„Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu".

Stavros Kalkandis 1923-1996

(Bolnav de tetraplegie)

Scurtă biografie

Stavros Kalkandis s-a născut la Neapole în anul 1923. Tatăl lui, Giorgios, a fost doctor şi a murit devreme, în 1930, iar mama lui, Polihronia, a preluat îngrijirea celor doi copii ai ei. După ce a terminat şcoala din Neapole, s-a dus voluntar la Aviaţie, iar după aceea a studiat la Şcoala de Subofiţeri de Aviaţie. în primele luni ale celui de-al doilea război mondial, în anul 1941, într-o misiune de război, Stavros Kalkandis a fost lovit în partea dorsală, ceea ce a dus la hemoragie interioară pe coloana vertebrală. Această rană a fost începutul suferinţei cronice care a urmat. A fost internat la spitalul Aviaţiei şi treptat sănătatea i s-a îmbunătăţit.

În timpul ocupaţiei germane a Greciei s-a dus să-şi ofere serviciile în Orientul Mijlociu. Acolo s-a întâmplat să fie iarăşi lovit, de data aceasta grav, în coloana vertebrală.

în 1947 serviciile Aviaţiei l-au trimis în America, pentru a-şi recăpăta sănătatea.

în anul 1951 Stavros Kalkandis s-a întors în Grecia paralizat... în 1957 a mers din nou la New York, şi s-a întors în Grecia cu tetraplegie.( Paralizie a celor patru membre din cauza leziunii măduvei spinării.)

În anul 1961 este vizitat de părintele Filothei Zervakos. Apoi merge la biserica Sfântului Nectarie din Eghina şi desfăşoară o intensă activitate filantropică şi duhovnicească, cu infirmii de la fundaţia Psihikou.

În 1971 Dumnezeu i-a redat în chip minunat sănătatea.

La 2 ianuarie 1996 a adormit întru Domnul la vârsta de 73 de ani.

Gânduri înţelepte ale lui Stavros Kalkandis, cel ce s-a vindecat în chip minunat

Despre boală

Tovarăş inevitabil al vieţii noastre este boala. Oricât am vrea să ne ferim de ea, oricâte strădanii am face ca să ne păstrăm sănătatea, odată aceasta se va zdruncina şi va slăbi şi astfel ne vom îmbolnăvi, adică ne vom afla pe patul suferinţei.

Bătrâni, tineri şi copii, bărbaţi şi femei, buni şi răi, cu toţii urmează să trecem prin cuptorul numit boală.

Să vedem însă ce este boala: un bine sau un rău, e pedeapsă sau binefacere? Vine să ne folosească sau să ne vatăme? Să ne deschidă groapa morţii sau calea mântuirii sufletului?

Să provină oare boala de la Dumnezeu, pentru a încerca credinţa şi nădejdea noastră, sau este rodul păcatelor noastre, cum auzim cântându-se într-un stih al canonului mic din paraclisul Maicii Domnului: „Din pricina multelor mele păcate, se îmbolnăveşte trupul şi sufletul meu"? Ambele variante e posibil să se întâmple.

Dumnezeu îngăduie să avem lipsuri şi supărări nu fără scop. Totdeauna scopul lui Dumnezeu este mântuirea noastră. Aceste ultime cuvinte îmi răsună încă în urechi, din ceasul când m-a vizitat pentru prima oară, în anul 1961, la spital, duhovnicul meu de mai târziu, cuviosul părinte Filothei Zervakos.

Durerea trupească are scopul de a ne face să ne apropiem de Hristos. Nu trebuie să deznădăjduim, dacă Hristos refuză să ne dea ceea ce cerem şi ne dă altceva mult mai important, mântuirea sufletului nostru. Sănătatea duhovnicească este infinit mai preţioasă decât sănătatea trupească. Credeţi-mă, fraţilor, atâţia ani am fost paralizat (13 ani), nemişcat în cărucior, şi n-am simţit boala mea atât de grea. Minunea însă se întâmplase sufleteşte cu mult înainte, dar eu continuam să cer sănătatea trupească nepricepând ce se întâmplase. Şi când m-am rugat lui Dumnezeu să-mi arate doar dacă îmi ascultă rugăciunile, răspunsul mi s-a dat. Domnul mi-a spus: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide".

