Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (61) - Introducere la Epistola către Coloseni

Colose era un orăşel din Asia Mică, situat la 200 km est de Efes şi în imediata vecinătate a altor două localităţi cam de aceeaşi mărime şi importanţă, Laodiceea şi Ierapole. El beneficia nu numai de apropierea râului Lycus, afluent al Meandrului, ci şi de aceea a marelui drum ce lega Efesul de Capadocia, Samosata şi Edesa, spre frontierele de Răsărit ale imperiului roman. Demn de reţinut este şi faptul că el se afla pe teritoriul Frigiei, ţinut al provinciei proconsulare Asia; Frigia era patria zeiţei Cybela (după unii, ipostază a zeiţei egiptene Isis), în jurul căreia se consuma unul din cultele orgiastice ale religiilor misterice orientale. Altfel, Colosenii erau politeişti şi vorbeau limba greacă comună, dar oraşul avea şi o însemnată comunitate evreiască.

Nu puţini sunt cei ce cred că locuitorii din Colose au fost încreştinaţi nu de Pavel, ci de ucenicul acestuia, Epafras. Cu alte cuvinte, Apostolul neamurilor nu a trecut niciodată prin Colose, ci l-a ocolit pe şoseaua directă ce lega Antiohia Pisidiei de coasta Mării Egee, dar că în timpul îndelungatei sale şederi în Efes (53-56) i-a încredinţat lui Epafras misiunea de a-i evangheliza pe locuitorii celor trei oraşe învecinate.

Alţi teologi însă (printre care şi cei din şcoala biblică românească) au găsit argumente în favoarea prezenţei lui Pavel în Colose şi a faptului că şi Biserica de aci este fructul propovăduirii sale. Aşadar, singura comunitate creştină căreia Pavel i se adresează printr`o epistolă, dar care nu a fost întemeiată de el, este şi rămâne Roma.

Oricum, e sigur că în timp ce Pavel se află în prima sa captivitate romană (61-63), el primeşte vizita lui Epafras, ucenic al său care, după toate probabilităţile, îi continuase opera misionară în Colose, puternic sprijinit şi de Filimon, a cărui casă de om înstărit fusese pusă la dispoziţia tinerei comunităţi creştine. Ucenicul îl pune la curent cu faptul că Bisericile din Colose, Laodiceea şi Ierapole sunt tulburate de unele erezii iudeo-gnostice care căutau să semene confuzie printre proaspeţii convertiţi, acreditând ideea că între Dumnezeu şi lume există o întreagă ierarhie de fiinţe intermediare (eoni) şi că Iisus Hristos nu este altceva decât una din ele. Or, dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că toată învăţătura despre unitatea lumii în Iisus Hristos şi despre mântuirea ei prin El - şi numai prin El - se răstoarnă. E foarte probabil că Epafras îi cere Apostolului să intervină în scris, Tihic urmând să fie purtătorul mesajului.

Aceasta este împrejurarea în care se naşte Epistola către Coloseni, una din cele patru ale captivităţii Sfântului Pavel, soră bună cu cea cunoscută ca adresată Efesenilor (dar care, aşa cum am văzut în Introducerea respectivă, fusese adresată Laodiceenilor). Deşi foarte asemănătoare între ele ca structură, conţinut şi stil, fiecare îşi păstrează o notă dominantă proprie: în timp ce Epistola către Efeseni pune accentul pe Biserică în ipostaza ei de trup al lui Hristos, Epistola către Coloseni se concentrează asupra lui Iisus Hristos ca persoană şi asupra rolului Său cosmic. Ca atare, Iisus Hristos este superior oricărei fiinţe, fie ea intermediară sau nu, fie ea în cer, pe pământ sau sub pământ, ca unul din Care toată făptura purcede, în Care se regăseşte şi`n Care îşi capătă mântuirea. Mântuirea nu se obţine prin practici formale, fie ele chiar ascetice şi atrăgătoare prin severitatea şi efectele exerciţiului, ci prin trăirea lăuntrică, singura autentică, cea care ne deschide calea spre unirea cu Hristos.

Planul scrierii:

Preambul (adresare, salutare, lucrarea harului) (1, 1-14).

1. Partea dogmatică. Taina lui Hristos; superioritatea absolută a lui Hristos în cer, pe pământ şi în Biserică, ca Fiu al lui Dumnezeu; vistieria lui Hristos se face cunoscută prin Pavel, chiar cu preţul suferinţelor lui; feriţi-vă de învăţătorii mincinoşi şi de „filosofi”, care sunt nimeni pe lângă Iisus Hristos; ascetismul exterior al acestora nu are nici un preţ pentru mântuirea creştinilor, care i-au murit lumii
   (1, 15 - 2, 23).
2. Partea morală. Precepte generale; viaţa cea ascunsă în Dumnezeu prin Iisus Hristos; omul cel vechi şi omul cel nou; sfaturi şi îndemnuri privitoare la familie şi la relaţiile sociale; rugăciunea; înţelepciunea (3, 1 - 4, 6).

Încheiere (recomandări, salutări finale) (4, 7-18).

sursa: Sfânta Scriptură: Versiunea Anania