Cine
vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii,
pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un
munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură şi,
vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit într-un copac înalt.
Cine
vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curăţească, pentru că-L
întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iubirea de argint
şi nemilostivire şi, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se
cureţe prin pocăinţă şi facere de bine.
Căinţa
este părăsirea cărărilor rele bătătorite de picioarele oamenilor,
precum şi de gândurile şi dorinţele lor, şi întoarcerea pe o cale nouă:
calea lui Hristos. Dar cum să se pocăiască păcătosul până ce nu-L
întâlneşte pe Domnul în inima sa şi nu îşi cunoaşte ruşinea? Mai îninte
de a-L vedea pe Hristos cu ochii, micuţul Zaheu L-a întâlnit în inima sa
şi s-a ruşinat de căile sale.
Căinţa
este durerea pentru amăgirea în care s-a complăcut atât de mult
păcătosul. Mult, foarte mult, până când l-a străpuns durerea înşelării.
Însă durerea aceasta de sine duce la deznădejde şi la pierzare dacă nu
merge mână-n mână cu ruşinea şi cu frica de Dumnezeu. Doar aşa este
vindecătoare, doar aşa nu vatămă. Fericitul Augustin a simţit durerea
aceasta de moarte, care l-ar fi ucis dacă n-ar fi ajuns degrabă la
ruşine şi la frica de Dumnezeu.
Căinţă
este străvederea dintr-o dată a leprei care te roade şi strigătul de
ajutor către Vindecătorul. E ca şi cum un om având părul negru şi
neprivindu-se multă vreme în oglindă s-ar uita deodată şi s-ar vedea cu
părul albit. Asemeni omului acestuia e şi păcătosul care crede fără
grijă despre sine că e sănătos la suflet, până într-o zi când ochii i se
deschid şi vede că e plin de lepră. Dar până nu se uită într-o oglindă
cum are să vadă lepra de pe sine? Unde e acea oglindă?
Oglinda
e Hristos, oglinda în care fiecare se vede aşa cum este. Este singura
oglinda ce li s-a dat oamenilor ca să se uite şi să se vadă aşa cum
sunt. În Hristos, în oglinda cea clară, fiecare se vede urât şi bolnav;
şi mai vede şi chipul său cel dintâi, aşa cum l-a avut şi aşa cum
trebuie să-l mai aibă. Păcătosul Zaheu, înfloritor şi vioi pe dinafară,
văzându-L pe Hristos a văzut şi cumplita lepră care-l acoperea, şi
durerea pentru care alt leac nu e pe pământ decât Hristos.
Căinţa
e începutul lepădării de voia proprie, începutul supunerii în faţa voii
lui Dumnezeu. Trăind în voia sa, omul ajunge curând în vizuina
fiarelor, în ocolul vitelor, lipsit de vrednicia sa împărătească. Nu
este om pe pământ care să fi trăit după voia sa şi să fi rămas om. “Om”
nu e niciodată sinonim cu “voie proprie”; om în toată puterea cuvântului
e numai acela care se supune unei voinţe mai înalte, voinţa dreaptă şi
nebiruită a lui Dumnezeu. Cine trăieşte după voia sa trăieşte în
nebunie, în întuneric şi în scrâşnirea dinţilor. Însuşi trupul îi e
întuneric şi scrâşnet, la fel şi sufletul. Voia de sine deschide uşa
viermelui neadormit care devoră şi trupul şi sufletul. Căinţa este
descoperirea cuibului de şerpi din sine însuşi. “Vai mie”, strigă
înspăimântat păcătosul ai cărui ochi s-au deschis şi vede, “Vai mie, de
unde au crescut în mine viermii aceştia? Cine mă va izbăvi de ei?”
