurile negrăite pe care le dobândim de pe urma Crucii, Sfânta Biserică a vorbit şi ieri şi astăzi, prin slujbele acestui mare praznic.

Despre aceasta vorbeşte Sfânta Biserică şi în stihira de la „Doamne strigat-am…”, ce se cântă la Vecernie. Aici se spune: „Crucea înălţându-se, toată făptura îndeamnă a lăuda preacurată Patima Celui ce S-a înălţat pe dânsa; căci întru aceasta, ucigând pe cel ce ne-a ucis pe noi, pe cei omorâţi i-a înviat şi i-a înfrumuseţat şi în ceruri a locui i-a învrednicit ca un milostiv, pentru mulţimea bunătăţii Sale.

Aceste spuse cuprind pe scurt, dar substanţial, toate evenimentele lucrării dumnezeieşti pentru noi, în centrul căreia se înalţă Crucea Domnului. Prin Crucea Sa şi Sângele Său Dumnezeiesc, care s-a vărsat pe Cruce, Domnul a răscumpărat păcatul strămoşesc al lui Adam, a distrus toate lucrările diavolului, orientate spre pierderea întregii omeniri, a distrus moartea, făcându-se începătorul învierii morţilor, a distrus blestemul – această despărţire dintre oameni şi Dumnezeu.

De aceea, porţile Raiului sunt deschise acum pentru oamenii sfinţi şi pentru noi, urmând după tâlharul cel credincios care s-a pocăit. După moartea lor, sfinţii îl moştenesc fără a trece prin vămile diavoleşti ale văzduhului, potrivit cuvintelor lui Hristos: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viaţă”  (Ioan 5, 24).

Datorită Cruciii Lui, Domnul ne dăruieşte Harul Său dumnezeiesc, care ne ajută să păzim neabătut toate poruncile mântuitoare. Prin păzirea lor, precum şi prin Sfânta împărtăşanie, ne este dăruită posibilitatea să intrăm în cea mai apropiată unire afectivă şi harică cu Hristos, încă de aici, pentru a fi părtaşi marii slave şi negrăitei fericiri în împărăţia Lui cea cerească.

Dobândirea acestor daruri ale Crucii Domnului trebuie să fie scopul întregii noastre vieţi. Iar noi vom obţine toate aceste daruri şi le vom moşteni, dacă vom înţelege ce ne învaţă această Cruce a lui Hristos.

Ea ne învaţă smerenia lui Hristos, despre care Apostolul Pavel a spus: „Ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând… . S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume”  (Filipeni 2,7-9).

Să nu uităm, iubiţilor! Crucea acestei smerenii minunate, până şi scuipările, bătăile, lovirile şi moartea Domnul Le-a primit de bunăvoie. Asemănându-se cu Hristos, sfinţii, începând cu apostolii, au luat asupra lor Crucea smereniei, cu toate umilinţele şi chinurile, ştiind că, dacă Domnul prin smerenie a lucrat mântuirea noastră, tot aşa şi noi, nu putem cu nimic altceva să dobândim mântuirea noastră, decât prin smerenie.

Noi, însă, iubiţilor întru Hristos fiii mei, Să-L rugăm pe Domnul, pentru Crucea Sa, să ne dăruiască puteri harice. Să ne smerim atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi în faţa oamenilor, măcar la gândul de a nu fi certaţi de Domnul cu acele mari suferinţe, nenorociri şi necazuri, pe care ni le trimite Domnul, cu singurul scop de a ne smeri pentru mântuirea noastră.

Acest adevăr dumnezeiesc şi nemincinos ni L-a descoperit Domnul încă din Vechiul Testament, prin proorocii Săi. Aşa, Domnul a vorbit odată oamenilor prin Moise, spunând că, dacă ei Îl vor asculta şi îi vor păzi poruncile, atunci toate bogăţiile pământului şi toată bunăstarea vor deveni ale lor.

Dacă însă nu-L vor asculta şi nu vor îndeplini toate poruncile Lui, atunci El va trimite asupra lor tot felul de boli şi necazuri. Dacă nici după toate acestea, ei nu se vor smeri şi nu-L vor asculta, atunci va înmulţi peste măsură toate nenorocirile şi îi va pedepsi, până când va înfrânge împotrivirea lor mândră (vezi Leviticul 26, 3-46).

La fel şi în Noul Testament au descoperit acest adevăr dumnezeiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Ei mărturiseau că toate necazurile Domnul Le trimite peste noi, pentru a ne smeri; cu atât mai mult, Domnul lasă ca însuşi satana, cu toţi demonii lui, să ne încerce cu boli şi necazuri, până ne vom smeri şi până când, prin smerenie, noi vom urma calea cea mântuitoare şi ne vom uni cu Dumnezeu.

O, dacă am cunoaşte adevăratul sens şi însemnătatea tuturor acestor necazuri! Din nefericire, printre noi se află mulţi oameni care nu doresc să cunoască adevărata însemnătate mântuitoare a propriilor suferinţe.

Neluând în seamă învăţăturile pe care le trimite Dumnezeu prin necazuri, aceşti oameni continuă să rămână mândri şi îngâmfaţi. Ei doresc sa fie în continuare lăudaţi, proslăviţi, să fie consideraţi cei dintâi între semeni pentru mintea lor, pentru faptele lor bune.

