Noi Îl ţinem pe Dumnezeu cu mâna întinsă

 Nu ştiau oamenii, atunci când Hristos a înmulţit pâinile şi peştii, că această înmulţire avea să fie cu mult mai importantă în sufletele oamenilor din toate timpurile. Din atâta dragoste pentru dulceaţa cuvântului lui Dumnezeu, oamenilor nu le mai era foame.

Poate vi s-a întâmplat, atunci când ne aflăm într-o situaţie sau alta şi ascultăm şi ne place ceva, uităm de mâncare. Închipuiţi-vă puterea şi dulceaţa cuvintelor dumnezeieşti rostite de Mântuitorul, încât oameni uitau să mai mănânce. Nu le mai era foame. Asta înseamnă că le era de ajuns cuvântul lui Dumnezeu. Asta înseamnă că se împlinea cuvântul acela pe care-l zisese: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

Ce este mâncarea?

Cu toate acestea, trupuri fiind, neputincioşi fiind, oamenilor, după câteva zile, li s-a făcut foame. Nu li s-a făcut lor foame, cât Apostolii au sesizat pe Mântuitorul Hristos: „Încetează să mai vorbeşti, pentru că oamenilor le este necesară şi hrana trupească. Dă-le drumul să meargă prin sate, să-şi cumpere pâine”. Mântuitorul Hristos le răspunde: „Daţi-le voi să mănânce”. „Cum să le dăm noi să mănânce, când noi nu avem decât cinci pâini şi doi peşti? N-avem de ajuns nici pentru noi. Bine, le dăm şi pe acestea, dar la atâta mulţime…”.

Cât era de mare mulţimea? Şi atunci era ca acum. Mai multe femei decât bărbaţi vroiau cuvântul lui Dumnezeu. Dacă zice Evanghelia că a săturat mai mult de cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, înseamnă că Mântuitorul Hristos a săturat, a dat de mâncare la vreo treizeci de mii. Aşa de mult!

Şi de ce nu s-au socotit femeile la numărătoare? Au fost mai greu de numărat, pe de o parte şi – pe de altă parte – femeile mănâncă mai puţin decât bărbaţii. Şi atunci Evanghelia ne spune cifra aceasta de cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii.

Mântuitorul Iisus Hristos a făcut această minune. Care minune? Le-a înmulţit. Cum le-a înmulţit? Le-a binecuvântat, le-a dat Apostolilor: „Împărţiţi-le!”. Ei, uimiţi, au început să împartă, crezând că rămân fără. Dar Dumnezeu făcea minunea şi continuu aveau ce să dea.

După toate alergăm în viaţa aceasta, dar în special după mâncare. Omul nu poate trăi fără mâncare, chiar dacă este puţină. Chiar şi pustnicii, chiar şi sfinţii în pustiu, tot mănâncă puţin. Important este însă nu cât mâncăm, ci cum mâncăm. Important este dacă înţelegem ce este mâncarea. Este ceva care să ne ţină în viaţă, care să ne dea putere ca să lucrăm.

Mâncarea nu este scop. Mâncarea este întreţinerea vieţii.

De asemenea, mâncarea este posibilitatea noastră de a fi împreună şi de a ne împărtăşi dragostea unul către altul. De aceea, primii creştini…, după fiecare Liturghie erau împreună la masă.

Oamenii Îl scuipă pe Dumnezeu sărbătoare de sărbătoare. Făcând minunea aceasta, Hristos ne-a învăţat că, dacă ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, dacă facem voia Lui, celelalte se adaugă nouă.

Aţi văzut cum a venit la ei mâncarea: gratuit, fără efort. În zilele noastre ce o să facem? O să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu şi o să aşteptăm ca Dumnezeu să înmulţească hrana fără să mai muncim? Nu.

În primul rând, chiar dacă ascultăm cuvântul lui Dumnezeu – şi bine facem – întrebarea va fi: cu câtă credinţă, cu câtă mişcare a inimii, a sufletului nostru, o vom face, ca Dumnezeu să vină cu minunea? Şi în al doilea rând, oamenii aceia n-au aşteptat o minune. Oamenii s-au hrănit din dulceaţa cuvintelor lui Hristos.„Niciodată n-a vorbit cineva ca Omul Acesta!”, spuneau toţi.