O suferinţă grea, o boală istovitoare, zdrobeşte egoismul nostru, ne face să înţelegem că suntem nimic şi să ne gândim la Dumnezeul nostru uitat, să ne pocăim, să plângem, să ne spovedim, şi cu durere în suflet (fiecare început este greu, este prima treaptă pe care trebuie să urcăm) să cerem milă dumnezeiască şi în final să ne împărtăşim. Şi atunci sufletul nostru se va uşura, sinele nostru pe jumătate mort se va înviora. Pocăinţa şi spovedania sinceră au devenit începutul vindecării mele, începutul recăpătării sănătăţii.

„Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu".

Concluzii

Boala este pedeapsă dacă rămânem nepocăiţi în ciuda durerilor noastre.

Boala este binefacere atunci când ne pocăim şi alergăm la Dumnezeu, cerând milă şi iertarea păcatelor nostre. Atunci pedeapsa se transformă în binefacere. Amin.

Omul filantrop este înzestrat cu iubire. Iubirea nu se impune, ci se oferă.

Dumnezeu stă lângă cei care săvârşesc faptele Sale. Această convingere trebuie s-o aibă cei care fac fapte bune. A da şi a oferi sunt fapte plăcute lui Dumnezeu.

Cu cât devenim mai buni, cu atât vom face mai multe fapte bune. Cu cât sporim în virtute şi în sfinţenie, cu atât vom deveni mai binefăcători faţă de fraţii noştri suferinzi.

„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33).

„Cel ce n-a privegheat în durere şi n-a gustat cu lacrimi pâinea lui, acela nu v-a cunoscut, o, ceruri..." (Goethe).

Cerul nu este mereu înstelat, iar marea, de asemenea, nu este mereu liniştită. Cu cerul şi cu marea seamănă şi sufletul omului pe pământ, nu este mereu liniştit.

Plângând vine omul pe pământ şi pleacă plângând. Pe mormânt va rămâne crucea ca semn al durerii. Toţi cei îndureraţi caută să afle de ce au dureri în viaţă. La această întrebare se dau diferite răspunsuri în funcţie de credinţa fiecăruia. Printre multe alte păreri, atunci când am fost spitalizat în America, o deosebită impresie mi-a făcut opinia vestitului om de ştiinţă, profesorul Howard Rusk.

„Nu ştiu nimic despre durerea din viaţa oamenilor. Ceea ce ştiu este următorul lucru: după cum olarul introduce vasele de lut în cuptor, ca să devină rezistente şi desăvârşite, şi unele din ele se sparg în cuptor, iar celelalte ies tari, rezistente, şi sunt folositoare, cam aşa este şi cu omul cuprins de dureri.

Am cunoscut din experienţă, indiferent de religie, culoare sau gen, că cei mai mulţi dintre bolnavii semiparalizaţi se roagă lui Dumnezeu şi sunt mai apropiaţi de El, precum şi noi, cei care-i ajutăm şi ne interesăm de ei".

Ceea ce cunosc personal este că, din momentul venirii lui Hristos, durerea nu mai are puterea de a-i pierde pe oameni. Rămâne ca un mijloc de îndreptare a omului şi este folosită de către pronia dumnezeiască din diferite motive, pentru a-l face pe om vrednic să intre în împărăţia cerurilor.

Dacă n-ar fi existat durerea, lumea ar fi fost mult mai rea, mai înfricoşătoare, mai plină de greutăţi şi nedreptăţi. Câte inimi nu s-au înmuiat din pricina durerii? Câtă sensibilitate n-a umplut sufletele văzând priveliştea oamenilor care sufereau? Durerea şi sporirea duhovnicească sunt strâns legate între ele şi umblă una lângă alta în istoria omenirii. Durerea nu este vrăjmaşă, ci este binefăcătoare.

