Predica la Duminica vindecarii slabanogului din Capernaum (Despre rugaciune)

 

Sfantul Luca al Crimeei

„Povestind despre vindecarea slabanogului, Sfintii Evanghelisti Marcu si Luca spun ca atunci cand l-au adus pe acesta la Domnul, n-au putut sa intre in casa unde Se afla Hristos din cauza multimii poporului. Asa ca s-au urcat pe acoperis, au ridicat acolo patul cu slabanogul, au desfacut acoperisul si l-au coborat in fata Domnului.

Ce eveniment umitor, indraznet, cum nu s-a mai auzit!

Atunci cand desfaceau acoperisul, a cazut lut si praf peste capetele celor ce stateau in casa si peste capul Domnului Hristos. Orice alt om in locul Lui, desigur, s-ar fi revoltat si ar fi raspuns indata oamenilor indrazneti, care l-au umplut de praf. Dar Domnul Iisus Hristos nu le-a spus nici un cuvant de mustrare. In loc de mustrare, El le-a facut o mare binefacere – l-a vindecat pe nefericitul bolnav, spunand ca i se iarta pacatele lui, i-a poruncit sa-si ia patul si sa mearga la casa sa.

Priviti cum au actionat acesti oameni.
Si in alte situatii Domnul vindeca bolnavii dupa credinta lor, incuviinta marea indrazneala cu care veneau la el oameni necajiti. Amintiti-va de femeia cananeeanca, pagana, care atunci cand trecea Domnul Iisus Hristos, a cazut in genunchi in fata Lui si L-a rugat: Doamne, fiica mea este greu chinuita de demon, vindec-o! Iar Domnul Iisus Hristos nu-i acorda nici o atentie si mergea mai departe. Ea Il urma insistent si cu tot mai multa ravna Il ruga. Si atat de insistent L-a rugat, ca in cele din urma Sfintii Apostoli au fost iritati de rugamintile ei si I-au spus Domnului: Slobozeste-o, ca striga in urma noastra! Si ce s-a intamplat, cum i-a raspuns Domnul Iisus Hristos? – Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o dai cainilor! Iar femeia, ca replica la aceasta, a raspuns astfel incat Domnul a fost uimit de credinta ei neobisnuit de adanca, de dragostea si de nadejdea ei.

„Da, Doamne, eu sunt asemenea cainelui, eu sunt pagana, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor!”

Atunci Domnul i-a spus: O, femeie! Mare este credinta ta! Fie tie dupa cuvantul tau! Si s-a vindecat fiica ei.

Iata cat de mare a fost indrazneala acestei femei nefericite, care nu-L cunostea pe Dumnezeu cel adevarat. Si Domnul i-a apreciat indrazneala foarte mult.

Cu aceeasi indrazneala trebuie sa ne apropiem si noi de Dumnezeu. Rugandu-ne Lui, trebuie sa fim asemenea copilului mic care, cu manutele deschise, cu toata fiinta lui se duce spre mama sa, asteptand ajutor. Trebuie sa fim asemenea saracului nefericit, care moare de foame, care a venit sa ceara ajutor de la omul cunoscut pentru milostivirea lui. Trebuie sa fim asemenea femeii cananeence, care L-a rugat neincetat pe Hristos, intinzandu-si mainile spre Dansul. Cu indrazneala ea cere, fiindca crede si stie ca va primi, si dupa credinta ei i se ofera ajutor.

Asadar, vedeti ca sunt necesare doua conditii pentru ca rugaciunea noastra sa fie primita de Dumnezeu. Intai de toate este necesara o credinta profunda in Domnul, Caruia Ii inaltam rugaciunile.

Sa nu existe nici o indoiala, nici o ezitare a inimii noastre. Trebuie sa existe credinta in milostivirea nesfarsita a Lui; si doar atunci cand, cu inima plina de credinta fierbinte, strigam catre Dumnezeu, vom fi auziti.

Dar, in afara de credinta, este necesara si staruinta in rugaciune. Trebuie sa stim ca de la primele cuvinte nu ni se va da ceea ce cerem. Noi trebui sa ne aratam nadejdea noastra, o nadejde fierbinte si tare in Dumnezeu, sa aratam staruinta in rugaciune.

