5. RĂSPUNSUL CREŞTIN
Teologie negativă şi Simbol
Pretutindeni se poate observa punerea la îndoială a temeiurilor; mulţi
teologi nu prea mai ştiu în ce cred, căci demitologizarea sfârşeşte prin a goli
creştinismul de conţinutul său evanghelic. Nu e greu să depăşeşti o cosmologie
perimată, cu trei nivele; esenţial este să nu lezezi deplina alteritate a unor
adevăruri care transcend toate procesele naturale. Curentul electric nu are
nimic de-a face cu realitatea minunilor. Crucea rămâne un scandal şi o nebunie
şi trebuie primită ca expresie clară a adevărurilor de credinţă la nivelul
istoriei. “Sub pretext «iluminist» – scria Sfântul Serafim de Sarov – am intrat
în bezna unei asemenea ignoranţe, încît aceleaşi manifetări ale lui Dumnezeu
care le păreau oamenilor din vechime cunoscute şi întru totul fireşti, ne apar
nouă drept imposibile…”
Insistenţa lui Tillich asupra întâlnirii cu Dumnezeu pe dimensiunea
orizontală, refuzul lui Robinson de a-I aplica lui Dumnezeu categoriile
spaţiale, demitologizarea exprimă diversele reacţii împotriva acelor teologii
care blochează intrarea Evangheliei într-o lume desacralizată şi secularizată,
într-o cultură radical-imanentistă. Aceste reacţii critice întemeiate sînt
totuşi ineficiente, în măsura în care ignoră teologia negativă sau apofatică.
Pe calea negativă, Părinţii ne învaţă că Dumnezeu este absolut
incomparabil, în sensul că nici un nume nu ÎI exprimă în mod adecvat. Adonai
este numele negrăit al lui Dumnezeu, iar Yahve este numele care nu poate fi
rostit. Teologia pozitivă clasică nu este devalorizată, ci doar confruntată cu
propriile ei limite. Ea nu se aplică decît atributelor
revelate, adică manifestărilor lui Dumnezeu în lume, pe care le traduce în mod
inteligibil; aceste traduceri nu sînt decît expresii cifrate, simbolice,
întrucît realitatea lui Dumnezeu este absolut originală, transcendentă şi deci
nereductibilă la vreun sistem de gîndire. Heruvimii au încercuit genunea
abisală a lui Dumnezeu cu frontiera unei tăceri impermeabile.
Fiindcă “negativitatea nu înseamnă” negaţie, calea negativă nu este o cale
negatoare şi nu are nimic comun cu agnosticismul. Ea nu este nici măcar un
simplu corectiv sau vreun semn de prudenţă. Cu ajutorul negaţiilor, calea
negativă conduce spre hiper-cunoaşterea mistică şi spre paradoxala aprehensiune
a Celui ininteligibil. Printr-o abordare “intuitivă, primordială şi simplă”,
cunoaşterea aceasta întrece înţelegerea. Faptul decisiv al acestei metode este
depăşirea care nu presupune, ca în iconoclasmul artei abstracte, separarea ei
de temeiul istoric şi biblic; cu cît verticala transcendenţei se înalţă mai
sus, cu atît rădăcinile ei se înfig mai adînc în orizontala imanenţei.
Asemănându-se cu misterul comuniunii euharistice, esenţa acestei căi vizează
antrenarea spiritului omenesc într-o experienţă unificatoare. Cu cât Dumnezeu
este mai nepătruns în transcendenţa Fiinţei sale, cu atât experierea imediatei
proximităţi a Fiindului divin devine posibilă. Or, problema actuală nu e aceea
a Fiinţei lui Dumnezeu şi nici măcar a existenţei Sale, ci tocmai aceea a
prezenţei Sale fiinţiale în istoria umană.