Nesocotind influenţa binefăcătoare a durerii şi motivele serioase pentru care voia dumnezeiască a lăsat-o să ne fie tovarăşă aici pe pământ, mulţi oameni deznădăjduiesc şi se ceartă cu Dumnezeu numindu-L nedrept. Dar pe nedrept, căci dacă un tată pământesc nu se poate gândi la răul copilului său şi nu-l face să sufere fără motiv, dar totuşi uneori foloseşte mijloace aspre, urmărind ca prin aceasta copilul să se folosească, cu atât mai mult Tatăl ceresc Care urmăreşte mereu mântuirea omului. Motivele pentru care copiilor li se oferă să bea băuturi amare, dar care conţin leacuri tămăduitoare, sunt pentru a-i vindeca sufleteşte şi pentru a-i călăuzi spre mântuirea lor.

 Durerea trupească devine pricină pentru a ne proteja sănătatea noastră. Dacă n-ar exista simţământul durerii, simţurile ar fi nefolositoare.

De ce Dumnezeul iubirii îngăduie atâta durere pe pământ? întreabă oamenii. Durerea, spun ei, este cel mai mare duşman al omului, nu moartea. Voi răspunde prin următorul exemplu: Mamele noastre au suferit mult, aproape au gustat şi moartea, atunci când ne-au născut, şi durerea pe care au simţit-o are legătură strânsă cu iubirea pe care o simt pentru noi. Nicio femeie nu înţelege ce înseamnă să fii mamă, dacă nu naşte, dacă n-a avut dureri. Mamele noastre ne-au născut cu dureri şi dragostea lor puternică pentru noi este izvorâtă din durere.

Aşadar, nu există niciun alt mod de a explica însuşirea dumnezeiască a iubirii materne.

Dacă este adevărat că durerea are legătură cu însuşirea minunată care există în iubirea mamei pentru fiul ei, atunci putem spune că durerea este duşman? însuşi Dumnezeu, Iisus Hristos, a suferit. A avut trup şi a trăit o suferinţă care depăşeşte înţelegerea noastră omenească.

Bolnavul care-şi aduce aminte de patimile lui Hristos este cuprins de fericire cerească. Cea mai mare durere pe pământ a fost durerea suferită de însuşi Hristos. Când ne gândim că la sfârşitul vieţii Sale pământeşti Hristos a fost părăsit de toţi şi adăugăm la aceasta agonia şi durerile trupeşti de la răstignire, atunci nu ne putem închipui o durere mai cumplită care să poată trece printr-o inimă omenească. A existat o mai mare durere decât a Lui? Ne arată mâinile Sale şi ne spune: şi Eu am suferit. Să suferim şi noi, urmând exemplul Său. Hristos a suferit pe nedrept, căci a fost fără de păcat, pe când noi pe drept suferim, de obicei din pricina păcatelor noastre.

Istoria şi viaţa sunt pline de dureri. Drepţi şi nedrepţi, păcătoşi şi virtuoşi, cu toţii încercăm multe suferinţe în viaţă, multe dureri şi nenorociri.

Aşadar, durerea, acest sentiment neplăcut care presează, întristează şi răneşte trupul şi sufletul, există. De ce există? La această întrebare doar Sfânta Scriptură este în măsură să ne dea un răspuns corect.

Dumnezeu este iubire, este iubitor de oameni, şi doreşte ca noi să trăim în veci fericiţi. Dar izvorul, pricina şi maica durerii este păcatul, depărtarea de Dumnezeu, adică egoismul nostru. Dumnezeu, întrucât este pe de-a-ntregul iubire, aleargă să ne ajute îngăduind durerea ca pedagog. Durerea, pentru cei care nu sunt nesimţitori, nu este blestem, nu este expresie a mâniei sau martiraj, ci o adevărată binefacere.

