4. ATEISMUL: EXIGENŢA
PURIFICĂRII CREDINŢEI
În ale sale „Note provocatoare”, Kurt Marek, unul dintre adepţii morţii lui
Dumnezeu, scrie următoarele: “Ateismul, care era pe vremuri creasta înspumată a
valului progresist, nu mai este acum la modă. De vreo două generaţii, a fi ateu
te face să pari arierat…”
Chiar dacă deocamdată este limitată, depăşirea ateismului de către elita
intelectuală se afirmă totuşi pe planul calitativ al spiritului, în Uniunea Sovietică,
poetul Mandelştam declară: “În zilele noastre, orice om cultivat este creştin”.
După suprasaturarea lor ideologică, tinerii intelectuali din Rusia caută acum
sensul personal al vieţii şi aspiră la acea “revoluţie a persoanei în duh” pe
care o propovăduia Berdiaev. Ei reacţionează împotriva oricărui ritualism
încremenit şi poartă într-înşii o adîncă sete de
infinit şi de transcendenţă. Cei mai mari savanţi ruşi afirmă de-a dreptul că adevărata ştiinţă conduce în mod inevitabil la întrebarea asupra religiei. Aşteptînd ca un nou Sfânt Pavel să stea înaintea Atenienilor (Fapte, 17, 22) ei au ajuns chiar să înalţe o surprinzătoare rugăciune către “Dumnezeul necunoscut”…
infinit şi de transcendenţă. Cei mai mari savanţi ruşi afirmă de-a dreptul că adevărata ştiinţă conduce în mod inevitabil la întrebarea asupra religiei. Aşteptînd ca un nou Sfânt Pavel să stea înaintea Atenienilor (Fapte, 17, 22) ei au ajuns chiar să înalţe o surprinzătoare rugăciune către “Dumnezeul necunoscut”…
Un adevărat respect al specialiştilor pentru competenţa celorlalţi face ca
orice opoziţie între ştiinţă şi religie să devină caducă. Ştiinţa nu
stînjeneşte defel opţiunea metafizică a unui savant care respinge prin
definiţie absurdul. Dar dacă, lăuntric, oamenii sunt mai aproape ca oricînd de
Transcendent, setea spirituală a celor care îşi pun probleme la nivelul unei
viziuni globale despre lume devine mai exigentă.
Piedica se ascunde în masa amorfă a credincioşilor, pentru că nu atît
creştinii trăiesc într-o lume atee, cit ateismul trăieşte în interiorul
creştinilor. Nu există nici un nucleu în jurul căruia să se adune o mai densă
ignoranţă decît cel a ideii de Dumnezeu aşa cum apare ea în acest mediu comun.
Iată de ce, aşa cum spune Lagneau, “ateismul este sarea care pune la păstrare
credinţa în Dumnezeu”. După Simone Weil, ateismul purifică ideea de Dumnezeu de
orice context sociologic sau teologic perimat şi ridică exigenţa unei
“sfinţenii care să aibă geniu”.
O asemenea purificare presupune un “dialog ecumenic” cu omul ateu, care n-a
abordat niciodată conţinutul viu al credinţei ale cărei expresii istorice le
pune la îndoială. Dacă rădăcinile religioase constituie întreg trecutul
civilizaţiei ele nu îi vor asigura şi viitorul decît în măsura în care toate
modalităţile de reprezentare străine omului modern vor fi abolite. Epoca
noastră aşteaptă intrarea omului în stadiul adult şi refuză orice recunoaştere
a lui Dumnezeu care să nu fie în acelaşi timp şi o recunoaştere a omului ca
suport al epifaniei divine: aceasta este, de altfel, dorinţa lui Dumnezeu
Însuşi şi sensul întrupării Sale.