Atunci cînd Părinţii ating misterele, ei resimt neputinţa cuvintelor şi
recurg la expresii antinomice sau la simboluri. De aceea “nădăjduim spre ceva
deja existent”, “ne aducem aminte de ce va fi să fie”, sau pierim de sete lîngă
“o fântână cu apă vie”. Astăzi, sub impulsul marilor filosofi şi al psihologiei
abisale, simbolul este una dintre dimensiunile gîndirii de avangardă. Profunda
formulă a lui Paul Ricoeur potrivit căreia “speranţa este o aducere-aminte” se
clarifică prin lumina simbolului în înţeles patristic: orice speranţă este
epifanică.
Simbolul (în greceşte: “a pune laolaltă”) implică reunirea celor două
jumătăţi: simbolizantul şi simbolizatul. El are funcţia de a închipui sensul şi
se deschide totodată ca receptacol expresiv al prezenţei, devenind atunci
epifanic şi mărturisind apropierea Transcendentului.
Liturghia este axată pe Coborârea Duhului Sfânt, pe epicleza care asigură
prezenţa evenimentului rememorat, transformînd anamneză în
epifanie. De aceea singurul argument temeinic pentru existenţa lui
Dumnezeu este argumentul liturgic, adică cel, al preaslăvirii rugătoare.
Rugăciunea este o mărturie despre Cel căruia I se adresează. Acest lucru este
important, pentru că scăderile subiective ale unui credincios nu afectează în
nici un fel valoarea obiectivă a credinţei sale. Adevăratul subiect al
credinţei nu este individul izolat ci “eul
său liturgic”, loc trans-subiectiv al credinţei ca revelaţie. Unii
exegeţi moderni traduc astfel versetul din Geneză 2, 15: “Yahve Elohim l-a luat
pe om şi l-a pus în grădina Edenului pentru cult şi pază”. Prin acest simbolism
apăsat, paradisul este asimilat unui sanctuar, în care primul om devine un
paznic sacerdotal: de la începutul începutului omul este o fiinţă liturgică.
Propovăduirea şi liturghia sunt inseparabile. După Bultmann, lisus a înviat
prin kerigmă, adică prin proclamarea mântuirii. Însă învierea nu mai are nici
un sens în afara evenimentului istoric, ea nefiind nicicum, să spunem, o
viziune subiectivă a Sfîntului Pavel. Chiar dacă refuzăm, împreună cu Bultmann,
orice obiectivare a acestui mister, trebuie totuşi să prezervăm caracterul
obiectiv al faptului ca atare. Învierea stă în kerigmă, dar kerigma este
prezentă în euharistie. Euharistia este memorialul trăit şi vestirea
nemijlocită a învierii, de vreme ce “sintaxa nemuritorilor” este întru totul
integrată prin Împărtăşanie. O spune şi Sfântul Irineu: “învăţătura noastră
este potrivită Euharistiei şi confirmată de ea”. Evenimentul trecut este şi mai
important în ziua de astăzi. În „Sentinţele” sale, Sfântul Irineu precizează că
singurul păcat veritabil este acela de a fi “nesimţitor faţă de Cel Înviat”
(Sent. 118). Surprinzătoare această profeţie din secolul al Vll-lea care judecă
sărăcia oricărui spirit critic îndreptat împotriva realităţii istorice a
Învierii lui Hristos.
Teologia apofatică şi noţiunea de simbol sînt cheile de boltă ale oricărui
dialog ecumenic, dar şi cele ale oricărui dialog cu lumea. Această viziune
poate cel mai bine să “depietrifice” teologia actuală, evitînd ruptura dintre
verticala cerească şi orizontala pămîntească din încrucişarea cărora se ţese
Mysterium Crucis.