Durerea, cu glasul ei puternic, ne strigă: „Nu vă încredeţi în voi înşivă! Nu vă depărtaţi de Dumnezeu! întoarceţi-vă la El!" Fiecare din noi să strigăm împreună cu proorocul David: „Doamne, mi-am adus aminte de Tine în durerea mea". Prin durere Dumnezeu ne pregăteşte spre folosul sufletului nostru. Necazurile, durerile şi, în general, diferitele suferinţe ale vieţii îl aduc pe om mai aproape de Dumnezeu şi de mântuirea lui.

Durerile, boala, sărăcia, suferinţa, înmoaie inima, ne îndeamnă la rugăciune, ne uşurează pocăinţa şi spovedania, cultivă iubirea, îl sporesc pe om duhovniceşte, şi-l conduc la mântuire.

(Stavros Kalkandis)

Anunţ al medicilor responsabili

12 aprilie 1974

Către cei interesaţi,

Îl cunosc pe domnul Stavros Kalkandis de 24 de ani, de la prima vizită făcută de el la Institutul de Medicină Recuperatorie în anul 1947. La ultima venire a lui aici în anul 1968, avea picioarele complet paralizate iar mâinile îi erau aproape de tot paralizate. De asemenea, nu se putea controla când îşi făcea nevoile fiziologice.

Sunt în măsură să anunţ că starea de sănătate a domnului Kalkandis, după întoarcerea lui în Grecia, s-a îmbunătăţit considerabil.

Reevaluarea actuală a stării sale arată că s-a petrecut o vindecare minunată a tuturor funcţiilor sale organice.

Dacă sunt necesare mai multe informaţii, nu ezitaţi să intraţi în contact cu noi.

Howard Rush Donalt Covalt Senders Davis

Durerea omenească un factor al minunii

Unul dintre factorii care au făcut ca Stavros Kalkandis să se întoarcă la Dumnezeu şi să se întâmple o minune cu el, când s-a maturizat sufleteşte, este durerea omenească. Redăm câteva fragmente din cele scrise chiar de el.

„Mă străduiesc să fiu conştient de starea mea acum, când sunt complet sănătos, şi să accentuez binefacerea pe care mi-a făcut-o Dumnezeu. Vreau să spun limpede că Dumnezeu nu face deosebiri între oamenii care-L cheamă în necazurile lor. Desigur, necunoscute sunt căile Lui, cum lucrează, ce oferă şi când oferă fiecăruia. Cu siguranţă, multele binefaceri pe care ni le face nu le simţim imediat şi uneori chiar deloc.

Noi le cerem pe cele omeneşti şi le vedem doar pe cele pipăite de aproape, şi pe acestea dintr-o singură latură, pe când Dumnezeu, Care mai presus de toate ne vrea lângă El, lucrează pentru mântuirea noastră. De noi depinde cum ne vom comporta faţă de El în greutăţile noastre pe parcursul vieţii. Fericit este omul care se află pe patul durerii, căci din momentul acela de obicei începe să se gândească şi la Dumnezeu, mai ales atunci când starea lui este de aşa natură încât lumea medicală nu poate face nimic pentru el. Atunci i se dă mai mult prilejul de a se gândi şi de a se întoarce la Dumnezeu.

în general, ceea ce împiedică legătura noastră cu Dumnezeu este egoismul, sinele nostru. Acest sine este cel mai mare duşman al credinţei şi în general al omului. Din clipa în care sinele nostru va ceda, vom începe să conştientizăm starea noastră sufletească. Aşadar, atunci când acest sine va pleca, lucru foarte greu, omul îndurerat va începe să se roage iar rugăciunea este mijlocul de comunicare cu Dumnezeu. Mă rog ca oamenii să nu ajungă în starea în care am fost eu, adică în starea unei suferinţe îndelungate, ca să ceară intervenţia lui Dumnezeu.

