„Morții” și „orbii” din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

– recurs la teologia nădejdii –

S-a spus deseori că Sfântul Simeon Noul Teolog este sfânt atipic în Tradiţia Bisericii. Particularitatea lui stă în faptul că el spune cu mare patos, aprins, năvalnic, stăruitor şi chiar necruţător că experienţele mai presus de fire cum ar fi vederea lui Dumnezeu, lacrimile de fiecare zi, părtăşia în lumină cu Dumnezeu conştientă şi simţită sunt pentru toţi credincioşii, nu numai pentru unii. Dar el nu numai că spune că sunt posibile pentru toţi, ci le prezintă ca fiind condiţii obligatorii pentru mântuire.

Pentru Sfântul Simeon, cel care nu a dobândit harul în chip conştient şi simţit este „mort”, iar cel care n-a ajuns la vederea duhovnicească a luminii este „orb”. Unii nu i-au iertat această particularitate, nici în timpul vieţii, nici după aceea. Dimpotrivă, alţii care au orientări „harismatice” exaltă această particularitate a lui, deşi sunt şi ei vizaţi. Cum învaţă Biserica în această privinţă?

Putem observa fără mare efort că alţi păstori şi dascăli ai Bisericii au fost mai blânzi când au vorbit despre condiţiile mântuirii. În introducere la Cuvintele Sfântului Simeon (Filocalia, vol. VI), Părintele Dumitru Stăniloae spune ce anume cere Sfântul Simeon pentru mântuire. Iată cuvintele lui: „Oricine năzuieşte să-şi împuţineze păcatele, să sporească în virtuţi, cunoaşte în sine puterea lui Dumnezeu care-l ajută în acest efort, deci «simte» pe Dumnezeu sau Îl «vede». Şi tot cel ce vrea să se mântuiască trebuie să se nevoiască pentru împuţinarea păcatelor sale, pentru slăbirea obişnuinţelor sale de a păcătui, pentru deprinderea sa de a face binele şi pentru a-l imprima în fiinţa sa”. În această tâlcuire se poate vedea o reală ameliorare şi îmblânzire.

Dacă Sfântul Simeon spune că cel care nu simte harul este „mort”, Sfântul Siluan Atonitul spune: „Dar tu, frate, nu te tulbura dacă nu simţi în tine iubirea lui Dumnezeu, ci cugetă despre Domnul că este milostiv şi înfrânează-te de la păcate, şi harul lui Dumnezeu te va învăţa”. Sfântul Paisie Aghioritul, un mare nevoitor din secolul trecut care a „dănţuit” o noapte întreagă în slava orbitoare a lui Dumnezeu, spune despre condiţia mântuirii: „Cred că dacă vom avea recunoştinţă faţă de multele binecuvântări ale lui Dumnezeu şi un comportament smerit şi cu dragoste faţă de chipurile Lui, care sunt semenii noştri, împreună cu puţină nevoinţă făcută cu mărime de suflet, este de ajuns ca să avem sufletul odihnit atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă”. Diferenţa este mai mult decât evidentă.

Cugetând vreme îndelungată la această particularitate a Sfântului Simeon, am înţeles că Sfântul Simeon nu este Teolog al Bisericii pentru că a fost aspru şi necruţător, aşa cum ceilalţi dascăli nu au fost mari pentru că au fost mai blânzi, cerând mai puţin pentru mântuire. Fondul comun al sfinţilor trebuie căutat în altă parte. Ceea ce trage în cumpănă la Sfântul Simeon nu este faptul că a cerut mult pentru mântuire, ci faptul că L-a văzut pe Dumnezeu „faţă către faţă” făcându-se un precursor al veacului viitor şi că era în stare să-şi dea viaţa pentru fiii săi. Prin urmare, accentul nu pică nici pe atitudinea blândă, nici pe cea aspră, ci pe măsura duhovnicească la care mă aflu şi pe sacrificiul pe care îl fac pentru de cei faţă de care sunt blând sau aspru.

A fi mai aspru sau mai blând ţine de anumiţi factori despre care nu vorbim aici. Această diferenţă este evaluată pozitiv de Însuşi Mântuitorul. El a comparat blândeţea Sa cu o veselă cântare „din fluier” şi asprimea lui Ioan Botezătorul cu o cântare „de jale” (cf. Matei 11, 16 ş.u.). Oricum, suntem îndatoraţi „să slujim Domnului cu frică şi să ne bucurăm de El cu cutremur” (Psalm 2, 11), chiar şi atunci când părinţii şi învăţătorii noştri sunt „blânzi ca o doică” (I Tesaloniceni 2, 7). Iar atunci când sunt „ca focul” (Isus Sirah 48, 1) nu trebuie să ne pierdem nădejdea. În cele din urmă, felul în care Hristos va judeca lumea rămâne o taină. Deşi Judecata rămâne înfricoşătoare, nădăjduim că nemitarnicul Judecător se va lăsa „mituit” de rănile Sale de pe Trupul Său preamărit şi de Mama Sa, care vor implora mila Lui chiar şi în „ziua aceea”.

Este adevărat că apelativele Sfântului Simeon ne biciuiesc pe toţi, dar… „Ca săracul care mănâncă pe furiş” (Avacum 3, 14; ed. Anania), cei care n-am văzut slava Lui cu ochii noştri (II Petru 1, 16-17) umblăm „prin credinţă, iar nu prin vedere” (II Corinteni 5, 7). Aceasta este pâinea sărmanilor cu care robii lui Dumnezeu se hrănesc „în vreme de foamete” (Psalm 32, 18).

Preot Petru RONCEA