Noul Testament înfăţişează câteva “optici” diferite ale martorilor
aceleiaşi credinţe, ceea ce determină apariţia mai multor teologii şi viziuni
spirituale: cea ioaneică, cea petrină, cea paulină. Numai că dacă pluralismul
teologic este legitim, dogmele sînt aşezate, dimpotrivă, pe un plan unde forma
enunţiativ-liturgică le este atribuită în mod intenţionat. În Simbolul de la
Niceea, Duhul Sfînt este “închinat şi slăvit” – formulă care trimite spre
funcţia mistagogică a Duhului, înscrisă în planul liturgic şi
doxologic. Acest fapt ne interzice să
separăm aspectul inteligibil al dogmei de conţinutul ei liturgic.
Orice afirmaţie dogmatică provine din teologia pozitivă pe care Părinţii
o numesc “simbolică”. Raportul dintre simbolizant şi simbolizat arată în
fiecare dogmă o icoană orală, o imagine inteligibilă a Adevărului. Numai că
orice icoană este înainte de toate o epifanie care mărturiseşte prezenţa a ceea
ce întruchipează. Se cuvine aşadar ca prin dogmă să intuim prezenţa reală a
Adevărului: să nu o confundăm cu formula sau cu prezentarea ei în funcţie de un
mediu cultural, şi nici să o desprindem din ansamblul dogmatic trăit în
Liturghie. Dialogul ecumenic tinde pe dinăuntru către un sinod al tuturor
Bisericilor, chemate să examineze împreună tezaurul sfânt al credinţei
apostolice şi să deosebească mereu Adevărul de multiplele sale expresii iconice
— aşa cum diferitele compoziţii iconografice dedicate aceleiaşi teme converg
laolaltă înspre un singur Subiect.
Credinţa şi dovezile
Sfântul Grigorie de Nyssa vede în Avraam imaginea
omului care călătoreşte în profunzimile tainice ale lui Dumnezeu fără să pună
întrebări. Ori, tocmai că oamenii pun întrebări şi vor mai ales dovezi, cu
toate că Domnul le refuză, întrucât rănesc Adevărul. Meditativ,Pascal notează:
“Revelaţia este un văl care se ridică, dar întruparea învăluie şi mai mult
chipul lui Dumnezeu”.
Optimismul dovezilor privitoare la existenţa lui Dumnezeu
degajă o “plictiseală substanţială”, uitînd că Dumnezeu nu este evident şi că
tăcerea este una din calităţile Sale, pentru că orice dovadă constrîngătoare ar
viola conştiinţa umană. Iată de ce Dumnezeu îşi limitează atotputernicia,
renunţă la ominiscienţă, şterge orice urmă şi se închide în tăcerea iubirii
sale patetice. Şi a grăit prin prooroci, după Cincizecime, cînd vocea lui se
face auzită doar prin răsuflarea Duhului Sfânt. Prin această tăcere, spune
Nicolae Cabasilas, Dumnezeu îşi arată filantropia, manikos eros, iubirea nebună
a lui Dumnezeu pentru om, dimpreună cu nepătrunsul său respect faţă de
libertatea umană. “Felul în care Dumnezeu ne întinde mâna este cel care face ca
această mână să fie nevăzută”7. Mâna lui Hristos răstignit ne acoperă ochii,
dar prin crăpăturile ei ochii pot să zărească.
Credinţa este
răspunsul nostru la atitudinea kenotică (v.
Filipeni 2, 7) a lui Dumnezeu. Pentru că omul poate să spună NU, DA-ul său se
aşează în acelaşi registru cu DA-ul lui Dumnezeu. Şi, tot de aceea, Dumnezeu
acceptă să fie refuzat, nerecunoscut, alungat sau evacuat din propria lui
creaţie. Pe Cruce, Dumnezeu a ţinut partea omului împotriva lui Dumnezeu, sau
cum spune Pėguy, “a fost de-al omului”. Nicolae Cabasilas o spune admirabil:
“Dumnezeu se arată, dezvăluindu-Şi iubirea… Respins, el aşteaptă la uşă… Pentru
tot binele pe care ni l-a făcut, El nu ne cere, în schimbul ştergerii datoriei,
decît iubirea”. Creştinul este un ins mizerabil, dar el ştie că există Cineva
şi mai mizerabil, acest Cerşetor de iubire care stă la poarta inimii: “Iată,
stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, eu voi
intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Fiul vine pe
pămînt pentru a se aşeza la “masa plăcătoşilor”. Dragostea este jertfelnică
pînă la moarte. Dumnezeu moare pentru ca omul să trăiască în El.
