Uitându-ne atenţi la minunea înmulţirii pâinilor

 

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Dacă aţi înviat împreuna cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde este Hristos, şi nu cele de pe pământ, zice Sfântul Apostol Pavel colosenilor. Uitându-ne atenţi la minunea înmulţirii acestor pâini şi, de altfel, la toate minunile pe care le face Hristos, putem să vedem că Dumnezeul nostru veşnic, văzând că oamenii nicicum nu se pot ridica spre cele de sus, S-a coborât El pe pământ. S-a coborât, a luat trup omenesc, ca să intre în contact cu oamenii care şi-au închis simţurile duhovniceşti. Şi ca să poată fi ridicaţi oamenii spre cele cereşti, Hristos a trebuit să facă şi lucruri pământești, omeneşti. Începând de la pildele pe care le spune, de exemplu, El arată nişte întâmplări ale oamenilor pe pământ, dar prin acestea vrea să le înalţe mintea spre Împărăţia lui Dumnezeu, să-i ducă cu gândul la alte lucruri, la alte trăiri ale vieţii duhovniceşti.

Prin înmulţirea acestor pâini am văzut un astfel de lucru şi am văzut totodată că Domnul nostru Iisus Hristos are oarecum [retineri] în a săvârşi minuni în sensul că nu cumva oamenii să priceapă altceva dintr-o minune. Vă aduceţi aminte că atunci când era în pustie, diavolul a venit la El să-L ispitească spunându-I: Fă din aceste pietre pâini! şi Domnul refuză sau: Aruncă-Te de pe Templu, că Te vor prinde îngerii! şi Domnul iar refuză, asta vrând să arate că minunile nu se fac doar de dragul încântării oamenilor, doar ca lumea să rămână cu gura căscată şi să spună <Extraordinar!>. Sunt multe minuni de felul acesta în lumea în care trăim şi, ca efect, vedem acelaşi lucru: oamenii rămân cu gura căscată – cât? două-trei zile, o săptămână, şi după aceea uită de Dumnezeu. Bunăoară, zicea cineva că sunt oamenii foarte uimiţi de icoanele Maicii Domnului care lăcrimează. Şi întreba acest om duhovnicesc: „Oare de ce nu se întreabă oamenii de ce lăcrimează icoanele?” Se duc aşa oamenii o zi, o săptămână, o lună şi se uimesc, se închină la icoană, dar nu se întreabă decât foarte puţini de ce lăcrimează icoana Maicii Domnului. Numai ca să ne lase pe noi cu gura căscată? Și zicea omul acesta: „Nu. Maica Domnului plânge pentru faptul că noi nu vedem viaţa duhovnicească aşa cum o vede ea”. Plânge de durerea şi de păcatele oamenilor, dar noi nu vedem decât minunea aceasta pământește, omeneşte. Nu trecem dincolo de ceea ce se întâmplă material, fizic.

Minunea aceasta a înmulţirii pâinilor a fost ceva foarte asemănător cu asta.Numai închipuiţi-vă: cinci mii de oameni, afară de femei şi de copii, asta înseamnă, după mulţi teologi, că ar fi însemnat încă vreo zece mii, deci vreo cincisprezece mii de oameni în total, care toţi mănâncă din cinci pâini şi doi peşti. Oare la răstignirea Domnului, la judecarea Lui, unde au fost cei cincisprezece mii de oameni care au mâncat din aceste pâini? Pentru că, dacă erau cincisprezece mii să strige acolo: <Lasă-L în pace!>, n-aveau ce face nici Pilat, nici mai-marii poporului, decât să-L elibereze. Dar n-au fost. Sau, chiar dacă au fost, au strigat împotriva Domnului.

În Evanghelia după Ioan, după ce înmulţeşte pâinile, în capitolul 6, Domnul pleacă. Aţi văzut, pe ucenici, imediat după ce împart pâinile, îi urcă repede în corabie. Eu m-am întrebat de ce i-a alungat aşa de repede. Pentru că ucenicilor, ei înşişi împărţind aceste pâini binecuvântate, putea să li se urce la cap mândria şi să zică: <Măi, ce mari am ajuns…! Am săturat cu cinci pâini cincisprezece mii de oameni. Acum ne putem lăuda!>. Dar imediat cum a terminat minunea, Domnul îi suie pe corabie: Plecaţi de aici!, ca să ne înveţe şi pe noi că orice lucru bun am face, să uităm repede. Să nu cumva să credem că noi, prin puterea noastră am făcut ceva.

