Biserica din icoane

 Iubiţii mei fii sufleteşti,

Această primă Duminică din Postul Mare se numeşte „a Ortodoxiei” sau „a Dreptei Credinţe”. „Ortodox” înseamnă „dreptmăritor”, adică închinătorul care-L preamăreşte pe Dumnezeu şi I se roagă potrivit dreptei credinţe pe care Domnul nostru Iisus Hristos ne-a lăsat-o prin Sfinţii Săi Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi ai Bisericii. „Ortodox” este un cuvânt grecesc, venit de la Bizanţ, după cum tot grecesc este şi cuvântul „catolic”, care înseamnă „general”, „universal”, „obştesc”, „sobornicesc”, adică rânduiala care ţine comunităţile creştine laolaltă într-o singură, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.

Încă de la început, creştinii au avut icoane. Dar ce este o icoană? Este chipul văzut al lui Dumnezeu. Cum poate însă Dumnezeu să aibă chip văzut, de vreme ce nimeni nu L-a văzut vreodată?... Aşa este: Dumnezeu, Care este duh, a fost şi rămâne nevăzut. Şi totuşi, El S-a făcut văzut prin Fiul Său, Cel ce S-a întrupat luând chip de om, Cel ce S-a născut dintr-o fiinţă omenească, Sfânta Fecioară Maria, Cel ce Şi-a ales apostolii de printre oameni, Cel ce prin oameni şi pentru noi, oamenii, a întemeiat Biserica Sa, Cel ce a umplut cerul cu sfinţii Săi, pe care, tot El, i-a ridicat dintre oameni. Prin urmare, iubiţii mei, de vreme ce Fiul lui Dumnezeu a avut un chip văzut, înseamnă că chipul Său poate fi reprezentat într-o icoană, ceea ce, de altfel, a şi făcut El însuşi, pe drumul Crucii, întipărindu-şi chipul plin de sudoare şi sânge pe năframa Sfintei Veronica. Cum rămâne însă cu Dumnezeu-Tatăl? Răspunsul ni l-a dat chiar Domnul Iisus, atunci când apostolul Filip I-a cerut, în numele celorlalţi ucenici, să le arate pe Tatăl: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (In 14, 9); căci: „Eu şi Tatăl una suntem” (In 10, 30). Prin urmare, dacă noi ne aflăm în faţa unei icoane a Domnului Hristos, aceasta este o cale de acces nu numai către persoana Mântuitorului, Care se află în spatele ei, ci şi către persoana lui Dumnezeu-Tatăl, Care niciodată nu Se desparte de Fiul.

Icoana este un chip zugrăvit pe o bucată de materie, care poate fi lemn, hârtie, sticlă, ceramică sau chiar metal. E bine să se ştie că noi cinstim icoana, dar nu ei ne închinăm, ci sfintei persoane pe care ea o reprezintă. Materia – adică vopselele şi câmpul lor – nu e altceva decât mijlocul prin care simţurile noastre, făcute anume pentru materie, îşi deschid un drum spre ceea ce e dincolo de materie, adică spre lumea spirituală. Există însă şi cazuri cu totul deosebite, când puterea persoanei reprezentate pătrunde în însăşi materia icoanei, dându-i o anume lucrare sfântă. În acest fenomen sunt cuprinse icoanele făcătoare de minuni. Printre ele se numără şi icoana Maicii Domnului din Mânăstirea Nicula, zugrăvită de Popa Luca din Iclod în anul 1683. În anul acesta se împlinesc 300 de ani de când ochii din icoană ai Maicii Sfinte au plâns, cu lacrimi adevărate, vreme de câteva săptămâni, sub văzul uimit al credincioşilor şi necredincioşilor care au consemnat minunea şi ne-au lăsat documente asupra ei. Dar, încă o dată, puterea în sine nu e a materiei, ci a Sfintei Fecioare, al cărei chip îl poartă.

Acest adevăr de credinţă asupra chipului zugrăvit nu a fost înţeles de unii împăraţi ai Bizanţului, care, cu vreo cincisprezece secole în urmă, deşi pretindeau că sunt creştini, au dezlănţuit o lungă şi grea prigoană împotriva creştinilor care cinsteau icoanele, acuzându-i de idolatrie. Atunci, vreme de peste o sută cincizeci de ani, icoanele au fost scoase din biserici şi arse în pieţele publice, iar cinstitorii lor, care-şi mărturiseau pe faţă credinţa dreptmăritoare, erau arestaţi, judecaţi şi aruncaţi în temniţă. Cei ce izbuteau să salveze câteva icoane le ascundeau în pereţi sau le îngropau în pământ, de unde aveau să le scoată copiii lor, după ce prigoana a luat sfârşit. Încetarea persecuţiei s-a făcut prin două femei: împărăteasa Irina, care i-a potolit, o vreme, pe prigonitori, şi apoi împărăteasa Teodora; în urma Sinodului al VII-lea Ecumenic, din anul 787, care a statornicit învăţătura limpede asupra sfintelor icoane ea a mai convocat un sinod, iar icoanele au fost scoase de prin ascunzători şi reaşezate în biserici şi locuinţe. Cei mai aprigi apărători ai icoanelor au fost atunci călugării, iar dintre ei s-a desprins cu deosebire Sfântul Ioan Damaschinul, care ne-a lăsat, pe această temă, un tratat teologic. Tot atunci, sub împărăteasa Teodora, s-a hotărât ca prima Duminică din Postul Mare să fie numită „a Ortodoxiei”, căci dreapta mărire a lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi nu e deplină fără prezenţa şi cinstirea icoanelor.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Biserica lui Hristos este totalitatea creştinilor botezaţi în numele Lui, care-I urmează învăţătura şi se împărtăşesc de Sfintele Taine.