Eshatologia biblică este calitativă, întrucît defineşte istoria prin
eshaton (stadiu final), sfărîmînd orice concepţie închisă şi statică. Aceasta
este foarte substanţiala temă a Exodului: “Avraam a ieşit neştiind încotro
merge” (Evrei 11, 8) şi neputînd să se întoarcă la punctul de plecare: “Nimeni
care pune mîna pe plug şi se uită înapoi nu este potrivit pentru împărăţia lui
Dumnezeu” (Luca 9, 62). Timpul biblic întrerupe timpul ciclic al eternei
reîntoarceri, aşa cum Ulise se întoarce pînă la urmă alături de Penelopa. “Eu
sunt Calea, Lumina şi Pîinea”, aceste nume ale Domnului rezumă exodul lui
Israel hrănit cu mană şi condus de stîlpul de foc către pământul făgăduinţei.
Numai că acum, în Hristos, întreaga istorie ia chipul unui exod centrat pe
figura lui homo viator. Biserica în situaţie istorică este Biserica
“diasporei”, comunitate eshatologică străbătînd cetatea terestră, în marş spre
Împărăţie, adică spre propria plenitudine. Dacă lipseşti din lume e ca şi cum
te-ai lipsi de credinţa evanghelică.
Actualitatea mesajului creştin rezultă dintr-o Biserică angajată ca
partener eshatologic în interiorul lumii şi al experienţei omului contemporan.
Viaţa istorică nu este niciodată un mijloc al veacului ce va să vină; dacă
lumea se finalizează prin împărăţie, acest lucru se întîmplă pentru că
Împărăţia se află deja “printre oameni”.
Deus ex machina, acea compensaţie adusă slăbiciunilor şi lipsurilor umane,
a murit cu adevărat. Acel Deus este totuşi prezent ca sursă creatoare, acolo
unde omul este propriul său stăpîn. Dumnezeu îl atinge pe om acolo unde este
tare şi puternic şi de aceea Evanghelia trebuie să fie prezentă în toate
deciziile şi riscurile inerente condiţiei umane.
Biserica nu trebuie să-şi asume treburile concrete ale cetăţii, dar
conştiinţa creştină este chemată să acţioneze din plin până şi în chestiunile
cele mai tehnice. Politica, economia, dezvoltarea sînt sferele comune în care
credincioşii şi necredincioşii se întîlnesc. Şi ce imensă sarcină, aceea de a
desăvîrşi lumea prin “sobornicitatea” calitativă a tuturora, de a însămînţa în
cultură lumina Taborului. “Un om al luminii poartă o lumină care străluceşte
peste întreaga lume”. O recentă anchetă din Rusia ne face cunoscut cuvîntul
unui tînăr credincios: “Creştinismul este pretutindeni, în inima existenţei, în
sacralitatea maternităţii, în încercările vieţii zilnice, în gratuitatea
iubirii şi a prieteniei…”
Marii duhovnici spun că orice asceză lipsită de dragoste şi care nu este un
“sacrament al fraternitaţii” este deşartă. Vorbind despre euharistie, Sfântul
loan Hrisostom spune: “Aici este odaia înaltă în care au şezut ucenicii; de
aici au plecat ei spre Muntele Măslinilor. Să plecăm şi noi în căutarea
mîinilor de săraci, căci ele sînt pentru noi «Muntele Măslinilor». Într-adevăr,
mulţimea săracilor este asemenea unui codru de măslini sădit în casa lui
Dumnezeu. De acolo curge uleiul de care vom avea nevoie spre a ne înfăţişa,
precum fecioarele înţelepte purtând lămpile pline înaintea Mirelui…”
Biserica ultimelor veacuri nu va mai oferi celui înfometat “pietrele
ideologice” ale sistemelor, nici “pietrele teologice” ale catehismelor, ci
“pâinea îngerilor” şi “inima omenească a fratelui, dăruită ca hrană curată” aşa
cum frumos spune Origen.
va urma
5. RĂSPUNSUL CREŞTIN
Teologie negativă şi Simbol
sursa:IUBIREA NEBUNA A LUI DUMNEZEU
de PAUL EVDOKIMOV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!