Nevoitorul cel curajos care a făcut din boala lui carte

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Petru Papadopoulos 1977-2005

Petru Papadopoulos s-a născut la Giannena în anul 1977. Primele simptome ale distrofiei musculare Duchenne (instabilitate, slăbiciune în mers), le-a prezentat la vârsta de şase ani. De aceeaşi boală a suferit şi fratele lui mai mare care a murit la vârsta de optsprezece ani.

Petru a mers doar la grădiniţă iar apoi, din cauza dificultăţilor de mişcare, n-a mai continuat şcoala. A învăţat să citească singur, la vârsta de 13 ani, având nişte cărţi pictate şi cel mai impresionant a fost că a învăţat să citească într-o singură lună. După cum scrie: „Voiam să studiez ca să mă fac astronom, căci îmi plăcea foarte mult să cercetez universul. Mă simţeam ca şi când aş fi fost foarte aproape de viaţa pe care a creat-o Dumnezeu". în ciuda greutăţilor reuşea să scrie pe computer într-un mod minunat, fiindcă nu putea să apese tastele. Folosea doar mouse-ul computerului, printr-un program trimis de Facultate. Era ţintuit la pat, conectat la aparatul de oxigen. Mama sa îi dădea mouse-ul în mână, iar el, aflându-se într-o poziţie dificilă, a reuşit să scrie o carte despre viaţa lui, cu titlul „Durerea care devine putere", care a fost publicată când avea vârsta de 25 de ani. În paginile acestei cărţi sunt descrise cu sinceritate şi în chip mărturisitor primele reacţii pe care le-a avut când a aflat despre această boală ereditară, la moartea fratelui său, hotărârea lui de a lupta şi de a depăşi greutăţile cu optimism şi zâmbet pe buze. Se bucura de orice lucru mic: o plimbare la ţară, culorile cerului în apus, aerul care adia blând în apropierea unei biserici, culoarea verde închis a unui lac artificial.

Din cauza stării lui grave a rămas la terapie intensivă vreme de 26 de zile, unde i s-au făcut perfuzii şi i s-a deschis traheea şi unde a fost de două ori aproape să moară, din cauza complicaţiilor. Acolo, deoarece nu putea vorbi, făcea aşa: le arăta rudelor cu un pai literele dintr-un alfabet şi în felul acesta forma propoziţii. Era caracterizat de optimism: „Poate că m-am născut cu această problemă dintr-un anumit motiv, poate că Dumnezeu m-a ales pe mine să fiu aşa cu un scop sfânt, ca să le dau curaj celor care sunt deznădăjduiţi în viaţă şi care le văd pe toate negre, căci din firea mea sunt o persoană optimistă şi nu mă descurajez pentru nimic, oricâte greutăţi aş avea".

După ce a ieşit de la terapie intensivă, a fost nevoit să trăiască trei ani la Clinica de Psihiatrie a spitalului, unde lucra mama lui, fără ca el să aibă vreo problemă specială, ci pentru a fi pe lângă doctori, întrucât avea traheea deschisă şi respira cu ajutorul aparatului. După ce s-a întors acasă, mama lui îi schimba furtunaşul de la trahee, dar cel mai mult îl deranja aparatul pentru respirat. „Ştiţi ce înseamnă ca viaţa ta să depindă de curentul electric? Viaţa mea depinde de un aparat, parcă aş fi un robot care, dacă nu-l bagi în priză, încetează să existe". Într-adevăr, o dată când s-a întrerupt curentul era gata să se asfixieze. însă a avut multă credinţă. „Poate că viaţa mă iubeşte atât de mult, încât are un plan mai bun pentru mine. în general, când cer ajutor de la Dumnezeu, simt că mi-l trimite îndată".

Scrie despre oamenii care l-au sprijinit (infirmiere, voluntari, un teolog cu probleme de văz, un preot, Efrem, însă vorbeşte şi despre oameni lipsiţi de blândeţe, de la personalul medical şi până la mediul familial, care ajunseseră s-o batjocorească şi să râdă de mama lui, fiindcă născuse doi copii „infirmi", însă şi pe aceştia îi ierta şi de aceea scrie: „Cel ce vrea să vină să mă vadă, uşile îi vor fi mereu deschise, dar şi pe cei care nu vor să mă vadă, să-i ajute Dumnezeu. Eu nu sunt un om care tin răutatea în mine, sunt un om al iubirii şi-i iert pe toţi".

În ultimul capitol al cărţii lui, intitulat „Viaţa e frumoasă", scrie:

„Prin cartea aceasta a mea, am vrut să le arăt celorlalţi că sunt şi eu aici şi că pot fi de folos, dar şi că, în general, persoanele cu nevoi speciale sunt şi ele oameni cu multe posibilităţi, de aceea să nu ne consideraţi inferiori, ci egali. Când vrei să trăieşti, ştii să respecţi fiecare clipă care trece. Problema pe care o am n-am creat-o eu... a fost voia lui Dumnezeu să mă nasc cu ea. Dar să fii sănătos şi să te îmbolnăveşti din patimă pentru băutură sau pentru droguri e o greşeală foarte mare".

Petru a adormit întru Domnul la 1 octombrie 2005, la vârsta de 28 de ani. Ultimele rânduri ale cărţii sale sunt: „Dumnezeu să-mi dea putere... voi fi apostolul Său pe pământ ca să dau putere şi curaj celor deznădăjduiţi prin zâmbetul meu".

(Din cartea „Durerea care devine putere", Editura Kohlias).

În cuptorul suferinţelor - Se întâmplă minuni şi astăzi
Traducere de Cristian Spătărelu
Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Editura Cartea Ortodoxă 2012
Traducerea a fost făcută după originalul TINONTAI ©AYMATA ZHMEPA; EKAOZEIZ «OP0OAOSOZ KYWEAH»