Credinţa este reciprocitatea care consimte şi afirmă:
întîlnirea iubirii pogorîtoare a lui Dumnezeu cu iubirea ascendentă a omului.
Vocea lui Dumnezeu este şoptită şi exercită o presiune nesfîrşit de uşoară
niciodată irezistibilă. Dumnezeu nu dă porunci, ci lansează apeluri: “Ascultă,
Israele”, sau “Dacă vrei să fii desăvîrşit…” Decretul unei tiran întîmpină o
rezistenţă surdă. Invitaţia Stăpînului la Ospăţ este acceptată voios de “cel
care are urechi de auzit”, adică de cel care se face el însuşi ales strîngînd
la piept darul pe care i-l face Regele său.
Faptul că omul este liber nu înseamnă că el este cauza
propriei mântuiri, ci că Dumnezeu Însuşi nu-i poate sili iubirea. Credinţa
spune: “oferă capul tău mărginit ca să primeşti în schimb Logosul”, – “dă-ţi
sîngele şi primeşte Duhul”. Din capul locului răspunsul se află în experienţa
credinţei; simpla invocare a numelui lui Dumnezeu îl aduce de faţă pe Cel
neştiut şi totuşi cunoscut în taina fiecărei zile.
“Dovezile” sunt insuficiente, pentru că Dumnezeu este
singurul criteriu al Adevărului Său. Adevăratul înţeles al argumentului
ontologic este că, în orice gând despre Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi se
gândeşte pe Sine prin spiritul omenesc. Asta înseamnă
că nu poţi inventa credinţa, că originea ei nu este arbitrară, că ea este un
dar pe care Dumnezeu îl oferă tuturor pentru a-Şi arăta nemăsura în inima
omului. Potrivit Părinţilor, Sfântul Duh este un Dar ipostaziat, iar dacă cerem
venirea Tatălui nu suntem niciodată refuzaţi, pentru
că un refuz ar contrazice natura Însăşi a Duhului: “Tatăl îi va da celui
ce se roagă preaplinul Sfântului Duh”, spune Domnul.
Libertatea şi iadul
Biblia răspunde formulei atee “dacă Dumnezeu există
omul nu este liber” prin afirmaţia: “dacă omul există, Dumnezeu nu mai este
liber”. Iar dacă omul îi poate spune Nu lui Dumnezeu, Dumnezeu nu-i poate spune
NU omului, căci – după Sfântul Pavel “în Dumnezeu toate sunt DA” (2 Corinteni
l, 19). Este DA-ul Legămîntului pe care Hristos îl înnoieşte pe Cruce. Atunci,
“sunt liber” vrea să spună: “Dumnezeu există”. Dumnezeu însuşi garantează
libertatea îndoielii, pentru a nu violenta conştiinţele.
Dumnezeu a creat “libertatea secundă” şi îşi ia
supremul risc al unei libertăţi emergente, capabilă să-L înfrîngă, să-L facă să
se pogoare în moarte şi în iad.: El se lasă cu bună ştiinţă ucis, pentru a le
dărui ucigaşilor iertarea şi învierea. Omnipotenţa lui constă în locuirea
libertăţii umane, cu preţul voalării propriei preştiinţe şi în scopul de a
dialoga cu celălalt: Dumnezeu îl iubeşte pînă la această nemărginită patimă
care aşteaptă un răspuns liber, ca şi crearea nesilită a unei comunităţi
fiinţiale între Dumnezeu şi copilul Său. Adagiul patristic o spune: “Toate îi
sunt cu putinţă lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l sili pe om să-L
iubească”. Omnipotenţa lui Dumnezeu îl face să devină Cruce de viaţă făcătoare,
ca unic răspuns la procesul ateismului în faţa libertăţii şi a răului.
