Despre slava deşartă

CUVIOSUL NIL SINAITUL

1. Slava deşartă este patimă dobitocească (iraţională) şi cu uşurinţă se amestecă în orice lucrare a virtuţii.

2. Semnul scris pe apă se topeşte în ea şi se face nevăzut: la fel se întâmplă şi cu osteneala virtuţii în sufletul ce se slăveşte în deşert.

3. Albă este mâna ţinută în sân: şi lucrul făcut în taină străluceşte mai mult decât lumina.

4. Iedera se înfăşoară în jurul copacului, şi când ajunge la vârf usucă rădăcina, iar slava deşartă se altoieşte pe virtuţi şi nu se desprinde de ele până când nu le răpeşte toată însemnătatea.

5. Ciorchinele de struguri care se lasă până la pământ şi se lipeşte de el putrezeşte cu uşurinţă: şi virtutea lipită de slava deşartă piere.

6. Cel ce se slăveşte în deşert este lucrător fără plată: poartă osteneala, dar plata n-o primeşte.

7. Sacul găurit nu ţine ceea ce se pune în el: şi slava deşartă face să se piardă plata virtuţilor.

8. Înfrânarea celui ce se slăveşte în deşert este ca fumul din cuptor: amândouă se destramă în văzduh.

9. Vântul şterge urmele omului: şi slava deşartă nimiceşte milostenia.

10. Piatra, cu oricâtă putere ai arunca-o, la cer tot nu ajunge: nici rugăciunea celui ce vrea să placă oamenilor nu va sui la cer.

11. Slava deşartă este ca stânca ascunsă sub apă: dacă se va lovi de ea corabia ta, îşi va pierde încărcătura.

12. Bărbatul chibzuit ascunde comoara, iar creştinul înţelept ostenelile virtuţii.

13. Slava deşartă ne sfătuieşte să ne rugăm în pieţe, dar cel care se luptă cu ea se va ruga în chilia sa.

14. Omul nechibzuit vesteşte despre bogăţia sa înaintea a tot poporul şi pe mulţi îi împinge să uneltească împotriva lui: tu însă, mergând pe calea unde-s tâlhari, ascunde ceea ce ai până când vei ajunge în cetatea păcii şi vei începe acolo să te foloseşti fără primejdie de bunul tău.

15. Virtutea celui ce se slăveşte în deşert este jertfa vătămată care nu se cuvine adusă pe altarul lui Dumnezeu (v. Lev. 22, 22).

16. Trândăvirea slăbeşte puterea sufletului, iar slava deşartă îl face sănătos pe cel bolnav şi mai puter-nic decât un tânăr pe cel bătrân dacă sunt mulţi martorii lucrării acestuia: atunci sunt uşoare şi postirea, şi privegherea; şi rugăciunea, fiindcă lauda celor mulţi dă imbold inimii.

17. Nu da ostenelile tale pentru slava omenească şi slava viitoare pentru lauda care nu face cât o ceapă degerată, pentru că slava omenească se preface în pulbere şi piere, pe când slava virtuţii rămâne în veac.

18. Adevărata virtute nu caută lauda omenească şi nu se îndulceşte de cinstirea omenească această maică a răutăţilor.

19. Începutul cinstirii primite de la oameni este dorinţa de a plăcea acestora, iar sfârşitul ei e trufia.

20. Cei care caută cinstiri se înalţă singur în sinea sa şi unul ca acesta nu va putea răbda înjosirea.

21. Cinstire să-ţi fie osteneala întru virtuţi, iar necinstire lauda aleasă.

22. Nucăuta slavă de la trup tu, care ai râvnit să te rupi de patimile trupeşti, ci caută cele bune, şi aceasta să-ţi fie slavă.

23. Cel ce doreşte să se bucure de cinstiri îl pizmuieşte pe cel care-l întrece în slava omenească, adăugând la pizmă şi ura.

24. Cel pe care-l biruie dorinţa puternică de cinstiri nu suferă să i se dea cuiva întâietate în faţa lui, ci răpeşte pentru sine întâietatea câ să nu pară mai prejos decât cineva.