După asta pleacă, aşadar, şi ucenicii şi Mântuitorul şi ne spune Evanghelistul Ioan că a venit la Capernaum şi au venit și oamenii căutându-L pe Domnul Iisus. Şi, găsindu-L dincolo de mare, I-au zis:

Învăţătorule, când ai venit aici? Şi Iisus le-a răspuns și le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini și v-aţi săturat. Şi apoi le zice: Mâncaţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, că pe El L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl.

Aşadar, chiar după ce mănâncă din pâini, oamenii Îl caută pe Hristos pentru că şi-au săturat pântecele.Dar Domnul zice: <Nu asta am vrut Eu să vă arăt cu minunea asta! Nici cu alte minuni! N-am vrut să vă satur pe voi de pâine, să vă satur stomacul, nici să vă vindec doar bolile. N-am vrut să vă deschid ochii doar ca să nu vă plângeţi că sunteţi orbi! Eu am vrut să vă arăt tainele Împărăţiei lui Dumnezeu cele de dincolo!>

Dar să nu ne mirăm de mulţimea poporului evreu, pentru că chiar un om înţelept din poporul evreu cade în aceeaşi capcană a gândirii lucrurilor în mod pământesc: Nicodim merge noaptea la Iisus și cunoaşteţi discuţia Domnului cu Nicodim despre naşterea din nou. Şi, la un moment dat, când îi vorbeşte despre naşterea din duh, Nicodim Îi spune:

Doamne, cum poate să fie aceasta?

Şi Iisus i-a răspuns:

Tu eşti învăţătorul lui Israel și nu cunoşti acestea? Adevărat, adevărat zic ţie că noi ceea ce ştim vorbim şi ceea ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi spune cele cereşti?

Uitaţi-vă unde apare blocajul între oameni și Dumnezeu.Tot ce ne dă Dumnezeu ne dă cu un scop clar: să ne ridice mintea, sufletul, inima spre El, spre Împărăţia Lui; şi noi vedem invers: la tot ce ne dă Dumnezeu zicem: <A, uite, ne-a dat pâine! Acum avem frigiderele pline, avem cu ce ne îmbrăca, ce bun e Dumnezeul nostru!> Dar să ştiţi că nimic din cele pământeşti pe care ni le-a dat Dumnezeu nu ni le-a dat [doar] pentru aceasta. Ni le-a dat ca să înţelegem bunătatea Lui cerească, veşnicia Lui!

Ei, la fel se întâmplă şi cu înmulţirea pâinilor. Această înmulţire se aseamănă foarte mult şi prefigurează foarte clar Sfânta Împărtăşanie. Bunăoară, vedeţi gesturile pe care le face Hristos: ia pâinile, mulţumeşte, le binecuvântează, le frânge și le împarte. La fel face și la Cina cea de taină: mulţumeşte, binecuvântează şi le împarte ucenicilor. La fel, în Emaus, cu Luca şi Cleopa: mulţumeşte, binecuvântează şi le frânge. Părinţii Bisericii spun mai mult: că cele cinci pâini arată foarte limpede că Domnul vrea să-i împărtăşească pe oameni cu trupul și cu sângele Lui, pentru că cele cinci pâini ar fi simbolul celor cinci simţuri omeneşti, iar cei doi peşti – şi vă aduceţi aminte că în epoca primară peştele era unul dintre cele mai importante simboluri creştine – arată că Hristos îi împărtăşeşte pe oameni și cu viaţa Sa dinainte, şi cu viaţa Sa de după Înălţarea Sa la ceruri. Adică Domnul vrea să arate că El este stăpân şi asupra vieţii, şi asupra morţii. Şi Sfânta Împărtăşanie vrea să ne înalţe nouă şi trupul și sufletul spre cer. Împărtăşania Îl leagă pe Hristos de noi, prin faptul că Trupul şi Sângele Său sunt şi în noi, iar când El va învia va putea să se lege de Acest Trup şi Sânge al Său din noi și să ne învieze și pe noi pentru a trăi viaţa cea veşnică.Dar uitaţi-vă cum oamenii au transformat chiar şi acest lucru în ceva pământesc: vin oamenii la Împărtășanie şi iau Sfânta Împărtășanie ca pe ceva pământesc.

