Sf. Andrei Criteanul: Omilia la Schimbarea la Faţă (fragment)

 

Eu zic că dacă cineva ar avea de gând să se înalţe, ca ucenic, împreună cu Cuvântul, pe muntele vederii înalte şi să vadă slava cea neapropiată a împărăţiei aceleia, şi să se învrednicească de arătarea Lui cea văzută şi înţelegătoare, atunci când Îl va auzi pe Hristos, Care mai înainte a glăsuit că în scurtă vreme va veni împărăţia Lui – căci pentru aceasta este Schimbarea la Faţă, întru care Cel neschimbabil a luminat mai presus decât soarele ceea ce este al nostru şi de dragul nostru a asumat –, va hrăni şi va adăpa pe  Hristos, Cel ce flămânzeşte şi însetează de mântuirea tuturor. Sau altfel spus, prin cele de trebuinţă, va hrăni şi va adăpa pe Cel ce Se sălăşluieşte în toţi cei ce-L primesc prin credinţă, dacă va găzdui pe cel străin, dacă va îmbrăca pe cel gol, de va îngriji pe cel bolnav şi nu va trece cu vederea pe cel închis în temniţă, fiind mânat tare de dorul fierbinte de a face bine; şi datorită nesaţiului vrednic de laudă după cele bune, nu se va opri la cele văzute, iar din cauza iubirii celor din afară, nu se va mărgini cât priveşte iubirea de oameni faţă de Stăpânul cel iubitor de oameni; căci aşa îndrăznesc să zic, privind cu luare aminte la cuvântul: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”(Matei 25, 40), ci va înainta şi mai adânc decât cele văzute şi va avea grijă şi de suferinţele sufleteşti, şi va născoci leacul potrivit; iar oile cele cuvântătoare şi de curând întărite spre evlavie le va sălăşlui la loc de păşune şi la apa odihnei le va hrăni. (vezi Psalmi 22, 2) Iar pe cel ce a plecat din patria lui şi petrece în pământ străin, şi a devenit pribeag în altă ţară, pe cel ce a dobândit milă de la Cel ce S-a făcut străin de dragul nostru, cu bucurie îl va călăuzi spre propria casă, oricât de smerită ar fi, despărţindu-l de viaţa cea pământească şi împărţită şi mutându-l la prăznuirea cea unitară şi cerească a sfinţilor, unde este vieţuirea lui Pavel şi a celor ce se tem de Domnul (vezi Filipeni 3, 20); iar văzând pe altul despuiat de avuţia cea părintească şi dezbrăcat, prin liberă alegere, de veşmântul nestricăciunii, să se milostiveacă de golătatea lui, să-l îmbrace din nou (vezi Luca 15, 22), ducându-l la viaţa cea după Dumnezeu şi fericită. (…)

Căci, de vreme ce suntem îndoiţi în fire, alcătuiţi din suflet şi trup, îndoit este şi chipul silinţei de care noi, toţi oamenii, avem nevoie, chiar dacă unul mai mult, iar altul mai puţin, atâta vreme cât alegerea noastră este sub puterea schimbării, iar materia aduce cu sine neorânduiala şi nestatornicia sau chiar este prinsă de necazurile şi neplăcerile cele din afară. De aceea, trebuie să fim de folos altora în cel mai înalt grad, cu iubire de oameni, pentru ca, în alt chip, nouă înşine mai mult să ne facem bine. Căci facerea de bine se face mai mare la cel ce o primeşte şi în chip mai îmbelşugat se va întoarce la făcătorul de bine; şi astfel, a face bine se preschimbă în a primi facerea de bine. Iar prin aceasta, în chip vădit, omul imită pe Dumnezeu; iar imitarea este apropiere de Dumnezeu, iar apropierea asemănare cu Dumnezeu, iar asemănarea cu El este culmea bunătăţilor.

(PG 97, 941C-944A, 944C-945A)

Traducere: Ierom. Prodromu Nagy