25. El nu suferă ca cel care îl întrece să fie cinstit şi în lipsa lui, şi de obicei înfăţişează slava ostenelilor lui ca pe ceva fără însemnătate.

26. Pentru cel iubitor de slavă oca¬ra este rană preacruntă, şi el nu poate scăpa de ura faţă de ocărâtor.

27. Cel iubitor de slavă este rob unei stăpâne crude şi vândut iar şi iar multor tirani: semeţiei, zavistiei, întărâtării şi tuturor cetelor de duhuri rele. Cine doboară prin smerenie duhul iubirii de cinstiri alungă întreaga tabără a dracilor.

28. Cine se face, din smerenie, rob tuturor, acela se aseamănă Celui ce S-a smerit pe Sine luând chipul robului (v. Filip. 2, 7).

29. Dacă te măsori pe tine însuţi cu măsură mică, nu te vei măsura cu ceilalţi.

30. Cine descoperă cu lacrimi nepu¬tinţa sa sufletească nu va gândi înalt despre ostenelile Sale.

31. Adeseori, dracii trimit asupra celor smerit cugetători înjosire şi ocări, pentru ca aceştia, nesuferind dispreţul nemeritat, să părăsească smerita cugetare dar cei ce rabdă necinstirea cu vitejie smerită se înalţă prin aceasta pe culmea iubirii de înţelepciune.

32. Alungă dinăuntrul tău chiar şi gândul la lauda oamenilor, ca prin aceasta să pui pe fugă slava deşartă încă dinainte ca ea să se zămislească.

33. Atunci când, împotrivindu-te pricinilor patimilor, le vei birui, să nu îngădui gândului viclean să te ridice în slăvi, ca nu cumva, crezându-l, să cazi în înşelare. Străduieşte, mai bine, să vezi neajunsuri în ostenelile tale, ca sporirea ta să nufie furată de vrăjmaşii lăuntrici.

34. Unii fiind lăudaţi pentru sporirea lor cu timpul s-au făcutnepăsători:în cele din urmă şi lauda s-a dus, şi ostenelile s-au pierdut.

35. Unii, învârtoşându-se din pricina îngâmfării cu faptele lor, şi-au închipuit despre ei înşişi că sunt mări, dar între timp conştiinţa lor s-a îmbolnăvit tot mai mult, boala iubirii de laude a sporit, iar gândurile, abătând privirea sufletului de la rănile sale, sub acoperirea laudelor, le-au răpit toate ostenelile.

36. Când te pocăieşti cu osârdie pentru păcate, dracii, ridicând în slăvi nevoinţele pocăinţei tale, trec sub tăcere păcatele şi adeseori le acoperă prin uitare sau te fac să te gândeşti că ele au fost iertate, pentru ca tu, moleşindu-te în ostenelile tale, să nu socoţi că mai ai nevoie să-ţi plângi căderile cu amar.

37. Cea mai ascuţită armă a şarpelui este slava deşartă, care omoară roadele tuturor ostenelilor noastre dar cel care îi ia înainte prin facerea de bine cea tăinuită este aproape de a zdrobi capul lui.

38. Miresmele ostenelilor întru ne voinţe să le ascunzi sub pecetea tăcerii, aşa încât ele să nu fie răpite de slava deşartă, fiind date în vileag de limbă.

39. Ascunde limba ta în ne voinţa făptuitoare, adică în locul limbii să vorbească nevoinţele, fiindcă atunci şi tăcând vei avea ca martore ale vieţuirii tale ostenelile împreună-vieţuitorii tăi vrednici de crezare. Cel despre care dau mărturia ostenelile lui nu are nevoie să da mărturie despre sine cu limba sa.

40. Unii, lepădând de la sine povara ostenelilor, se străduie să îşi acopere lenevirea cu faptele din trecut, luându-şi-le ca martori dar aceşti martori nu-s vrednici de crezare şi n-au putere să înduplece.

41. Cum ascunzi de oameni păcatele tale, aşa să ascunzi de ei şi ostenelile tale. Tu te sfieşti să descoperi faptele tale ruşinoase, ca să nu fii supus ocării şi defăimării, care ar fi de folos sufletului tău. Teme-te, dar, să arăţi şi ostenelile tale, ca patima iubirii de slavă să nu aducă sufletului tău pierzare.

