Capătul drumului

 

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Dacă aruncăm o privire panoramică asupra istoriei universale, vom observa că, încă de la început, omenirea a fost atrasă mai puţin de dimensiunea pozitivă a existenţei şi mai mult de cea negativă.

Primii oameni, Adam şi Eva, au avut de ales între binecuvântare şi blestem; l-au preferat pe ultimul.

Această preferinţă s-a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scenă, cât şi la spectatori.

În vremea noastră, programele de televiziune se întocmesc în funcţie de preferinţele spectatorilor. Micile ecrane oferă din abundenţă lupte sângeroase, scene de cruzime, bătăi, violuri, crime, dezastre naturale sau provocate. Uneori, astfel de emisiuni au efecte sociale; într-o pivniţă, un copil şi-a ucis prietenul izbindu-i capul de perete; întrebat de ce a făcut-o, a răspuns că aşa a văzut el la televizor... Până şi programele presupuse a fi instructive, cum sunt cele referitoare la viaţa animalelor sălbatice, cad în acelaşi păcat; scenele de tandreţe maternă sunt rarităţi, în timp ce ni se oferă scene cu fiare care se sfâşie între ele.

Să intrăm însă într-un stadion. El este expresia modernă a vechilor arene romane, unde doi gladiatori se băteau între ei cu spada, pe viaţă şi pe moarte, în văzul a mii de spectatori, dornici de sânge. Cu vremea, spada a fost înlocuită cu o minge, iar crima înlocuită cu pătrunderea acesteia în poartă. Nimic mai paşnic, nimic mai frumos, nimic mai civilizat. La sfârşit, învingătorii se îmbrăţişează, învinşii se aştern, tăcuţi, pe iarbă. Ce ne facem însă cu suporterii? Învinşii se năpustesc asupra unor oameni din aceeaşi tribună, care însă nu au altă vină decât că şi-au încurajat echipa, şi totul se transformă într-o uriaşă scenă de sălbăticie, cu vânătăi pe feţe şi capete sparte. Se mai cheamă asta civilizaţie? Că de cultură nu putem vorbi.

Adevărul e că ne-am dezobişnuit să vedem viaţa în desfăşurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puţin adevărat că una ca ea a descoperit America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldaţi în bătălie, dar tot atât de adevărat este că supravieţuitorii asigură victoria.

De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Ucenicii Domnului se aflau noaptea în corabie, când Iisus li S-a arătat umblând pe apă. Spre a se convinge că nu vede o nălucă, ci pe Însuşi Învăţătorul său, Petru îi cere Acestuia puterea de a merge la El umblând pe apă. Primeşte încuviinţarea, dar pe la mijlocul drumului, uitându-se în jos şi văzând valurile ameninţătoare împrejuru-i, începe să se scufunde şi strigă după ajutor. Iisus îl salvează (Mt 14, 24-33). De aici tragem concluzia că niciodată nu trebuie să te sperii de dificultatea drumului, ci s-o depăşeşti păstrându-ţi privirea spre ţinta finală.

Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Şi ei foarte s-au întristat” (Mt 17, 22-23). Se naşte întrebarea: de ce oare s-au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respiraţia, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşuraţi. Iată însă că ei au rămas încremeniţi în spaţiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe.

În altă parte, acelaşi Evanghelist Matei ne relatează o altă convorbire dintre Iisus şi ucenicii Săi, în cursul căreia le-a vestit că „El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât şi a treia zi să învie. Şi Petru, luându-L deoparte, a început să-L dojenească zicându-i: Fie-Ţi milă de Tine, Doamne, asta să nu Ţi se întâmple! Iar El, întorcându-Se, i-a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano! ; piatră de poticnire-Mi eşti, că nu le cugeţi pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!” (Mt 16, 21-23). Aşadar, există o mare diferenţă – uneori o prăpastie – între gândirea omenească şi cea dumnezeiască.

Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o ţintă, ceea ce denotă existenţa unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi ţintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanţa dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Ştiţi care e cheia succesului? Să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ţinta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.