Evanghelia
de astăzi ne înfăţişează un păcătos care s-a întors. Este Zaheu cel mic
de stat, care s-a înălţat ca să-L vadă pe Hristos Cel Preaînalt; care
s-a curăţit prin pocăinţă ca să-L întâlnească pe Hristos Cel Preacurat;
care s-a vindecat de lepra avariţiei prin puterea lui Hristos Cel
Atotputernic. Domnul a întors mulţi păcătoşi la pocăinţă; a găsit şi a
mântuit mulţi din cei ce erau pierduţi; a chemat la El mulţi rătăciţi şi
i-a adus pe calea cea dreaptă. Din dumnezeiască rânduială, în
Evanghelie sunt pomenite doar câteva pilde de pocăinţă, pline însă de
învăţăminte din neam în neam. Pilda Apostolului Petru ne arată căderea
în mai multe rânduri din pricina fricii de oameni, şi căinţa înnoită ca
răspuns la dragostea lui Dumnezeu. Pilda femeii păcătoase ne dezvăluie
lepra desfrâului şi vindecarea de lepra aceasta. Pilda lui Zaheu ne
arată lepra lăcomiei şi vindecarea de ea. Pilda tâlharului pocăit pe
cruce ne arată putinţa mântuirii şi puterea mântuitoare a căinţei fie şi
pentru cei mai mari nelegiuiţi, şi fie şi în ultima clipă: a morţii.
Toate acestea sunt pilde ale unei căinţe pline de nădejde, care duce la
viaţă. Ele ne stau dinainte tocmai pentru ca, în păcătoşenia noastră, să
putem alege calea mântuirii. Dar mai este şi o căinţă care duce la
moarte, deznădejde şi ucidere de sine, şi aceasta a fost căinţa
vânzătorului Iuda: Am greşit vânzând sânge nevinovat… şi, ducându-se,
s-a spânzurat (Matei 27, 4-5). O astfel de căinţă, ce duce la deznădejde
şi omor, nu e căinţa creştină cea binecuvântată, ci mânie satanică
asupra sa însuşi, asupra lumii şi a vieţii. Dar să ne oprim astăzi
asupra minunatei pilde de pocăinţă a mărunţelului Zaheu, despre care ni
se vorbeşte în Evanghelia de astăzi.
În
vremea aceea lisus intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu
numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta
să vadă cine este, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de
statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-l vadă,
căci pe acolo avea să treacă. În Ierihon Domnul tocmai săvârşise o altă
mare minune: dăduse vedere orbului Bartimeu. Ceea ce face acum pentru
Zaheu nu-i mai puţin decât vindecarea orbului. Lui Bartimeu i-a deschis
ochii trupeşti, iar lui Zaheu pe cei duhovniceşti. A smuls orbirea de pe
ochii lui Bartimeu şi de pe sufletul lui Zaheu. A tăiat lui Bartimeu
fereastră prin care să privească minunile lui Dumnezeu din lumea văzută,
iar lui Zaheu fereastră spre minunile din lumea cerească. Minunea
săvârşită cu Bartimeu apare şi mai strălucitoare prin cea săvârşită cu
Zaheu. Deschiderea ochilor trupeşti trebuie să slujească deschiderii
celor duhovniceşti. Fiecare minune a lui Hristos a avut în primul rând
un rost duhovnicesc, acesta fiind îndeobşte vindecarea omului de orbirea
duhului, deschiderea ochiului lăuntric spre vederea lui Dumnezeu, a
puterii şi milostivirii Lui. La vindecarea celor zece leproşi scopul
acesta a fost numai în parte atins, pentru că numai unul din cei zece
s-a vindecat şi în duh, întorcându-se să mulţumească Domnului (Luca
17,12-19). Cu orbul Bartimeu însă, ca şi cu cei mai mulţi alţii, scopul a
fost atins pe deplin. Primindu-şi vederea trupească la cuvântul
Domnului, Bartimeu a primit îndată şi vedere duhovnicească, pentru că
şi-a dat îndată seama de prezenţa, puterea şi milostivirea lui Dumnezeu:
Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. (Luca 18,
43).
Nu
numai Bartimeu şi-a căpătat vederea, ci mulţi alţii, văzând minunea,
şi-au deschis ochii duhovniceşti, pentru că spune: Şi tot poporul, care
văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu. Se prea poate ca minunea să-l fi
înrâurit şi pe Zaheu vameşul, să fi deschis şi ochii duhului său. Fără
îndoială că auzise multe despre lisus, de vreme ce s-a născut întrînsul o
asemenea dorinţă de a-L vedea. Şi dorinţa a fost atât de mare încât l-a
împins înaintea mulţimii de oameni mai înalţi decât el şi l-a făcut să
se urce într-un copac, numai să-L vadă.