Domnul Iisus Hristos a spus o data ucenicilor Sai:

Sa presupunem ca cineva dintre voi, avand un prieten, se va duce la el in miez de noapte si-i va zice: prietene, imprumuta-mi trei paini, ca a venit un prieten din cale si nu am ce sa-i pun inainte; iar acela, raspunzand dinauntru, sa-i zica: nu ma deranja, acum usa e incuiata si copiii mei sunt in pat cu mine; nu pot sa ma scol sa-ti dau! Zic voua chiar daca sculandu-se nu i-ar da pentru ca-i este prieten, pentru indrazneala lui, sculandu-se, ii va da cat ii trebuie (Luca 11, 5-8).
Domnul a spus si alta pilda — despre vaduva nefericita care era necajita de un om rau si care neincetat, de la o zi la alta, mergea la judecator cerand aparare. Judecatorul acesta nu se temea de Dumnezeu si nu se rusina de oameni. Mult timp a alungat-o pe aceasta vaduva nefericita, dar ea tot venea la el si cerea neincetat. Si s-a saturat de ea in sfarsit judecatorul si a spus:

Desi de Dumnezeu nu ma tem si de om nu ma rusinez, totusi, fiindca vaduva aceasta imi face suparare, ii voi face dreptate, ca sa nu vina mereu sa ma supere. Si a zis Domnul: Auziti ce spune judecatorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face drepta­te alesilor Sai, care striga catre El ziua si noaptea, pentru care El rabda indelung? (Luca 18, 4-7)

Daca judecatorul nedrept in cele din urma a auzit rugamintile vaduvei nefericite, oare Tatal Cel Ceresc nu va auzi rugaciunile voastre, daca cererile voastre vor fi la fel de staruitoare ca ale acesteia? Iata, astfel, cu credinta pro­funda, cu staruinta trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu – mereu sa ne rugam, fiindca asa ne indeamna Sfantul Apostol Pavel.

Ce inseamna aceasta – sa te rogi neincetat?

Oare noi nu avem probleme cotidiene? Putem sa ne ocupam numai cu rugaciunea? S-ar parea ca aceasta cerinta este imposibil de indeplinit. Nu, ea poate fi indeplinita, fiindca Domnul Iisus Hristos nu cere nimic imposibil de indeplinit de la noi.

Cum poate fi implinita aceasta cerinta adresata fiecarui crestin? A te ruga neincetat nu inseamna doar a sta la rugaciune, a citi rugaciuni, a face metanii, a merge mereu la biserica.

A te ruga neincetat poti oriunde si oricand; trebuie doar ca in inimile noastre sa existe mereu starea de rugaciune. Trebuie ca inima noastra sa fie mereu plina de zdrobire pentru nevrednicia si pacatosenia noastra, sa fie plina de frica in fata maretiei lui Dumnezeu, pe Care neincetat Il maniem. Si, daca aceasta dispozitie sfanta nu ne va parasi niciodata, atunci ne vom ruga mereu si oriunde, cu toate problemele noastre cotidiene, in timp ce ne indeplinim activitatile zilnice, in timp ce practicam meseria noastra, in timp ce lucram pamantul. Ne vom ruga si atunci cand ne cheama sa dam socoteala cei care sunt la conducere si, stand in fata usilor lor, vom inalta in tacere ruga spre Dumnezeu, cerand aparare.

In timpul oricarei activitati, intotdeauna si oricand ne putem ruga: trebu­ie doar sa existe dorinta sa te rogi, ca inima sa fie indreptata neincetat catre Dumnezeu, si atunci aceasta cerinta apostolica este implinita.
Noi toti suntem mai putin ocupati decat Sfantul Proroc David. El doar era regele Israelului si de dimineata pana seara se ocupa cu multimea activita­tilor de stat, era impovarat de griji pentru buna organizare a vietii poporului sau. Cand avea el timp sa se roage? Dar priviti cum se roaga: Cu lacrimi am mancat painea mea ziua si noaptea. Mereu varsa lacrimi Sfantul Proroc si lacrimile ii inlocuiau painea. Zi si noapte inalta rugaciuni lui Dumnezeu si, dupa cum se stie, a scris o multime de psalmi, toti acestia constituind rugaciuni catre Dumnezeu. Ostenit-am intru suspinul meu, spala-voi in fiecare noapte patul meu cu lacrimi. Iata cum se ruga el – stand in asternut, spala patul cu suvoiul lacrimilor sale. In miez de noapte m-am ridicat ca sa marturisesc Ţie despre judecatile dreptatii Tale. El Il preamarea pe Dumnezeu in timp de noapte, fiind toata ziua impovarat de grijile imparatesti.