Asemenea creştini nu vor să ştie de cuvintele Apostolului Pavel, care, fiind înzestrat cu multă înţelepciune, cu toate darurile Sfântului Duh şi cu desăvârşire morală, spunea despre sine că este cel dintâi dintre toţi păcătoşii din lume (I Timotei 1,15).

Aceşti creştini nu vor să ştie nici de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos însuşi, care, mai mult decât orice şi mai înainte de orice, ne cere smerenie, atunci când spune: „Veniţi la Mine… şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11,28-29).

Ce fel de odihnă este aceasta pe care Domnul o promite celor smeriţi? Este vorba de odihna faţă de păcate, odihna faţă de patimi, este bucuria dumnezeiască, fericirea Raiului în împărăţia lui Hristos cea cerească. Această odihnă o cere prin rugăciunile ei Sfânta Biserică în slujbele de înmormântare, pentru toţi creştinii ortodocşi adormiţi, spunând: „Odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului Tău…”, sau: „Odihneşte, Doamne, sufletul adormitei…”, sau: „Cu sfinţii odihneşte…”.

Dar cum să ne dăruiască Domnul odihnă de la toate suferinţele şi necazurile noastre, dacă noi nu ne smerim? O, dacă noi am înţelege adevărata şi cea mai înaltă filozofie a Crucii Domnului şi anume smerenia lui Hristos! Nu degeaba marele Sfânt părinte al Bisericii, Macarie Egipteanul, spune că smerenia este esenţa întregii creştinătăţi.

Noi trebuie, nu numai să înţelegem cu mintea această filozofie mântuitoare, ci să o pătrundem cu toată inima, cu toată fiinţa şi cu toată viaţa noastră. Atunci Domnul va face în aşa fel, încât darurile Crucii Domnului să fie ale noastre. Atunci Domnul nu ne va lipsi pe noi de bucuria Sa dumnezeiască, ne va face să simţim în viaţa noastră puterea Crucii şi a semnului Crucii în lupta cu păcatul, cu patimile şi cu toate necazurile.

Această putere a Crucii a arătat-o Domnul, încă în Vechiul Testament, nu o dată, prin mari minuni săvârşite de drepţii Săi. Aşa, marele conducător al poporului israelit, proorocul Moise, a însemnat cu toiagul în chipul Crucii Marea Roşie şi a săvârşit o mare minune: apa s-a despicat şi poporul evreu a trecut prin fundul mării ca şi pe uscat, iar egiptenii cu faraonul lor, ispitindu-se, au pierit în valurile acelei mări.

Nu se pot enumera toate minunile Crucii şi ale semnului Crucii în viaţa poporului ales al Noului Israel. Din viaţa Sfântului Ioan Teologul ştim, iubiţii mei copii, că unul dintre bunii creştini a ajuns în sărăcie şi neputând să-şi plătească datoriile, a vrut să-şi pună capăt zilelor. În acest scop, a mers de mai multe ori la un vrăjitor evreu, să ia de la el otravă. Dar de fiecare dată când ajungea acasă, mai înainte s-o bea, o însemna cu semnul Crucii, după care bea otrava. Şi puterea semnului Crucii îl menţinea în viaţă şi nevătămat. Când acest lucru a ajuns la cunoştinţa vrăjitorului evreu, pe acesta l-a cuprins o frică sfântă, a venit la marele Apostol Ioan Teologul, s-a lepădat de păgânătate, a primit credinţa creştină şi s-a botezat. Iar creştinului sărac Sfântul Apostol Ioan i-a cerut să-i aducă un braţ de fân, a însemnat acest fân cu semnul Crucii, l-a transformat într-o grămăjoară de aur, pe care i-a dat-o săracului să-şi plătească datoriile şi să se întreţină.

Am cunoscut un tânăr de douăzeci şi trei de ani, care nu era departe de nepătimire. Dar el se sârguia sincer spre Hristos din toată inima şi avea o credinţă simplă, copilărească. Odată, a fost chemat să se roage pentru o femeie, care se afla pe moarte, din cauză unei puternice hemoragii nazale. Deja al doilea lighean se umplea cu sânge. Femeia începuse să-şi piardă cunoştinţa şi faţa ei devenise albă ca zăpada. Tânărul s-a apropiat de femeia muribundă, i-a însemnat faţa cu semnul Crucii şi în acelaşi moment hemoragie s-a oprit, iar femeia s-a însănătoşit imediat.

Aşadar, să ne smerim, iubiţilor întru Hristos fiii mei şi cât mai des să alergăm la puterea Crucii şi a semnului Crucii în rugăciunile noastre. Atunci, în viaţa noastră se vor împlini cuvintele Canonului Sfântului Andrei Criteanul, pe care îl auzim în prima şi în a cincea săptămână a Postului Mare, în care despre semnul Crucii se spune: „Prin acest semn vei putea şi tu să săvârşeşti lucruri mari”  (Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, cântarea a 5-a). Amin.

(cuvânt ţinut în biserica rusă „Sfântul Nicolae” din oraşul Sofia, la 14/27 septembrie 1949)

sursa: http://www.doxologia.ro