3. INSUFICIENŢELE
CREŞTINISMULUI ISTORIC
Marii teologi, dimpreună cu părinţii Conciliului Vatican II afirmă că
teologia ultimelor veacuri a pierdut simţul misterului, s-a constituit într-o
speculaţie abstractă despre Dumnezeu, încetînd să mai fie gîndire vie întru
Dumnezeu. Marcel More o spune în felul său: “Cuvântul unor oameni care s-au
tolănit, nu ştiu cum, dar foarte comod, peste Cruce, nu mai poate avea nici o
trecere…”
Potrivit Rugăciunii pe Acropole a lui Renan, religiile ar fi muritoare. Se
poate adăuga că şi sistemele teologice sunt muritoare şi tocmai acesta este
înţelesul formulei care străbate lumea de astăzi: “Dumnezeu a murit”. A murit
Dumnezeul unei anumite teologii, aceasta fiind moartea unei concepţii curente
despre Dumnezeu, înţeles ca obiect aproape fizic situat la periferia spaţiului
cosmic, într-o pură exterioritate care face din el un Stăpân înfricoşător.
Sfântul Chiril al Alexandriei a înlocuit dialectica greacă: “Stăpîn/sclav”
prin dialectica Evangheliei: “Tată/fiu”. Or, într-o anchetă asupra Problemelor
misionare de astăzi, F. Boulard citează mărturisirea unui preot: “Creştinii
mei… îl consideră pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu îndepărtat, căruia trebuie să I
te supui în măsura posibilităţilor, nu atât din dragoste pentru El, cât din
teama de a nu ajunge în iad. Dumnezeu nu este Tatăl… Nu, Dumnezeu este cel care
a dat cele 10 porunci negative: Să nu faci. Concluzia: Dumnezeu este cel care
te împiedică să fii fericit”. Într-o altă anchetă, publicată de Realites, un
inginer spune: “Dumnezeu este trist, El reprezintă tot ceea ce nu avem dreptul
să facem. El şade în acele locuri întunecate unde ard lumânări, unde vezi femei
ponosite şi auzi interdicţiile iezuiţilor…”
Ideea total falsă pe care creştinătatea însăşi şi-a făcut-o despre Dumnezeu
a accentuat puternic revolta celor din afara Bisericii. Imaginea lui Dumnezeu
s-a identificat cu imaginea regelui pămîntean şi cu atributele ei: demnitate,
majestate, putere. În Evul Mediu, popoarele au fost adesea convertite în masă,
ca nişte comunităţi politice chemate la ordinul suveranilor şi sub ascuţişul
sabiei. Ideea de Dumnezeu a devenit garanţia edificiului social-politic.
Necredinţa secolului al XVII-lea s-a afirmat ca reacţie la scandalul unui
Dumnezeu impus şi al unei religii forţate.
În teologia scolastică vedem cum eternitatea divină pietrificată striveşte
viitorul ca un fel de streaşină supratemporală. Filosofii pun întrebări
tulburătoare: dacă totul este predestinat, de ce să te mai rogi şi la ce bun să
mai ceri? De îndată ce a fost conceptualizată în termeni cauzali, gratuitatea
mântuirii – acest minunat mister al Iubirii lui Dumnezeu pe care Reforma îl
descifrează în Biblie şi la Sfinţii Părinţi – s-a transformat, din păcate, în
teribila doctrină a dublei predestinări. Iar dacă astăzi se caută corectarea
acesteia – vorbindu-se despre mîntuirea tuturor, în ideea că Dumnezeu însuşi
este singurul vinovat – atunci nu prea văd la ce ar mai putea fi omul de folos…
Orice ignorare a libertăţii de opţiune – acel compelle intrare, (obligă-i
să intre) al Sfântului Augustin – justifică în mod fatal Inchiziţia şi politica
sabiei. Uităm astfel cuvântul Sfântului loan Hrisostom: “Acela care ucide (sau
forţează) un eretic comite un păcat de neiertat”. Acesta este “coşmarul Binelui
silit”, şi orice Bine silit se transformă în Rău. Creştinismul oficial apare ca
o religie a Legii şi a Pedepsei care se traduce prin interdicţii sau tabu-uri
sociale. Expresiile sale dominatoare sînt denunţate de Freud sub denumirea
“Tatălui sadic”. Regresiunea iudaizantă uită Treimea, respectiv paternitatea ei
sacrificială care nu striveşte, ci dă naştere libertăţii; această regresiune îl
confundă pe Dumnezeu cu figura Judecătorului zelos, a justiţiarului redutabil
şi terorizant care pregăteşte din veşnicie Iadul şi chinurile lui. Pe bună
dreptate, oamenii se tem să nu fie alienaţi; teologia penitenţială, cea a
interdicţiilor şi a iadului, adică religia “teroristă” – iată una dintre
cauzele ateismului actual.
Pe de altă parte, şi datorită concepţiilor ştiinţifice, Dumnezeu este
exilat în cer chiar de către mediile credincioase. L-am transformat, după
chipul omului de rînd, într-o culme a plictisului moralizator. Renaşterea întru
lumină a Celui înviat, cristalizarea noii creaturi au fost înlocuite de-a
lungul istoriei prin instituţia ierarhică a Bisericii, construită pe axa
ascultării şi a supunerii şi, deci, golită de orice “eveniment”. Această
situaţie este încă şi mai rea decît “lumea închisă” despre care vorbeşte
Bergson. Avem de-a face cu “cercul închis” al mediocrităţii creştine.
va urma
4. ATEISMUL: EXIGENŢA
PURIFICĂRII CREDINŢEI
sursa:IUBIREA NEBUNA A LUI DUMNEZEU
de PAUL EVDOKIMOV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!