Dacă numai lui Dumnezeu îi descoperi căderile ruşinoase, nu descoperi oamenilor luptele tale împotri-va lor, ca să nu le socoată încununare a nevoinţei.

42. Unii, care au dobândit în popor nume rău, se îmbracă în vieţuire cinstită nu ca să-şi plângă căderile întru ostenelile nevoinţelor, ci Ca să înăbuşe faima proastă. Dar dacă cineva lucrează faptele bunei credinţe doar pentru nume bun, nu slujeşte lui Dumnezeu, ci oamenilor.

43. Cei ce se deosebesc prin viaţa de nevoinţă să taie de la sine lauda omenească înainte să vină ea, adică atunci când, înainte de întâlnirea cu oamenii, vrăjmaşul insuflă gândul iubitor de slavă.

44. Când petreci multă vreme înfrânându-te de la vin şi de la alte lucruri de prisos, gândurile de laudă, măsurând această vreme, vor începe să-ţi insufle gândul de a te osteni mai puţin, cruţându-ţi trupul. Acestor răi măsurători să le spui împotrivă tot ce poate sluji spre răsturnarea planului lor. De pildă, unul dintre fraţi, fiind lăudat de gândurile lăuntrice pentru ostenelile sale în lupta împotriva dracilor, rostea cuvintele psalmului: Să se întoarcă îndată ruşinaţi cei ce-mi zic mie: „Bine, bine!" (Ps. 69,4).

45. Nu te îmbrăca în haine frumoase, ca să nu te îmbraci şi mai abitir în dracul slavei deşarte, fiindcă nu frumuseţea hainelor arată că porţi veşmântul virtuţii, ci ostenelile nevoinţelor, ca nişte podoabe de aur, dau mărturie despre frumuseţea veşmântului sufletului tău.,

46. Cel care, după ce a dobân¬dit cercare în vieţuirea făptuitoare şi în cea văzătoare (contemplativă), îi învaţă pe începători ştiinţa deosebi¬rii gândurilor, trebuie să ia aminte ca nu cumva să se îngâmfe cu această cunoaştere şi să dorească slavă de la oameni.

47. Cel care se osteneşte fără nici o cruţare de sine în purtarea nevoinţelor trupeşti să se ostenească nu pentru laudă şi să nu se lase înălţat de slava omenească altminteri, dracii, îngâmfându-i sufletul cu ostenelile acestea şi stârnindu-l prin slava omenească să fie şi mai necruţător cu sine însuşi, îl vor împinge să ia asupra sa nevoinţe şi mai mari, ca să se înalţe şi mai mult. În acest scop, ei vorbesc,cu unii prin mijlocirea gândurilor: „Uite cum cutare s-a ne voit fără să se cruţe şi a dobândit faimă atât de mare că se vorbeşte de el şi după moar tea lui: şi tu suie-te pe culmile ne voinţei, ca să-ţi agoniseşti slavă şi ca numele tău să se facă mare şi după moartea ta să fie rostit cu mare laudă!"

48. Pe unii îi înalţă în închipuirile lor la amvon, făcând să li se pară că rostesc cuvânt de învăţătură şi că se bucură de faimă şi întâietate mai presus de toţi cei ce în ostenelile nevoinţelor s-au proslăvit şi prin cunoştinţa de multe feluri. Astfel, dracii stârnesc în om nu numai dorinţa de întrece¬re, ci şi zavistia faţă de toţi cei a căror sporire se proslăveşte, ale căror fapte sunt vrednice de minunare şi a căror multă cunoaştere este uimitoare.