Să ne amintim de experienţa poporului lui Israel. După ce au fost eliberaţi din robia egipteană şi au trecut de Marea Roşie, au luat drumul prin pustia Sinai, o călătorie care a durat nu mai puţin de patruzeci de ani, în cursul căreia pribegii au întâmpinat numeroase obstacole, precum zăduful zilei, frigul nopţii, furtunile de praf, foamea, setea, oboseala, disperarea, nervozitatea, răscoalele, certurile interne, amintirea morţilor căzuţi pe drum. Pe toate însă le-au biruit, datorită faptului că aveau în minte un singur scop: să ajungă în Ţara Făgăduinţei. Şi au ajuns.

Şi istoria profană ne oferă destule exemple. Aţi auzit, desigur, de spaniolul Cristofor Columb, care în anul 1492 a pornit spre vestul Oceanului Atlantic, crezând că acesta e drumul spre India. Călătorie de durată, ziua şi noaptea, pe vreme bună sau bântuită de furtuni, înaintând spre necunoscut. Pe vremea aceea, mulţi credeau că oceanul se termină undeva într-o prăpastie fără fund, ceea ce i-a făcut pe oamenii săi de pe corabie să se răscoale, bântuiţi de frica unei morţi năprasnice. Columb însă nu s-a clintit, el avea un ţel, să ajungă undeva. Şi, până la urmă, a ajuns pe ţărmul unui continent necunoscut, descoperind America.

Peste trei secole, americanul Robert Peary şi-a propus să descopere Polul Nord. L-a atins de abia la 6 aprilie 1909, după 17 ani de calcule, exerciţii şi tatonări, în cursul cărora a traversat pe jos Nordul Groenlandei pe o distanţă de 800 de kilometri, învingând nenumărate obstacole.

Peste numai doi ani, Roald Amundsen a înfipt steagul norvegian în gheaţa Polului Sud, după o călătorie de trei luni şi jumătate, în cursul căreia el şi echipajul său au înfruntat ceţuri, viscole şi temperaturi de minus 50 de grade Celsius, având de parcurs câte 25 de kilometri pe zi.

Aţi observat, desigur, că la capătul fiecărei încercări se înscrie o victorie.

În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei: „Luaţi aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulţi îi vor amăgi. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă-nspăimântaţi, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi-mpărăţie peste-mpărăţie, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulţi se vor poticni şi unii pe alţii se vor vinde şi unii pe alţii se vor urî. Şi mulţi profeţi mincinoşi se vor scula şi pe mulţi îi vor amăgi. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt 24, 4-13).

În vremea noastră, nu puţini sunt tinerii curaţi la suflet, bine intenţionaţi şi dornici să se iniţieze în tainele vieţii religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experienţă, bine pregătiţi şi gata să-i asiste pe cei neajutoraţi, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puţine ori apar profeţi improvizaţi, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniţi de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămaţi de propriile noastre păcate. De obicei, o furtună se anunţă prin înteţirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariţia luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunţă şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraţilor de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.

Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea.

Răbdarea însă trebuie însoţită, neapărat, de conştiinţa că tot începutul are un sfârşit şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunţând „Cerul cel nou şi pământul cel Nou”; şi, în final, „Noul Ierusalim”.

Iubiţii mei ascultători,

În viaţa noastră bisericească, Postul cel Mare poate fi pentru unii o piatră de poticnire, mai ales prin rigoarea de a nu permite alimentarea cu bucate de dulce sau abateri grave de la conduita morală. Dar, aşa cum vă spuneam, important este să traversăm totul cu bine şi să ajungem la capătul încercărilor.

Iată că Dumnezeu ne-a ajutat să prăznuim luminata înviere a Fiului Său, în numele Căruia vă împărtăşesc, tuturor, arhiereşti binecuvântări, adresându-vă tradiţionala salutare: Hristos a înviat!

Pastorală la praznicul Învierii Domnului, 2009.

Valeriu Anania
Cartea deschisă a Împărăţiei
O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni.
*
De la Betleemul Naşterii la Ierusalimul Învierii
Scrisori pastorale