Noi însă numim „biserică” şi locaşul în care ne rugăm laolaltă lui Dumnezeu, aşa cum este şi acesta în care vă aflaţi acum. El este, într-un fel, imaginea în mic a ceea ce există în mare, simbolul în zid a ceea ce există în suflete.

Biserica lui Hristos însă, cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, este alcătuită din „Biserica luptătoare”, a creştinilor care sunt încă în viaţă şi se luptă pentru mântuirea sufletului lor, şi „Biserica triumfătoare”, a celor ce au trecut cu bine dincolo şi dintre care Dumnezeu i-a cules pe sfinţii Săi.

Vedeţi acum că acest cuvânt, „biserică”, le cuprinde pe amândouă? În locaşul de închinare suntem noi, cei vii de pe pământ, ca Biserică luptătoare, în timp ce Biserica triumfătoare se află în icoanele şi zugrăvelile de pe tâmplă, de pe bolţi şi arcade, de pe stâlpii şi pereţii locaşului. Dincolo de frumuseţea şi podoaba lor, icoanele au o lucrare liturgică: ele ne ajută să simţim că nu suntem nici despărţiţi şi nici departe de sfinţii lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, stăm laolaltă, şi împreună ne rugăm şi-L lăudăm pe Domnul.

Iată de ce o biserică ortodoxă, ca locaş de închinare, este înzestrată, pe lângă multe altele, şi cu pictură. Aşa cum Hristos nu e întreg fără sfinţii Săi, tot astfel o biserică nu e întreagă fără icoanele ei.

Iubiţii mei,

La ora actuală, în Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului avem nu mai puţin de 48 de parohii şi mânăstiri în care se zidesc, se repară ori se pictează biserici. Că ele, aceste biserici, sunt proprietatea credincioşilor se vede şi din aceea că, aşa cum au făcut-o şi în trecut, ei sunt aceia care jertfesc cel mai mult pentru locaşurile lor. E de-ajuns să vă spun că, în anul 1998, pentru cele 48 de şantiere s-au cheltuit peste 8 miliarde de lei, din care 2 miliarde donate de sponsori, aproape o jumătate de miliard din bugetul statului şi 6 miliarde din contribuţia benevolă a credincioşilor. Având în vedere greaua situaţie economică a poporului, faptul e de-a dreptul extraordinar.

Să nu se creadă însă că bunii noştri creştini ortodocşi au grijă numai de ziduri. Iată, e timpul să vă spun că la apelul pe care vi l-am adresat la 8 noiembrie 1998, prin care solicitam o colectă în sprijinul maramureşenilor invadaţi de ape, răspunsul vostru, al celor din eparhia Clujului, a fost suma de 265.483.000, la care se adaugă tone de cereale, îmbrăcăminte şi alimente. Toate acestea în numai trei săptămâni!

La noi, în afara celor 48 de şantiere parohiale şi mânăstireşti, avem şi Catedrala din Cluj-Napoca, singurul mare monument de artă românească din inima culturală a Transilvaniei, pe care ne-am propus s-o restaurăm şi s-o întregim, dându-i înfăţişarea pe care i-a dorit-o ctitorul ei de acum 65 de ani, vrednicul de pomenire Episcopul Nicolae Ivan. Începute acum doi ani, lucrările înaintează, dar cu destule greutăţi şi poticniri. Vrem însă ca în anul acesta să isprăvim lucrările de exterior, pentru ca s-o facem gata de zestrea unei picturi iconografice la măsura măreţiei arhitecturale. Vrem ca ea să devină cu adevărat un locaş al Domnului, în care Biserica luptătoare să stea laolaltă cu Cea biruitoare. Vă amintesc că, încă de acum doi ani, am obţinut din partea Sfântului Sinod aprobarea specială ca tradiţionala colectă care se face şi în eparhia noastră pentru Fondul Central Misionar să nu fie solicitată de Patriarhie, ci să fie destinată exclusiv lucrărilor de la Catedrala noastră din Cluj.

Suma de anul trecut, de 141.239.809 lei, la care se adaugă suma de 136.152.100 lei realizată numai din ceea ce credincioşii Catedralei noastre au binevoit să pună în caseta anume rânduită, ne-a fost de mare ajutor, şi vă mulţumesc în numele lui Dumnezeu.

Ştiu că e greu, dar datoria mă obligă să reînnoiesc apelul, şi în anul acesta, acum, în Duminica Ortodoxiei, pentru Catedrala noastră, a tuturor, cea care aşteaptă din parte-vă un semn de bunăvoinţă, iubire şi jertfelnicie.

Mulţumindu-vă, încă de pe acum, din inimă, îl rog pe Bunul şi Atotputernicul Dumnezeu să vă răsplătească cu milele şi binecuvântările Sale!

Al vostru pururea rugător către Domnul.

Scrisoare Pastorală la Duminica Ortodoxiei, 1999.

Valeriu Anania
Cartea deschisă a Împărăţiei
O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni.
*
De la Betleemul Naşterii la Ierusalimul Învierii
Scrisori pastorale

Editura Polirom, 2011