Aşadar, să ascultăm cuvintele lui Dumnezeu, să ne bucurăm de lucrarea Lui şi prezenţa Lui în lume şi să muncim, rugându-L să sporească munca noastră şi să dea folos muncii noastre.

Exceptând leneşii, în rest toţi lucrează, dar foarte puţini au spor. De ce? Pentru că nu lucrează cu Dumnezeu, pentru că nu înţeleg că, de fapt, Dumnezeu stă cu mâinile întinse şi ne aşteaptă să luăm din mâinile Lui bunătăţile. Iar noi refuzăm.

Dumnezeu întinde Duminica şi zice: „Folosiţi-o pentru suflet” şi noi o folosim pentru boi, pentru vaci, pentru măgari, pentru porci, pentru găini. Dumnezeu întinde mâinile Sale cu sărbătorile din timpul anului şi zice: „Bucuraţi-vă în aceste zile!”. Iar oamenii, în loc să se bucure de aceste zile, iau coasa şi furca şi sapa şi merg pe câmp. Şi ca să se acopere cu mai multă osândă, spun: „Animalele n-au sărbătoare”.

Animalele, într-adevăr, n-au sărbătoare; dar noi avem sărbătoare, iar animalele sunt pentru noi. Cei peste care au venit apele nu au fost pedepsiţi de Dumnezeu. Dumnezeu i-a iubit. De ce? Pentru că se strânsese răul şi în iubirea Lui, Dumnezeu a echilibrat. Acum este echilibru.

Şi dacă Dumnezeu în continuare ne iubeşte, ia şi de la noi. Poate nu o să ia cu apa, dar

trebuie să ia într-un fel. De ce? Pentru că oamenii-L scuipă Duminică de Duminică, sărbătoare de sărbătoare. Oamenii nu profită de sărbători, nu înţeleg că sărbătoarea-i sărbătoare… .

Mergem în întuneric, spre întuneric. Dumnezeu, în iubirea Lui, tot vine şi tot încearcă. Aţi auzit, în vremea Sfântului Ilie, câte încercări n-a avut Dumnezeu să salveze. Aţi auzit, în vremea Proorocului Iona, ce încercări, ce luptă avea Dumnezeu, doar-doar se va întoarce poporul.

Şi nu a reuşit, închipuiţi-vă ce nebunie era şi atunci, în vremea Sfântului Ilie, încât ajunsese să se lupte Dumnezeu cu Ilie să nu se mai roage, pentru că el zicea: „Doamne, fă echilibru. Pedepseşte poporul. Uite în ce hal au ajuns. Uite cui i se închină. Se închină la dumnezei morţi, la dumnezei făcuţi de mână omenească, la dumnezei fără putere, se închină la idoli”.

Dumnezeu încerca să-l înduplece, dar Ilie nu voia. Auziţi unde ajunsese, în ce stare ajunsese poporul. Şi noi, probabil, astăzi suntem în această stare. Dar noi, cei ce am venit astăzi la biserică, nefiind mai sfinţi decât alţii, nefiind mai buni decât alţii, poate mai păcătoşi decât alţii, L-am înţeles pe Dumnezeu cu mâinile întinse. Este un lucru nepoliticos să dai cuiva ceva şi el să nu întindă mâna. Îi dai ceva, el nu întinde mâna. Te ţine, aşa, cu mâna întinsă. Te superi: „Mă ţii cu mâna întinsă?”. Mai încerci o dată. El tot nu întinde mâna să ia ce-i dai!

Închipuiţi-vă, de câte ori L-am lăsat fiecare din noi pe Dumnezeu cu mâinile întinse, dându-ne bucuriile, bunătăţile Lui, frumuseţile acestei lumi, frumuseţile sufletului nostru?

Observaţi, totul îmbătrâneşte. Dar sufletul rămâne tânăr. Totul piere, sufletul nu. Totul este sortit pieirii, dar în puterea lui Dumnezeu stă să refacem viaţa noastră. Şi este bine să o refacem! Cei care v-aţi spovedit…, aţi refăcut viaţa. Cei care v-aţi împărtăşit…, deja sunteţi cu Dumnezeu în dumneavoastră.