“Împărăţia lui Dumnezeu se află înăuntrul vostru”;
asta înseamnă că şi iadul se află înăuntrul oamenilor, lucru pe care îl spune,
în felul său, şi Marcel Jouhandeau: “De unul singur aş putea ridica împotriva
lui Dumnezeu un imperiu în faţa căruia Dumnezeu însuşi e neputincios: iadul…
Dacă omul nu pricepe iadul înseamnă că nu a înţeles nimic din propria lui
inimă…” Iadul tuturor disperaţilor care explorează
profunzimile lui Satan proiectându-şi
blasfemiile către un cer gol.
Ori, pînă şi disperarea infernală este veştejită de
Hristos care Şi-a asumat personal tăcerea lui Dumnezeu: “Dumnezeul Meu, de ce
M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). La acest nivel se aşează exigenţa iadului care
vine din libertatea omului de a-L iubi pe Dumnezeu. Tot ea zămisleşte iadul,
căci se poate spune: “Să nu se facă voia Ta” şi Dumnezeu Însuşi nu are ce face
în faţa unei asemenea dorinţe.
Dumnezeu vrea ca libertatea de a-L refuza să nu aibă
limite. Destinul libertăţii umane este condiţionat prin acesta opţiune
suspensivă. Aceasta este, ca să spunem aşa, infernul iubirii divine,
dimensiunea celestă a iadului, viziunea divină a omului scufundat în bezna
singurătăţilor sale.
Concepţia “teroristă” şi “penitenciară” despre Dumnezeu se cere de urgenţă corectată. Nu mai . poţi crede într-un Dumnezeu nemilos şi impasibil. Singurul mesaj care îl poate atinge pe ateul de azi este mesajul lui Hristos pogorîndu-se la iad. Cu cît infernul în care se găsesc deja oamenii este mai adînc, cu atît mai aprofundată va fi aşteptarea lui Hristos. Căci El nu-i cere omului nici virtutea, nici moralismul, nici supunerea oarbă, ci un strigăt de iubire şi încredere purces din adîncul iadului în care se află. Nu în disperare trebuie să cadă omul, „ci în Dumnezeu, care nu este niciodată disperat. Sfîntul Antonie spunea că dacă infernul există, există doar pentru el, ceea ce vrea să spună că infernul nu este niciodată “pentru ceilalţi”, nefiind, prin urmare, obiect al discursului.
Slăbiciunea unui Dumnezeu
atotputernic
Ideea unui Dumnezeu atotputernic este limitată de neajunsurile lucrului
prefabricat. Răul devine un fel de umbră care sporeşte lumina, un inevabil
defect al creaţiei pe care Dumnezeu îl tolerează, fără a Se recunoaşte
responsabil…
Pericopa din Filipeni (2, 6-11) este cheia de boltă în ceea ce priveşte
adevărata înstrăinare a lui Dumnezeu faţă de El însuşi: “Ci S-a deşertat pe
Sine chip de rob luând… ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe
cruce”. Omnipotenţa divină se “deşartă” de bună voie, renunţă la orice putere,
dar mai ales la voinţa de putere. “Am venit ca să vă slujesc” exprimă o
alteritate radicală în raport cu concepţiile omeneşti. Dumnezeu este cu mult
mai mult decît Adevărul, pentru că prin întrupare El devine altul, golindu-Se
de Sine. Omnipotenţa acelui manikos eros – “nebuneasca iubire” a lui Dumnezeu
nu ajunge doar să distrugă răul şi moartea ci, mai mult, le asumă: “cu moartea
pre moarte călcînd”. Lumina Sa ţîşneşte dintr-un Adevăr răstignit şi înviat.