Ar fi fost mai bine, iar eu aş fi fost mai fericit, dacă L-aş fi cunoscut pe Dumnezeu de când eram mic. Credeam în Dumnezeu, dar nu în mod conştient. Cei mai mulţi, în general, cred în mod nelămurit, unii merg şi la biserică. Corect şi înţelept este să-L cunoaştem pe Dumnezeu atunci când suntem sănătoşi. Cu toate acestea, niciodată nu e târziu; iar când vine boala, aceasta se întâmplă spre binefacerea noastră. Durerea nu este blestem, nici duşman, ea este un prieten credincios al omului, cel mai mare binefăcător, care-i dă ocazia să se trezească sufleteşte, să vadă alte laturi ale vieţii şi ale lumii, să vadă nelegiuirile lui, lucru care nu-i deloc uşor de conştientizat atunci când este sănătos.

Durerea la mine a fost îndelungă şi continuă şi îi datorez multe. Ea a fost cea care a contribuit cel mai mult la trezirea mea sufletească şi la trăirea creştinească. Mi s-a întipărit foarte adânc în inimă convingerea că, dacă n-aş fi avut această durere mare, nicicând nu m-aş fi întors la Dumnezeu. Aceasta nu era posibil să mi se întâmple mie. Cea care m-a presat pentru întoarcerea aceasta lăuntrică a fost durerea continuă, pe care ştiinţa medicală n-o putea vindeca cu nimic. Prin cuvintele acestea nu fac pe predicatorul sau pe teologul, e ceva din experienţa dureroasă a vieţii mele şi simt nevoia s-o mărturisesc oamenilor.

Din multă iubire şi interes pentru noi îngăduie Dumnezeu durerea, fără s-o provoace El însuşi, ci factori din viaţa noastră personală, din lume şi din firea materială stricăcioasă. Niciodată nu trebuie să ne gândim că Dumnezeu este aspru şi ne chinuieşte, după cum spun unii.

Precizez că, în cazul meu, trei factori au contribuit la această vindecare minunată, mai întâi sufleteşte şi apoi şi trupeşte.

Primul factor este această blândă şi bună prietenă a omului, durerea, cu atâtea oscilaţii şi experienţe variate ale ei, căreia îi datorez multe. Deseori acum, când nu simt durere şi mă mişc uşor, o caut. Doar ea îmi aminteşte de omul vechi din mine şi mă face să-mi revin.

Al doilea factor a fost binefacerile tăcute pe care le-am făcut colegilor mei de suferinţă, ani întregi străduindu-mă să aplic porunca iubirii. Sunt nevoit acum s-o spun. Şi vreau să continuu să-mi ofer serviciile pentru tot restul vieţii mele, uşurând durerea oamenilor. împreună cu alţii şi cu ajutorul lui Dumnezeu continuăm să uşurăm durerea fraţilor noştri. în baza acestei lucrări şi ofrande a iubirii însuşi Hristos ne face ai Lui. Pe cel ce uşurează durerea oamenilor, pe cel care „plânge cu cei care plâng", Hristos îl aşează în rândul fraţilor Săi. Dumnezeu vrea faptele iubirii. însă fapte pe care să nu le facem în văzul lumii. Fapte pe care să le ştie doar cel care le face şi Dumnezeu.

Al treilea factor principal, care m-a ajutat să-L găsesc pe Dumnezeu şi prin intermediul lui Dumnezeu să-mi recapăt sănătatea şi să mă străduiesc să trăiesc o viaţă în Biserică, a fost rugăciunile părintelui meu duhovnic, Filothei, şi ale mamei mele.

Aceşti trei factori m-au adus în situaţii aceasta plăcută. Fie ca toţi oamenii să caute să-L cunoască pe Dumnezeu atunci când sunt sănătoşi, încât în clipele grele ale vieţii lor să fie mult mai bine pregătiţi sufleteşte.

Mare e slava Ta, Doamne, când ne trimiţi durerea şi încercările pentru a ne povăţui! Ce mare binefacere mi-a adus durerea în toţi aceşti ani cât am avut-o tovarăşă! Dacă n-aş fi avut această durere, nu m-aş fi întors la Dumnezeu. Omul vechi îmi cuprinsese sufletul, întreaga fiinţă. Dar Preabunul Dumnezeu, prin marea Lui iubire, mi-a trimis această mare încercare care m-a condus la calea dreaptă în viaţă, pe care o uitasem complet. Iată adevăratul sens al durerii!