Cei care urmează să vă spovediţi în urma postului pe care l-aţi ţinut, canonului pe care l-aţi făcut, aveţi încă această şansă să facem împăcarea şi unirea cu Dumnezeu. Viaţa noastră de zi cu zi trebuie să fie cu atenţie dusă, nu oricum.

O să avem lipsuri o perioadă de timp, dacă nu lucrăm Duminica şi sărbătorile, dar nu o

să avem marile pierderi. Din aceste motive îndemnăm, din aceste motive spunem: „Nu mai faceţi nunţile sâmbăta, în ziua morţilor. Faceţi nunţile Duminica”. N-avem nici un motiv să le facem sâmbăta. …Cine vrea să vină la nuntă se învoieşte de la serviciu, cine nu vrea să vină, nu vine, n-are dragoste. Pentru care motiv facem nunţile noaptea? Fără nici un motiv, nu putem să explicăm.

Hristos a zis: „Umblaţi cât aveţi lumină, ca să fiţi fiii luminii”. Observaţi că noi mergem în întuneric, mergem spre întuneric. Pentru care motiv înjurăm, nu ţinem post, bem, fumăm, înghiţim anticoncepţionale, facem avorturi? Pentru care motiv? Motivul este inconştienţa noastră. Înseamnă că nu realizăm pe Dumnezeu cu mâinile întinse.

Cel ce are apă şi are sapă, dar nu prăşeşte holda la secetă, e nebun. Nerealizând pe Dumnezeu, neînchipuindu-L, nevăzându-L cu mâinile întinse, atunci începem să gustăm din diferite alte mâini. Orice am lua din alte mâini decât din mâinile lui Dumnezeu nu este ca din mâinile lui Dumnezeu, nu este garantat.

Ce ne oferă Dumnezeu este garantat. El ne oferă cu iubire. Problema lui Dumnezeu este una: dreptatea Lui şi iubirea Lui. Şi iubirea Lui mereu biruieşte. Dar, într-o zi, dreptatea trebuie să-şi facă datoria. Dumnezeu este atotdrept; este atotiubitor, dar şi atotdrept.

Să nu înţelegem că Dumnezeu ne va judeca, să nu înţelegem că Dumnezeu ne va pedepsi. Să înţelegem că ne va judeca conştiinţa noastră şi noi singuri ne vom alege locul. Dacă eşti nemernic, conştiinţa nu te va lăsa – e glasul lui Dumnezeu în om – să ocupi un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu o să vrei să intri!

Sunt oameni cu care ne luptăm să intre în biserică. Şi zice: „Părinte, nu intru”. „De ce nu intri? Vino!”. „Nu intru, părinte. Biserica e un loc sfânt, eu sunt un nemernic”. „Bine, dar te îndrepţi; urmează să te îndrepţi”. „Nu, nu, nu… întâi să mă îndrept… Biserica-i un loc sfânt”. Şi nu intră în biserică. Deci ne luptăm cu el să intre şi nu intră. Pe de o parte, bine face, înseamnă că conştientizează cine este el. Pe de altă parte, dacă conştientizează şi nu se îndreaptă… .

Vă vorbeam în verile de secetă – că au fost şi veri din astea – dacă cineva are o holdă şi a crăpat pământul şi are multă apă la îndemână şi are şi sapă la îndemână, dar nu sapă şi nu udă, nu prăşeşte, ci stă în coada sapei şi se uită la apă, se uită la holdă şi zice: „Vai, ce secetă! Vai, ce a crăpat pământul! Vai, ce n-o să se facă!”, ce fel de om este acela? Omul acela-i nebun.

Cuvântul nebun este interzis să-l folosim ca să jignim, dar nebunia este definită prin neînţelegerea chemării lui Dumnezeu. Un om care are apă, are sapă şi nu-şi prăşeşte holda împietrită de atâta secetă, nu e zdravăn.

Atunci noi suntem oare zdraveni, dacă holda sufletului nostru este împietrită, nearată, nesemănată sau, dacă-i semănată, recolta-i compromisă şi stăm şi nu facem nimic, deşi avem la îndemână tot? Iată, aceasta se numeşte nebunie.