Noi oare, cei care suntem mai putin impovarati de griji, nu putem gasi timp pentru a-I inalta lui Dumnezeu suspinurile si lacrimile noastre? Trebuie sa ne rugam nu doar cu cuvintele rugaciunilor invatate, ci ca din prea-plinul inimii noastre gura sa vorbeasca. Trebuie ca in tacere, din inimile noastre, sa inaltam rugaciuni lui Dumnezeu, asa cum le inalta Sfanta Ana, mama Prorocului Samuel. Ea era stearpa si suferea si se caznea cu nerodirea sa, isi dorea foarte mult sa aiba un copil. Si iata, o data a mers in templul din Ierusalim. Stand in genunchi il ruga pe Dumnezeu sa-i daruiasca un fiu, si I-a fagadu­it ca il va inchina pe acesta Lui. Se ruga fara cuvinte, doar buzele i se miscau incet. Cu toata inima, cu tot sufletul ei inflacarat ravnea spre Dumnezeu si Il ruga, Il ruga neincetat, fara cuvinte, doar cu suspinurile inimii ei.

Asa se ruga si Sfantul Proroc Moise, rugandu-L pe Domnul sa schimbe cumplita pedeapsa a poporului lui Israel care i-a fost pregatita. Tacand, cu toata inima sa inalta rugaciuni lui Dumnezeu. Buzele lui nu se miscau, cum se miscau buzele Sfintei Ana. Iar Domnul i-a spus: De ce strigi catre Mine, Moise? Moise tacea, dar rugaciunea lui inflacarata, rugaciunea fara de cuvinte a inimii se inalta la Dumnezeu ca un suspin dureros, plin de tristete.

Vedeti cum se poate ruga cineva? Esenta rugaciunii este aceea ca toata inima sa fie indreptata catre Dumnezeu in cererile noastre, pentru ca rugaciunea sa fie plina de credinta si de nadejde neinfruntata. Dar oare asa se roaga cei mai multi dintre noi? Nu! Rugaciunea noastra este de obicei doar repeta­rea cuvintelor invatate, si, repetand aceste cuvinte in mod obisnuit, noi nu ne rugam deloc cu duhul, iar cuvintele rugaciunii le pronuntam mecanic, fara sa ne gandim la ceea ce cerem.

Noi singuri nu ne auzim rugaciunile noastre, iar daca noi nu le auzim, atunci cum le poate auzi Dumnezeu?

Dumnezeu nu aude acele rugaciuni care nu-I sunt bineplacute. Dumnezeu respinge acele cereri ale noastre care sunt facute spre raul oamenilor, ca de exemplu atunci cand ne rugam sa-i pedepseasca pe vrajmasii nostri. Cerem deseori si inconstient in rugaciunile noastre lucruri daunatoare apropiatilor nostri, iar Dumnezeu nu indeplineste asemenea rugaciuni. El n-a indeplinit nici chiar cererea Sfantului Apostol Pavel, care singur spunea ca de trei ori L-a rugat pe Dumnezeu sa fie scapat de urmarirea si de jignirile argintarului rau Alexandru, insa Domnul a refuzat sa-i implineasca aceasta cerere. El i-a spus: Iti este destul harul Meu, fiindca puterea Mea in neputinta se arata.

Cand suntem neputinciosi, atunci suntem tari, atunci avem indraznire ca­tre Dumnezeu. Aceasta trebuie sa tinem minte, ca mereu trebuie sa cerem de la Dumnezeu numai daruri duhovnicesti, si nu ceea ce, in ratacirea noastra, consideram bun pentru noi.

Domnul stie mai bine decat noi ce ne trebuie si ce ne este de folos. El ne da ceea ce meritam. Se intampla, cum vedem si in prezent, ca pedeapsa cade nu pe oameni aparte, ci pe popoare intregi.