Vameşii
erau socotiţi păcătoşi şi necuraţi pentru că, încasând taxele, trăgeau
fără milă spuza pe turta lor. De aceea erau ţinuţi în rând cu păgânii
(Matei 18, 17). Iar dacă vameşii se bucurau de un asemenea renume, cum
trebuie să fi fost priviţi mai-marii lor! Iar Zaheu se număra printre
aceştia. Era mai-mare peste vameşi, şi era bogat: prilej de a fi şi
dispreţuit, şi pizmuit. Dispreţ şi invidie – iată cele două pietre de
moară între care e strivit în viaţa aceasta păcătosul bogat. Dar în
Zaheu păcătosul s-a deşteptat Zaheu-omul, întunecat până atunci de cel
mai dinainte, şi acesta s-a grăbit să se înalţe ca să-L vadă pe Omul
fără de păcat, să vadă chipul său cel dintâi, curat şi neschimbat. Zaheu
a alergat aşadar şi s-a suit, ca pe o scară, într-un sicomor ce creştea
pe marginea drumului pe unde avea să treacă Domnul.
Şi
când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el:
Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Din
cuvintele acestea se vede că nu Zaheu L-a zărit mai întâi pe Domnul, ci
Domnul pe el: Iisus, privind în sus, a zis… Domnul l-a chemat pe Zaheu.
L-a văzut pe Zaheu în duh cu mult mai înainte de a da cu ochii de el
când a sosit la locul acela. L-a văzut încă mai înainte ca el să se
desprindă de mulţime şi să suie în vârful pomului. O, cum le pătrunde
toate Dumnezeul nostru! Ne vede, şi noi nici nu ne dăm seama. Îl căutăm
cu trudă, iar El ne-a şi aflat. Doar să ne îndreptăm spre El ochii
minţii, dorind din toată inima sa-L vedem, şi El ni se va şi arăta şi ne
va chema pe nume, îndemnându-ne să coborâm din înălţimea primejdioasă a
cugetării după simţuri în inimă, în casa noastră cea adevărată, prin
rugăciune. Atunci ne va spune Domnul, fiecăruia: astăzi în casa ta
trebuie să rămân. Când mintea omului coboară in inimă şi, tinde,
scăldată în lacrimi, spre Dumnezeul cel viu, inima se face loc de
întâlnire între Dumnezeu şi om. Şi acesta este înţelesul adânc,
duhovnicesc, al celor întâmplate cu Zaheu.
Şi
a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Cum să nu se fi grăbit
la glasul care a adus morţii la viaţă, a liniştit vânturile, a vindecat
nebunii şi a topit în lacrimi inimile păcătoşilor? Cum să nu-L primească
pe cel pe care voise să-L vadă măcar o clipă, de departe? Cum să nu se
bucure cu bucurie negrăită când L-a văzut în casa lui, al cărei prag nu
îndrăzneau să-l treacă decât păcătoşii învederaţi? Dar aşa e iubirea
Domnului. Aşa e dăruirea Lui. Pescarilor deznădăjduiţi le-a umplut
mrejele care nu mai încăpeau de mulţimea peştilor; în pustie a hrănit
mii de oameni flămânzi după care au mai rămas încă multe coşuri cu
rămăşiţe; bolnavilor care-i cereau ajutorul le-a dat vindecare nu numai
trupească, ci şi sufletească. Nu ierta păcătosului un singur păcat, ci
pe toate. Fapte regeşti, milă regească, regească mărinimie! Aşa şi acum:
Zaheu căuta doar să-L vadă puţin, dar El l-a chemat şi s-a dus sub
acoperişul lui. Aşa face Domnul. Să vedem acum ce fac oamenii de rând,
trufaşi şi plini de sine:
Şi
văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găxdu iască la un om
păcătos. O, ce nenoroc pe om ca vorba o ia înaintea minţii! Cu sufletele
înclinate spre rau şi cu minţiile slăbănogite, oamenii aceştia
vociferau, îşi băteau joc şi se plângeau mai înainte de a se întreba ce
are de gând Domnul şi dacă nu cumva inima păcătosului Zaheu ar putea să
se schimbe. Cu mintea lor cea scurtă, îşi spuneau că Domnul intră în
casa lui Zaheu pentru că nu ştie cine este acesta! De tot atâta
perspicacitate au dat dovadă şi fariseii în privinţa femeii păcătoase
căreia Domnul i-a îngăduit să-I spele picioarele: Dacă Acesta ar fi
prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este
păcătoasă (Luca 7, 39). Aşa gândeau atunci, aşa gândesc şi astăzi toţi
cei care cugetă după simţuri şi judecă omul după cele dinafară,
necunoscând nici adâncul milostivirii lui Dumnezeu, nici al inimii
omeneşti.