Aici este avantajul prezenţei dumneavoastră în biserică. Dumneavoastră aţi înţeles să nu vă dedaţi nebuniei. Aţi înţeles să închinaţi ziua aceasta sufletului. Este ziua lui Dumnezeu şi Dumnezeu a dat-o nu pentru El, pentru că El n-are nevoie, a dat-o pentru noi, pentru sufletul nostru.

Ce bucurie a fost în Evanghelia de astăzi, când au mâncat! În altă Evanghelia vom afla că au vrut să-L pună rege, să-L pună împărat; şi El a trecut printre ei şi a fugit. De ce să-L pună împărat, de ce vroiau asta? Dacă ai un împărat care înmulţeşte pâinea, înmulţeşte mâncarea, nu mai munceşti, o duci bine.

Dar oamenii, atunci, ca şi mulţi oameni de astăzi, n-au înţeles mare lucru. N-au înţeles că, de fapt, dacă asculţi cuvântul lui Dumnezeu şi te îndulceşti din el, celelalte se adaugă. Prin muncă – e adevărat – dar se adaugă.

Dumnezeu a rânduit această zi ca fiind schimbătoare a sufletului nostru, schimbătoare a gândirii noastre. Lupta noastră să fie, pe de o parte, puternică, deplină şi pe de altă parte, biruitoare.

Dumnezeu să rânduiască să ne întoarcem, fiecare în felul lui. E căzut fiecare în felul lui. Dumnezeu nu ne condamnă că am căzut, ne condamnă pentru că nu mai vrem să ne ridicăm şi mai ales, pentru că ne facem legea noastră.

Sfătuiam aseară la spovedanie ca fiecare din noi să avem un program: de rugăciune, de post, de fapte bune, fiecare cum poate. Unul poate mai mult, unul mai puţin, dar e programul tău. Te rogi seara, te rogi dimineaţa. Dacă n-ai putut să te rogi seara, faci rugăciunile de seară dimineaţa. De ce? Ca să nu treci peste. Şi dacă nu poţi dimineaţa, le faci mai târziu, dar le faci. Programul tău e program!

Deci, fiecare din noi să avem un program pentru ridicarea sufletului nostru. Fiecare din noi să vedem cât putem ierta, cât putem trece cu vederea, cât putem renunţa. Fiecare din noi să vedem de ce suferim, de ce boli, pentru care păcate. Fiecare dintre noi să ne analizăm cât canon am făcut pentru păcatele noastre, că iertarea de la Spovedanie este iertare, dar urmarea păcatelor este boala.

Fiecare dintre noi să ne vedem cât ne-am grijit de suflet şi cât de corp. Fiecare dintre noi să vedem eforturile pe care le-am făcut când ne-am dus la medic şi eforturile pe care le-am făcut când ne-am dus la preot. Ce am făcut acolo, cum ne-am dus acolo pregătiţi: spălaţi, curăţaţi, cu schimburi, după aceea cu bani, cu tot.

Dar la preot cum am venit? Am venit spălaţi? Am venit curăţaţi? Nu cu bani. Dar la Dumnezeu cu ce am venit? Mai departe, să luăm aminte: când un medic ne-a dat o reţetă şi a zis: „Să nu mănânci asta, să nu mănânci asta, să nu mănânci asta…”, la un moment dat bolnavul, săracul, îl întrerupe şi zice: „Domnule doctor, dar ce să mănânc atunci? Din ce aţi spus aici înseamnă că nu mănânc nimic”. Şi spune doctorul: „Mănânci asta, asta şi atât. Altfel mori”.

Vii acasă şi faci exact cum a zis doctorul. De ce faci aşa precis cum a zis doctorul? Pentru că vrei să mai trăieşti, pentru că vrei să te vindeci, pentru că e greu să fii bolnav.

Aşa să facem şi pentru suflet. De ce să facem? Pentru că vrei ca sufletul să moştenească Împărăţia Cerurilor, viaţa de dincolo, întru fericire. Că viaţa de dincolo tot o moştenim, dar ea este în două feluri: în chin sau în fericire.

Dumnezeu să ne ajute să înţelegem! Şi dacă nu înţelegem, atunci zadarnic este efortul nostru. Amin.

Pr. Nicolae Tănase