Ne rugam cu osardie, in fiecare zi, ca Domnul sa ne miluiasca si sa inceteze cumplitele ploi care distrug gradinile si painea. Iar ploile cad fara incetare. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca nu avem de ce sa ne rugam, ca Dumnezeu nu ne aude rugaciunile? Nu, nu inseamna aceasta! Dar daca Domnul trimite un dezastru asupra intregului popor, atunci tot poporul trebuie sa-L roage sa-l scape de acesta. Tot poporul trebuie sa procedeze la fel cum au procedat locuitorii vechiului oras Ninive, cand au aflat de la proroc ca orasul lor a fost condamnat de Dumnezeu la pieire. Atunci tot poporul, ca un singur om, s-a rugat si a postit trei zile si trei nopti. Si l-a crutat Domnul, fiindca tot popo­rul s-a rugat cu osardie. Iar in prezent, cand ploile neincetate ne pregatesc o grea nenorocire, sunt multi oare cei care se roaga lui Dumnezeu pentru izba­virea din acest necaz?

Iata, voi sunteti putini aici. Daca e sa comparam numarul celor care se roa­ga cu populatia intregului oras, a intregii regiuni peste care se varsa ploi, se va constata ca doar o mana de oameni se roaga lui Dumnezeu, iar restul nu se roaga deloc.
Cand insa o pedeapsa cumplita a fost data poporului lui Israel pentru in­departarea de Dumnezeu cel adevarat si inchinarea la Astarta si Baalam – robia babilonica si distrugerea Ierusalimului -, iata ce a spus atunci Prorocul Ieremia:

Cutreierati ulitele Ierusalimului, uitati-va, cercetati si cautati prin pietele lui: nu cumva veti gasi vreun om, macar unul, care pazeste dreptatea si cauta adevarul? Caci Eu as cruta Ierusalimul… Tu ii bati si ei nu simt durerea; Tu ii pierzi si ei nu vor sa ia invatatura; si-au facut obrazul mai vartos ca piatra si nu vor sa se intoarca… Fiii tai M-au parasit si se jura pe dumnezei care n-au fiinta. Eu i-am saturat, iar ei au facut desfranare… E cu putinta sa nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, si Duhul Meu sa nu se razbune asupra unui popor ca acesta? (Ieremia 5, 1,3,7,9).

Vedeti care este raspunsul? Iata de ce nu inceteaza la noi ploile pentru rugaciunile noastre! Dar noi nu trebuie sa deznadajduim; stim ca, atunci cand Domnul a condamnat la nimicire orasele Sodoma si Gomora si dreptul Avraam a auzit despre aceasta, atunci el a inceput sa-L roage pe Domnul de indu­rare. El Ii spunea Domnului: Oare nu vei cruta aceste orase, daca se vor gasi in ele 50 de drepti? Si Domnul era gata sa le crute. Avraam a continuat sa-L roage: Dar daca se vor gasi 40, 20, chiar si zece drepti, oare ii vei cruta? Domnul era gata, chiar si pentru zece drepti sa crute Sodoma si Gomora. Dar nu s-au gasit nici zece drepti in acele cetati.

Noi, care suntem turma cea mica a lui Hristos, nu putem sa fim oare drepti in fata lui Dumnezeu, nu ar trebui sa avem asemenea merite in fata lui Dumnezeu pentru ca, de dragul dreptatii noastre, Domnul sa crute pe toti, chiar si pe cei care nu I se roaga? Trebuie ca neincetat sa ne rugam, necautand la aceea ca Domnul fara graba ne implineste dorintele noastre.

Nu rareori marii sfinti timp indelungat se rugau ca Dumnezeu sa le indeplineasca o oarecare cerere, indeosebi cand se rugau pentru poporul cel pacatos. Atunci trebuiau sa se roage luni in sir ca Domnul sa miluiasca pe poporul Sau.

Mereu, neincetat trebuie sa ne rugam, amintindu-ne cuvintele lui Hristos:

Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide; fiindca oricine cere primeste si oricine cauta afla si celui ce bate i se va deschide.

Asta trebuie sa retinem: mereu, neincetat trebuie sa batem la usa milostivirii lui Dumnezeu, inaltand rugaciuni nu doar pentru noi, crestinii, ci si pentru cei care niciodata nu se roaga. Si va auzi Domnul rugaciunile noastre si ne va da noua dupa mila Sa nemasurata”.

Doar ei, in sensul propriu al cuvantului, au mers de-a dreptul la Domnul, cu mare indrazneala, fara a cugeta la faptul ca fac o fapta cum nu s-a mai pomenit, desfacand acoperisul. Inimile lor ardeau de o speranta fierbinte ca marele Facator de minuni le va da dupa credinta lor. Asa s-a si intamplat. Domnul a spus ca dupa credinta lor va fi vindecat nefericitul bolnav.

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)