Hristos
a spus nu o dată că a venit în lume pentru cei păcătoşi, cu atât mai
mult pentru marii păcătoşi. După cum doctorul nu merge la cei sănătoşi,
tot aşa şi Domnul cercetează pe cei ce sunt bolnavi de păcat, nu pe cei
plini de sănătatea dreptăţii. În Evanghelie nu ni se spune că Domnul ar
fi tras la casa vreunui drept din Ierihon, ci s-a grăbit la casa
păcătosului Zaheu. Nu tot aşa face orice doctor adevărat când intră
într-un spital? Nu se îndreaptă întâi spre paturile celor în stare
gravă? Lumea toată ne înfăţişează un mare spital, plin ochi de oameni
molipsiţi de păcat. Toţi sunt bolnavi faţă de Hristos; toţi sunt slabi
faţă de Hristos; toţi sunt sluţi faţă de Hristos. Dar unii sunt mai
bolnavi decât alţii, unii sunt mai slabi decât alţii, unii sunt mai hâzi
decât alţii. Cei dintâi sunt socotiţi drepţi iar cei din urmă păcătoşi.
Iar Doctorul Ceresc, care nu a venit pe pământ pentru Sine ci pentru
neîntârziata vindecare a celor bolnavi, a venit întâi în ajutorul celor
mai bolnavi între bolnavi. De aceea a mâncat El şi a băut cu păcătoşii,
le-a îngăduit să-I spele cu lacrimi picioarele, a intrat în casa lor.
Dar Zaheu, la vremea când s-a întâlnit cu Hristos, nu era nici pe
departe cel mai bolnav din Ierihon. Inima lui s-a schimbat într-o
clipită şi el s-a făcut dintr-o dată sănătos, puternic şi frumos, un
adevărat drept, mai vrednic decât toţi cei care cârteau asupra lui şi-l
batjocoreau: pentru că Zaheu s-a căit de toate păcatele sale. Iar că
într-adevăr inima lui Zaheu s-a schimbat, se vede din ceea ce urmează:
Iar
Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea,
Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc
împătrit. Cine i-a cerut aşa ceva? Cine l-a învinovăţit că ar fi
obijduit pe alţii? Nimeni. El singur a simţit, de faţă cu Domnul Cel
preacurat şi fără de păcat, că este vinovat; însăşi faţa Domnului l-a
împins, fără vorbe, la pasul acesta. Inima înfrântă nu are trebuinţă de
cuvinte ca să se înţeleagă cu Dumnezeu. Dumnezeu îi dezvăluie de îndată
păcătosului ce trebuie să facă. Omul are doar a se căi în inima sa
pentru păcatele sale, şi neîntârziat Dumnezeu îl va face, cu puterea Sa,
să aducă rod de pocăinţă. Înaintemergătorul Ioan le-a arătat oamenilor
calea adevăratei pocăinţe: Pocăiţi-vă!, a spus. Şi îndată a adăugat:
Faceţi deci roadă vrednică de pocăinţă (Matei 3, 2,8). Iar aici avem un
păcătos care aleargă toată calea aceasta şi împlineşte porunca!