Faţă de suferinţa nevinovaţilor, a copiilor anormali, a accidentelor
absurde, acesta este contextul în care lui Dumnezeu I se poate aplica
super-paradoxala noţiune a unei slăbiciuni de neînvins. Singurul răspuns
adecvat este acela de a spune că “Dumnezeu este slab”, că El nu poate decât să
sufere împreună cu noi şi că suferinţa este “pîinea pe care Dumnezeu o împarte
cu oamenii”. Slab, desigur, dar nu în sensul omnipotenţei Sale formale, ci în
acela al Iubirii de dragul căreia renunţă în mod liber la puterea Lui: această
slăbiciune exprimă, pentru Nicolae Cabasilas, “iubirea nebună a lui Dumnezeu
pentru om”.
Dumnezeul redutabil şi impasibil al unor teologi rătăciţi printre noţiunile
Vechiului Testament se dovedeşte a fi Tatăl care suferă: “Tatăl este Dragostea
care răstigneşte, Fiul este Dragostea răstignită, Sfântul Duh este puterea de
neânvins a Crucii”. Mister al Dragostei răstignite îmbăiat de lumina dimineţii
de Paşti, “slăbiciune” care triumfă asupra morţii şi a iadului.
Acest mister fusese deja presimţit de curentul mistic al gîndirii iudaice.
Rabbi Baruh încearcă să arate că Dumnezeu este un camarad de exil, un solitar
abandonat, un străin necunoscut printre oameni. Într-o zi, nepotul său se juca
de-a v-aţi ascunselea cu un alt băieţel. Se piteşte, dar celălalt nu vrea să-l
caute şi pleacă. Copilul, înlăcrimat, se duce să se plângă bunicului. Atunci,
Rabbi Baruh strigă, cu ochii de asemenea în lacrimi: “Dumnezeu spune acelaşi
lucru: Eu Mă ascund, dar nimeni nu vine să Mă caute…”
Sau alt cuvânt, la fel de percutant: “Milostivirea divină este pocăinţa lui
Dumnezeu”; astfel spus, slăbiciunea lui Dumnezeu.
Un sfânt i-a spus unui copil: “Vezi, dacă tu te-ai putea juca cu Dumnezeu,
ar fi cel mai grozav lucru vreodată înfăptuit. Toată lumea îl ia aşa de mult în
serios încât ni se pare că stând lîngă El te plictiseşti de moarte… Joacă-te
împreună cu Dumnezeu, fiule. El este supremul camarad de joacă…”
Slăbiciunea lui Dumnezeu corespunde slăbiciunii omeneşti. Sfântul Paisie
cel Mare se ruga pentru ucenicul său care se lepădase de Hristos. Domnul i s-a
înfăţişat, spunându-i: “Nu ştii oare că acela s-a lepădat de Mine?” Ori, cum
sfântul se milostivea mai puternic şi se ruga încă mai fierbinte pentru
ucenicul său, Domnul i-a spus: “Paisie, te-ai făcut Una cu Mine prin dragostea
pe care o porţi…”
Misterul tăcerii
Ce poţi să-i spui unui ateu care cere dovezi? Un
singur lucru: de îndată ce omul pătrunde în el însuşi regăseşte adevărata
tăcere şi resimte un fel de aşteptare venită de la “Tatăl, care vede în ascuns”
(Matei 6,6). Tatăl grăieşte prin Fiul, prin Cuvânt. Acest Cuvânt nu copleşeşte,
ci-şi mărturiseşte doar apropierea: “Iată, stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3,
20). Avem aici ceva infinit mai măreţ decât orice demonstraţie: o evidenţă
răsunătoare, o certitudine de nezdruncinat; Dumnezeu există, este prezent,
“prietenul Mirelui îi aude vocea şi bucuria sa este mare”. lisus le cere
ucenicilor să se veselească primind această imensă bucurie ale cărei raţiuni se
află dincolo de om, deoarece aparţin existenţei obiective a lui Dumnezeu, adică
fericirii trinitare. Dumnezeu spune: “Cu iubire veşnică te-am iubit” (Ieremia
31, 3) “şi în ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa se va veseli de tine
Dumnezeul tău” (Isaia 62, 5).
