Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (62) - Introducere la Epistola Întâi către Tesaloniceni

În epoca apostolică, oraşul Tesalonic (Salonicul de mai târziu) era capitala provinciei romane proconsulare Macedonia şi număra aproape 10.00 de locuitori, în majoritate greci şi romani, dar printre care se aflau şi aproximativ 20.00 de evrei, a căror sinagogă, mare şi impozantă, părea să fie centrul cultic al tuturor Iudeilor din regiune. Port la Marea Egee, el era situat şi pe celebra Via Egnatia, drumul care, conjugat prin transbordare peste Adriatica cu Via Appia, lega Roma cu Bizanţul, Niceea, Ancyra (Ankara de astăzi) şi cu întregul Orient cunoscut pe atunci. E uşor de imaginat interesul strategic cu care Apostolul Pavel s-a oprit asupră-i, dat fiind că unul din principalii factori de răspândire a creştinismului era şi admirabilul sistem de comunicaţii, atât pe mare cât şi pe uscat, al imperiului roman.

În cursul celei de a doua călătorii misionare (49-52), Pavel are o vedenie care-l îndeamnă şi determină să propovăduiască şi în Macedonia, şi astfel Evanghelia pătrunde pe continentul european, mai întâi prin oraşul Filipi şi apoi prin Tesalonic, unde Pavel, debarcat iniţial la Neapoli şi însoţit de Sila (Silvan), ajunge după cinci zile de mers pe Via Egnatia. Ca de obicei, activitatea lui începe în mediul iudaic (în care exista şi un însemnat număr de prozeliţi, „temătorii de Dumnezeu“), dar cei mai mulţi convertiţi sunt recrutaţi dintre păgâni, şi anume din straturile umile ale societăţii. În scurtă vreme el va izbuti să întemeieze una din cele mai puternice Biserici creştine ale veacului primar.

Dar, ca şi în alte părţi, Pavel întâmpină şi aici rezistenţa celor mai mulţi dintre iudei, în frunte cu cei ce niciodată nu-i vor ierta fostului rabin „trădarea“ legii lui Moise şi trecerea lui în tabăra lui Hristos. Ei stârnesc în jurul său o agitaţie calomnioasă în care încearcă să-i antreneze şi pe oficialii romani, fapt care-l sileşte pe Apostol să părăsească oraşul mai înainte decât şi-ar fi dorit; mai mult, adversarii îl urmăresc şi dincolo de Tesalonic, în Bereea, şi nu se lasă până ce nu-l alungă din Macedonia, forţându-l să ia drumul Corintului şi Atenei (FA 17); în această din urmă localitate avea el să-i reîntâlnească pe Sila şi Timotei.

E cunoscută grija Apostolului de a se interesa de mersul Bisericilor pe care le înfiinţase. În cazul celei din Tesalonic, el trăieşte şi un sentiment de frustrare, ca unul care nu a apucat să-şi termine cateheza pe care şi-o propusese. Ca urmare, el se hotărăşte să renunţe pentru moment la prezenţa şi conlucrarea lui Timotei şi-l trimite acolo cu misiunea de a cerceta totul la faţa locului.

Timotei se duce, se întoarce şi-l reîntâlneşte pe Pavel în Corint, unde acesta se strămutase între timp; îi aduce în general veşti bune, cărora însă li se adaugă o seamă de rezerve asupra moravurilor, precum şi problema care începuse să agite cel mai mult spiritele: dacă sfârşitul lumii este aproape şi Domnul încă nu a venit, atunci de ce creştinilor deja decedaţi li s-a răpit privilegiul şi bucuria de a participa la slava acestei veniri?

Acestea sunt împrejurările în care Pavel, fiind în Corint, cam pe la sfârşitul anului 50 sau începutul lui 51, alcătuieşte Epistola către Tesaloniceni. Ea are un ton cu totul aparte faţă de celelalte scrieri pauline şi, alături de Epistola către Filipeni, e cea mai caldă, mai afectuoasă, mai plină de duioşie paternă. Veştile bune aduse de Timotei au încălzit inima Apostolului, iar aceasta se revarsă într-un adevărat imn al bucuriei, doar pe alocuri umbrit de tristeţi trecătoare, mâhnirile unor suferinţe care, până la urmă, se resorb în uriaşa celebrare a triumfului creştin.

Următoarea schiţă de plan încearcă să redea conţinutul scrierii:

Preambul (adresare, salutări, lucrarea harului) (1, 1-10).

1. Partea istorică şi apologetică. Purtarea credincioasă, dezinteresată şi părintească a lui Pavel; purtarea supusă şi curajoasă a Tesalonicenilor; neliniştea lui Pavel de după despărţire, trimiterea lui Timotei, întoarcerea acestuia cu veşti liniştitoare pentru care I se mulţumeşte lui Dumnezeu (2, 1 â€" 3, 13).
2. Partea dogmatică şi morală. Despre curăţie, iubire frăţească şi muncă; despre cei adormiţi şi A Doua Venire a Domnului; îndemnuri asupra îndatoririlor faţă de capii Bisericii, faţă de fraţi şi faţă de Dumnezeu (4, 1 â€" 5, 22).

Încheiere (salutări şi îndemnuri finale) (5, 23-28).

sursa: Sfânta Scriptură: Versiunea Anania