Numai
auzind de Domnul, Zaheu s-a ruşinat de sine; văzându-L, s-a întors de
la păcat; iar când preabunul Doctor l-a luat atât de mult în seamă
intrând în casa lui, a adus roade de pocăinţă. Şi-a recunoscut boala, şi
a luat îndată leacul cel mai tare împotriva ei. Zaheu suferea de
lăcomie; leacul acestei boli e milostenia. Cine iubeşte banii nu se va
sătura de bani, s-a spus în vremea veche (Ecclesiastul 5, 10). Zaheu
iubea banii şi toată viaţa îi strânsese, cu orice preţ, chiar în chip
păcătos. Iar boala aceasta îl duce negreşit pe bolnav la pieire. Este un
foc care arde tot mai crunt pe măsură ce averea sporeşte. Nici o sumă
nu poate potoli lăcomia. După cum nici focul nu poate spune: “Nu mai
pune lemne pe mine, ajunge”, tot aşa nici lăcomia nu poate zice:
“ajunge”. Omul nu poate scăpa singur de patima aceasta. Doar prezenţa
Iui Dumnezeu, care deşteaptă frica şi ruşinea în inimă şi împreună cu
acestea cunoştinţa a ceva mai bun decât aurul şi argintul, o poate
covârşi. Fără Hristos, Zaheu ar fi rămas toată viaţa un vameş ca toţi
vameşii, şi ar fi murit dispreţuit, blestemat şi uitat. Numele lui nu
s-ar fi aflat în Evanghelie pe pământ, nici în Cartea Vieţii în ceruri.
Dar faţa Dumnezeului celui viu a deşteptat sufletul lui cel amorţit de
patima iubirii de argint, l-a născut din nou, l-a înviat din morţi. Iar
învăţătura nemuritoare pentru toţi oamenii este că nimeni dintre
muritori nu poate să se mântuiască de boala păcatului fără Hristos.
Vedeţi
în ce chip şi-a mărturisit Zaheu păcatul. El nu a zis: “Doamne, sunt om
păcătos”, nici “Sufăr de boala iubirii de argint!” Nu; ci şi-a
mărturisit şi păcatul şi boala aducând roadă de pocăinţă: Iată, jumătate
din averea mea, Doamne, o dau săracilor. Nu mărturiseşte prin aceasta
că era împătimit de avere? Şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva,
întorc împătrit. Nu mărturiseşte că şi-a agonisit averea cu nedreptate?
Dar Domnului nu i-a spus mai înainte: “Sunt păcătos, şi mă pocăiesc”. A
mărturisit pe tăcute, în adâncul inimii, iar Domnul i-a primit
mărturisirea şi pocăinţa. Mai mult preţuieşte Dumnezeu mărturisirea
inimii decât a buzelor, pentru că buzele pot să înşele, pe când inima
nu.
Vedeţi
mai departe cum Zaheu s-a lepădat cu totul de păcat, şi cum se
străduieşte el să iasă la lumină din întunericul pierzătoarei patimi de
bani. Pe loc dă săracilor jumătate din averea sa – el, care se bucura de
orice bănuţ luat de la altul şi-l punea deoparte de ochii oamenilor,
el, care nu cunoscuse dulceaţa dăruirii!
Dar
asta nu e tot. El caută din toate puterile să îndrepte răul făcut, e
gata să întoarcă împătrit oricui de la care a luat ceva pe nedrept Legea
lui Moise e mai blândă cu păcătoşii decât e Zaheu cu sine! În Lege se
spune: Dacă un bărbat sau o femeie va face un păcat faţă de un om, şi
prin aceasta va păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletul
acela, să-şi mărturisească deplin păcatul ce a făcut şi să întoarcă
deplin aceea prin ce a păcătuit şi să mai adauge la aceea a cincea parte
şi să dea aceluia faţă de care a păcătuit (Numeri 5, 3-7). Astfel era
prescris celor ce îşi mărturiseau păcatul. Zaheu, aşadar, era ţinut să
întoarcă fiecăruia de la care luase ceva măsura hoţiei şi a cincea parte
din ea pe deasupra. Zaheu însă a fost mai aspru cu sine decât cerea
Legea; el a luat asupră-şi prescripţia hoţilor şi tâlharilor care nu-şi
mărturiseau vina, şi aceasta era de a întoarce împătrit păgubaşului
(Ieşire 22, 1). Căci aşa este cel ce se căieşte cu adevărat: milostiv cu
alţii şi aspru cu sine.
Şi
a zis către el lisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi
acesta este fiu al lui Avraam. Iată răspunsul dat de Domnul pocăinţei
sincere a micului Zaheu. Iată plata roadelor de pocăinţă aduse din toată
inima de acesta. Iar cuvântul următor este pentru cârtitorii care se
mâniaseră pe Hristos pentru că intrase în casa unui păcătos.