Fericiţi sunt cei care află din timp lumina care este Hristos. Hristos se află mereu lângă noi, gata să ne ajute, e suficient să-L chemăm.

Doar Hristos este lumina lumii, adevărul şij viaţa. Domnul ne înştiinţează: „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi; Eu am biruit lumea".

Părintele Filothei Zervakos despre minunea vindecării lui Stavros Kalkandis

Minunea vindecării desăvârşite a lui Stavros Kalkandis se datorează, desigur, Sfântului Nectarie, dar şi credinţei bolnavului. Dacă n-ar fi crezut şi

38

nu s-ar fi apropiat cu credinţă de Sfânta Taină a spovedaniei, nu s-ar fi tămăduit duhovniceşte. Iarăşi, dacă nu s-ar fi apropiat cu credinţă de moaştele Sfântului, cerând vindecare, nu s-ar fi vindecat, ci ar fi rămas paralizat, ar fi murit netămăduit şi nu s-ar fi mântuit, căci „fără credinţă e cu neputinţă să ne mântuim", spune Apostolul Pavel.

Minunile urmează credinţei. Atunci când Domnul nostru Iisus Hristos i-a trimis pe ucenicii Lui în lume, le-a zis: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura! Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi, chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi" (Marcu 16,15-18).

Să asculte cei necredincioşi şi să lepede necredinţa lor. Să asculte doctorii şi să înveţe că bolile pe care ştiinţa medicinii, cunoaşterea, înţelepciunea şi meşteşugul nu le pot vindeca, le vindecă credinţa fierbinte şi desăvârşită în Dumnezeu. Să asculte şi să creadă că „cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu" şi că, acolo unde lucrează Dumnezeu, totul este posibil.

Ca părinte duhovnicesc consider că este de datoria mea să vă spun că l-am povăţuit pe acest bolnav şi m-a ascultat, s-a pocăit şi s-a spovedit, a crezut în vindecarea lui trupească şi sufletească. Aşa şi pe voi, ca fii duhovniceşti ai mei, vă rog, vă implor şi vă sfătuiesc să vă găsiţi un duhovnic şi să vă spovediţi cu zdrobire de inimă, smerenie şi căinţă. Pocăiţi-vă şi credeţi în Dumnezeul Cel adevărat, urmând exemplul acestui bolnav paralitic şi vă spun că, prin credinţă, pocăinţă şi spovedanie, vă veţi mântui şi vă veţi învrednici de împărăţia cerurilor.

Cei ce sunteţi necredincioşi şi necuvioşi şi sunteţi intelectuali, învăţaţi, avocaţi, doctori, ofiţeri, politicieni, aveţi grijă ca înainte de a veni moartea, care soseşte pe neaşteptate, să vă pocăiţi sincer, fiindcă, dacă moartea vă va afla în necredinţă, după aceea va fi prea târziu ca să vă pocăiţi, căci în iad nu este pocăinţă.

Pentru a vă înlesni calea pocăinţei, a credinţei şi a mântuirii, vă sfătuiesc pe toţi să vă procuraţi un Nou Testament şi să-l citiţi cu mare atenţie. Să credeţi cele scrise acolo şi să le puneţi în practică, pentru a vă izbăvi sufletul, care e mai valoros decât lumea întreagă. Veţi câştiga împărăţia cerurilor, de care să vă învredniciţi cu toţii, cu harul, cu îndurarea şi cu iubirea de oameni a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi cu ale tuturor Sfinţilor. Amin.

În cuptorul suferinţelor - Se întâmplă minuni şi astăzi
Traducere de Cristian Spătărelu
Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Editura Cartea Ortodoxă 2012
Traducerea a fost făcută după originalul TINONTAI ©AYMATA ZHMEPA; EKAOZEIZ «OP0OAOSOZ KYWEAH»