Un cuvios părinte spunea: „Mai mult îmi place omul care păcătuieşte şi se pocăieşte, decât cel care nu păcătuieşte şi nu se pocăieşte. Cel dintâi, socotindu-se păcătos, are gând bun. Iar celălalt, socotindu-se drept, are gând mincinos” (Patericul egiptean). Căci a se socoti cineva drept nu este altceva decât dovada că nu-şi cunoaşte propriile păcate. Numai după ce noi înşine ne recunoaştem propria păcătoşenie, numai atunci să aducem prinos de rugăciune lui Dumnezeu, fiindcă numai aşa rugăciunile ne vor fi primite.
Noi să nu ne temem cumva că ne vom înjosi, arătând smerenie. Adevărata smerenie nu este cea a păcătosului, ci aceea a omului care, deşi a făcut multe fapte bune, nu cugetă despre sine lucruri înalte. Şi cu toate că îi întrece pe alţii prin faptele bune, se smereşte în sufletul său. Fiindcă puterea pe care smerenia o dă omului este mare şi ea „covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer”. Atunci vom fi mai mari şi mai înalţi decât ceilalţi, mai străluciţi şi mai măriţi, când ne vom smeri pe noi înşine, când nu vom mai umbla după rangul cel dintâi, când vom răbda de bunăvoie jertfirea de sine şi primejdia, când ne vom sârgui să fim sluga tuturor, gata să suferim toate pentru aceasta (Sf. Ioan Gură de Aur). Să „întipărim” smerenia în viaţa noastră, ca să ne facem părtaşi tuturor bunătăţilor, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor! Amin.
Pr. Conf. Dr. Băjău I. Constantin
Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Craiova
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!