Căci
Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. Câtă
vreme fuseseră în drum spre casa lui Zaheu, la împotrivirea lor Domnul
păstrase tăcere. Oare ce aştepta? Aştepta să iasă la lumină inimile
urătoare de om ale cârtitorilor, faţă cu inima plină de căinţă a lui
Zaheu; le-a dat demonilor răutăţii frâu liber să se înalţe în culmea
freneziei lor, pentru ca prăbuşirea să le fie mai deplină. Aşa lucrează
Dumnezeu întru biruinţă. Nu se grăbeşte de la prima înfruntare să arate
cât de slab este răul în faţa puterii Sale, ci îl lasă să se ridice până
la ceruri, spre a-i risipi apoi cu o suflare.
Atât
de neputincios este răul în faţa puterii lui Dumnezeu încât, dacă El nu
l-ar lăsa să crească la culme spre a-i doborî apoi dintr-o dată,
oamenii nu ar înţelege niciodată cât de mare este puterea lui Dumnezeu.
Îngăduind iadului şi pământului să-şi taie drum spre Golgota,
Atotputernicul a arătat şi iadului şi pământului, prin înviere, puterea
Sa cea de neînchipuit.
La
fel a făcut Domnul şi acum. A intrat în casa lui Zaheu fără să spună
nimic; a lăsat cârtitorii să cârtească, batjocoritorii să batjocorească,
nemulţumiţii să se plângă, iar El şi-a urmat calea în tăcere. A intrat
la Zaheu; drepţii au rămas dincolo de pragul păcătosului, că să nu se
spurce. Zarva lor creştea şi răutatea le era la culme. Aveau dreptate şi
Hristos greşea! Ştiau cine-i Zaheu iar Hristos nu ştia. Păstrau Legea,
iar Hristos o încălca: trecuse pragul păcătosului! Pe ei nimeni nu-i
putea păcăli, pe Hristos da.
La
ce altă încheiere să ajungă ei, decât că lisus nu e nici învăţător
adevărat, nici prooroc, nici Mesia, de vreme ce nu ştie cine-i Zaheu?
Dacă ar fi ştiut, nu i-ar fi călcat pragul! Victorie! Noi, cei din
Ierihon, l-am prins în cursă astăzi pe Hristos! Al nostru e meritul, noi
vom scăpa lumea de acest înşelător care zice că-i Mesia şi se dă drept
Fiul lui Dumnezeu! Ce triumf!
Iată,
răutatea s-a cocoţat la ceruri. Iar în timpul acesta Zaheu s-a înnoit, e
alt om. Şi Hristos, neluând în seamă gloata în fierbere ci numai inima
lui Zaheu, stă aşteptând ca toate săvârşindu-se, la sfârşit să
vorbească. Când răutatea a ajuns la culme, şi când de pe inima veche a
păcătosului solzii au căzut, Zaheu şi-a deschis gura şi a rostit în faţa
tuturor cuvântul pe care nimeni nu-l aştepta de la el: Iată, jumătate
din averea mea o dau săracilor. Un trăznet căzut din cer! De ce aţi
amuţit, ierihonienilor? De ce nu murmuraţi mai departe, de ce nu vă mai
bateţi joc? De ce v-au stat vorbele în gâtlej? Cine a rămas păcălit: voi
sau Hristos? Cine l-a cunoscut pe Zaheu mai bine: voi sau Hristos? Cine
e mai drept acum: voi sau Zaheu?
Ce
bun e Domnul nostru! În această împrejurare, ca şi în altele, stă blând
ca un miel în mijlocul oamenilor pe care lupii nevăzuţi îi aţâţă la
rău. Ştie că biruinţa e a Lui, acum şi pururea! Cu câtă linişte aşteaptă
clipa aceea! Şi când soseşte, se îndreaptă întâi către bolnavul de
dragul căruia s-a abătut din drum ca să-i intre în casă. Astăzi s-a
făcut mântuire casei acesteia. Cu aceste cuvinte bunul Doctor îl
încredinţează pe bolnav că de-acum s-a făcut sănătos, că poate să lase
spitalul şi să se întoarcă printre cei teferi. Orbirea i-a fost smulsă
de pe suflet aşa cum i-a fost smulsă lui Bartimeu de pe ochi, încât să
poată merge de acum înainte pe calea dreptăţii şi a milostivirii. Dar ca
să fie bine lămuriţi toţi cei de faţă. Domnul a adăugat: Căci şi acesta
este fiu al lui Avraam. Un adevărat fiu al lui Avraam, un fiu în duh şi
în adevăr, un fiu nu numai cu numele şi cu neamul, cum se lăudau atâţia
că sunt. Avraam îşi iubea semenii şi era cu frica lui Dumnezeu; era
primitor de străini, credincios şi lipsit de lăcomie; acum şi micuţul
Zaheu era aşa. Avraam, prin faptele lui bune, s-a făcut părintele
tuturor drepţilor, iar Zaheu s-a făcut, prin pocăinţă, urmaşul lui.