49. Se întâmplă ca ei să amorţească aprinderea trupului şi să scoată din capul omului gândurile necurate, cu planul viclean ca nevoitorul să creadă că prin asprimea vieţuirii sale a biruit de tot duhul curviei, că inima lui s-a curăţit şi s-a apropiat de sfinţenia sfinţilor şi că s-a suit pe piscurile sfinţeniei. Pe unul ca acesta îl fac adeseori să-şi povestească singur despre nevoinţele sale: „Am făcut cutare şi cutare lucru, m-am nevoit şi m-am istovit aşa şi pe dincolo", fără să-l lase să adauge: Dar nu eu, ci harul care este în mine (I Cor. 15, 10). Ei nu-i îngăduie nici să mărturisească faptul că Dumnezeu îl ajută în cele cu care îl împing să se laude, pentru ca el, ca şi cum ar fi săvârşit toate nevoinţele sale prin propriile-i osteneli, să-şi însuşească şi toată lauda pentru ele, şi astfel, nedând slavă lui Dumnezeu, să se cufunde în adâncul hulei, îngâmfându-se ca un nerod că se ajută singur.

50. Când în inimă se aud asemenea gânduri iubitoare de slavă, iar inima nu se împotriveşte, nevoitorul (mai ales cel ce duce viaţă singuratică) nu e departe de vătămarea minţii; atunci mintea e în primejdie să se strice ori din pricina viselor drăceşti primite cu credinţă, ori din pricina nălucirilor din vremea privegherilor, ori din pricina arătării dracilor în oarece chipuri luminoase, fiindcă satana însuşi, ca să ne amăgească, se preface câteodată înînger de lumină, făgăduind că dacă vei cădea închinându-te lui îţi va dărui cutare şi cutare dar sau că te va răpi la cer, ca pe Ilie, în car de foc. Şi s-a întâmplat ca cei care au primit acestea cu credinţă să se abată de la adevăr şi să cadă în vătămarea de minte. Pentru a scăpa de aceasta, ţinând minte care este scopul pentru care purtăm cu dragoste ostenelile nevoinţelor, cu toată paza păzeşte-ţi inima, ca nu cumva, luând aminte doar la nevoinţele dinafară, să fii vânat înăuntru cu viclenie de neroada înălţare de sine.

51. Celor care se îndeletnicesc cu lucrarea faptelor bune Domnul le spune povăţuindu-i: Când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui dintr-ascuns (Mt. 6,6), şi: Când faci milostenie nu trâmbiţa înaintea ta, ca făţarnicii (Mt. 6, 2). Astfel, El porunceşte să fugim ca de un lucru vătămător de săvârşirea la arătare a faptelor bune, oricare ar fi acestea iar Prorocul, zicând că cel ce adună simbrie a strâns-o în pungă spartă (v. Agh. 1, 6), arată că scopul cel stricat al iubirii de slavă nimiceşte orice osteneală a nevoinţei şi facerii de bine, roada acesteia trecând ca printr-o pungă spartă prin inima nepăzită de smerita cugetare. Inima sme¬ri t-cugetătoare e, cu adevărat, vistierie şi cetate întărită din toate părţile, unde nici molia, nici rugina nu strică, unde furii nu sapă şi nu fură (v. Mt. 6, 20). Prin rugină se înţelege părerea de sine născută lăuntric, care nimiceşte tot ce e bun în oameni, iar prin furi se înţeleg laudele venite dinafară, care, stârnind îngâmfarea nechibzuită, răpesc degrabă comorile duhovniceşti adunate prin îndelungă trudă a facerii de bine căci după cum rugi¬na roade materia în care s-a iscat, iar furii, săpând pe sub zid, pradă averea adunată cu osârdie, aşa şi gândul stârnit spre înălţare de faptele cele bune nimiceşte preţul acestor fapte, iar lau¬dele omeneşti, săpând minţile uşu¬ratice, nu lasă în ele nimic din toate cele bune câte au fost aduse înăuntru pe cale legiuită, scoţându-le de acolo prin găurile urechilor. Nimeni să nu îngăduie însă acestei patimi să-l biruie într-atât încât, adormit de vorbele dulci ale iubirii de slavă, să sufere desăvârşita pierdere a tot ce a dobândit prin mari osteneli;. fiecare să fie treaz şi să pri vegheze pentru a-i nimi¬ci pe vrăjmaşi atunci când doar sapă încă, când nu au apucat să vatăme, lovindu-i chiar atunci, înainte să răsa¬ră soarele şi gândul să devină faptă.

SFINŢII PĂRINŢI DESPRE SLAVA DEŞARTĂ
Sfinţii Părinţi
Antologare şi traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas
EDITURA DE SUFLET Bucureşti