Tăcerea este Post al Crăciunului, timp al aşteptării
“deşi e noapte”, pîndire a neaşteptatului, căci, aşa cum spune Heraclit: “Dacă
nu speri, nu vei întîlni nesperatul”. Prin lipsa nădejdii, gura capătă gustul
neantului, dar deznădejdea stă deja în pragul speranţei. Se pare că Hristos
i-ar fi spus unui stareţ din zilele noastre: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu
deznădăjdui”.
Numai tăcerea ne poate face să înţelegem cuvântul
Sfântului Maxim Mărturisitorul: “Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea omului sunt
cele două feţe ale unei iubiri totale”. Tăcerea umbreşte pămîntul păcii
printr-o şoaptă nemăsurată: “Primeşte-mă aşadar, Doamne, căci toate sînt ale
Tale, începînd cu mine”. Sfântul Serafim tranşează dilema dintre viaţa activă
şi cea contemplativă spunînd: “Găseşte-ţi pacea lăuntrică şi liniştea, iar mai
apoi o mulţime de oameni se vor mântui alături de tine”. Părinţii spun că Dumnezeu
i-a creat pe îngeri “în tăcere”. De aceea, Dumnezeu îi îndrumă pe cei tăcuţi,
iar îngerii râd de cei ce se frămîntă.
“Domnul
are să se lupte pentru voi, iar voi fiţi liniştiţi” (Exod 14, 14): o linişte
specială care este, la rîndul ei, o lupta pentru curăţia şi transparenţa
acelor inimi in stare să cunoască şi să se bucure detriumful lui Dumnezeu. “Şi
a închis Domnul Dumnezeu corabia peste Noe” (Geneză 7, 16) pentru ca liniştea
lui să-l pregătească pentru încheierea Alianţei. Tot Ia fel, lona sau Iov,
cărora Domnul le-a “acoperit buzele” (Iov 40, 4) pentru a primi mai cuviincios
Rhema, Cuvîntul de viaţă făcător. În Apocalipsă (8, 1) se arată tăcerea tuturor
Puterilor cereşti înaintea descoperirilor din urmă. Cînd Zaharia a ajuns fără
grai, adică tăcut, tot poporul a înţeles că Dumnezeu i se arătase (Luca1,
20-22). Hipolit, care descrie hirotonia, spune că în timpul “punerii mîinilor”
li se cere celor prezenţi să facă linişte propter descensum Spiritus: în
momentul pogorârii Duhului, toată lumea tace.
O mare tăcere învăluie lumea în Vinerea Patimilor.
După ce moartea lui Dumnezeu este vestită, lumea pare să se cufunde în liniştea
marelui Sabat. Potrivit Părinţilor, înainte de a primi învăţăturile
Cuvîntului, trebuie să înveţi a-I asculta tăcerea, pe care Sfântul Isaac o
numeşte “graiul lumii ce va să vină”. Aici, tăcerea te face părtaş pe
dinăuntrul Cuvântului. O părtăşie pe care omul nu o poate trăi decât tăcând.
Într-o asemenea tăcere şi în regeasca libertate a
spiritului său, omul este chemat să răspundă la întrebarea elementară: cine
este Dumnezeu? La care Sfântul Grigorie de Nyssa spune, abia auzit: “Tu,
iubirea sufletului meu…”
sursa:IUBIREA NEBUNA A LUI DUMNEZEU
de PAUL EVDOKIMOV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!