Domnul a dezvăluit acest lucru ca să-l mângâie pe Zaheu şi şă dea de
gândit ponegritorilor lui.
Acestora
din urmă le spune Domnul mai departe: Căci Fiul Omului a venit să caute
şi să mântuiască pe cel pierdut. Să caute anume pe păcătoşii pe care
nu-i caută nimeni, pe care toţi îi leapădă; să mântuiască anume pe cei
pe care lumea îi socoteşte pierduţi, aşa cum se socotesc şi ei înşişi.
Căci Doctorul cel mare nu a venit din ceruri ca să-i vindece atât pe cei
cu guturai, cât pe cei leproşi, orbi, nebuni, paralitici. Şi ca să
învieze pe cei morţi. Pentru că Domnul a spus în altă parte: N-am venit
să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13; cf. I
Timotei 1, 15).
O,
fraţilor, vă daţi seama că aceste cuvinte sunt şi pentru noi? Că noi
suntem păcătoşii pentru care Domnul, Viteazul, a venit pe pământ?
Negrăita iubire pentru noi L-a adus din ceruri să caute pe cei pierduţi,
să mântuiască pe cei păcătoşi! Uitaţi-vă la Zaheu cel mic, care în
dorinţa de a-L vedea pe Domnul s-a înălţat. Hristos Se apropie de noi
cum s-a apropiat şi de el atunci, împresurat de o mare de oameni, unii
drepţi iar alţii cârtitori. Două mii de ani de istorie vuiesc împrejurul
Lui, covârşindu-ne. Auziţi vuietul acesta? Trecutul ni-l aduce şi ni-l
lasă alături. Şi în mijlocul uriaşelor mulţimi merge smerit Domnul şi
Mântuitorul nostru. Să alergăm şi să ne înălţăm ca să-L vedem. Nimic,
din tot ce-a fost şi din tot ce este, nu-i atât de vrednic de privit. Să
ne ridicăm din drumul mocirlos pe care ne-am târât până acum; să ne
urcăm într-un copac înalt: El va veni, cu siguranţă va veni la noi.
Preafericit cel pe care îl va chema dul¬cele glas, glasul din a cărui
dulceaţă se adapă îngerii!
Căinţa
este cu adevărat cea dintâi treaptă a scării ce duce spre împărăţia lui
Dumnezeu. Nimeni n-a suit vreodată pe treapta a doua până ce nu a urcat
pe cea dintâi. În deşertul acestei lumi, căinţa este singura cale de a
bate la poarta cerului. Poţi să baţi cu pumnul în zidul unei case oricât
de mult pofteşti; nu te va auzi nimeni, nimeni nu-ţi va deschide. Dar
bate în uşă, şi ţi se va deschide. Căinţa e bătaia, nu în zid ci în
poarta care dă spre lumină şi mântuire. Cine se căieşte cu adevărat şi
vrea să intre în casa Tatălui Ceresc a şi bătut la una din uşile prin
care se poate intra în această casă.
Lăcomia
orbeşte; numai Hristos poate da orbilor vedere. Lăcomia însingurează
şi-l leagă pe om în lanţurile robiei; Hristos îl scoate pe captiv din
singurătate şi-l duce în tovărăşia îngerilor. El Se arată tuturor
penitenţilor care se luptă să-L vadă, şi cui Se arată El se arată şi
tainele cerului şi ale pământului, şi toate binecuvântările pe care le-a
pregătit Dumnezeu, de la întemeierea lumii, celor ce-L iubesc. A
Domnului şi Mântuitorului nostru fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl
şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(extrase din: Predici – Sf. Nicolae Velimirovici)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!