Tocmai de aceea aş vrea să înţelegem că viaţa lui Dumnezeu nu este o viaţă cu reguli [in sens de “proceduri” fixe si neaparat exterioare de dobandire a mantuirii, “retete”, n.n.]. De multe ori oamenilor le-ar fi foarte simplu să li se spună: <Dom’le, citeşte în fiecare zi o oră din Scriptură. Te rogi încă o oră, te duci şi te împărtăşeşti şi mântuirea ţi-e rezolvată…>Nu asta vrea Dumnezeu să facă, nişte roboţei teleghidaţi pe care să-i ducă în Împărăţia Lui Dumnezeu, ci El vrea să ne schimbe nouă viaţa total. Şi oamenii parcă numai asta nu vor! Doamne, facem orice, executăm orice porunci ne dai, numai nu ne pune să ne schimbăm viaţa! Pentru că asta înseamnă ca tot să trăieşti de aici înainte cu Hristos.De multe ori oamenii zic: <Păi eu mă duc la Biserică! Unde greşesc? Nu curvesc, nu mă îmbăt, nu fumez… Unde greşesc?> Greşim pentru că nu avem viaţă în noi, nu trăim cu adevărat în toată plenitudinea viaţa împreună cu Hristos, pentru că vedem și noi lucrurile acestea ca nişte teleghidaţi. Doamne, noi am executat ceea ce ne-au spus părinţii. Dar în viaţa noastră, în sinele nostru, în inima noastră, cât de dragi ne sunt lucrurile acestea?

Uitaţi-vă la cei cinci mii de oameni, ba îi lăudam, ba îi criticăm: de dimineaţa până seara L-au ascultat pe Hristos și nu s-au plictisit şi noi putem să zicem <Doamne, acum e seară, suntem flămânzi, n-am mâncat nimic de azi dimineaţă, lasă-ne să mergem acasă să mâncăm>>, dar ei n-au zis nimic, ci ucenicii au venit și au spus Doamne, slobozeşte-i. Sau gândiţi-vă la Petru, Iacov și Ioan pe muntele Taborului: Doamne, bine este nouă să fim aici. Să facem trei colibe, nu mai plecăm de aici. De câte ori v-aţi gândit aşa la Sfânta Liturghie: <Vreau să nu se mai termine Liturghia asta! Mă simt ca în rai aici şi nu vreau să se mai termine!>?

Dar aceste lucruri se întâmplă nu din cauza lui Dumnezeu, nu din cauza lui Hristos, că El ar fi altfel, că n-ar fi în aceeaşi strălucire ca pe muntele Taborului, că nu ar avea aceeaşi putere cuvintele Scripturii, nu-i din cauza Lui! E din cauza noastră, că ochii noştri s-au închis duhovniceşte şi noi vedem numai lumeşte. Pentru că suntem prea legaţi de lucrurile acestea pământeşti, materiale, prea ne-am legat inima de ele.De aceea zice Sfântul Apostol Pavel Dacă aţi înviat împreuna cu Hristos, căutaţi cele de sus, nu cele de pe pământ! Prea mult căutăm cele de pe pământ. Chiar şi în cuvintele pe care le ascultăm, vrem să ne delectăm mintea cu lucruri inteligente, cu filosofii extraordinare. Să ştiţi, chiar și explicaţiile acestea, dacă nu ne provoacă la viaţa adevărată, la schimbarea vieţii noastre, nu sunt de niciun folos.

Tocmai de aceea Mântuitorul Se întristează când le spune Mă căutaţi pentru că v-am dat pâine și v-aţi săturat. Ba în altă parte ne spune Evanghelistul [Ioan] că au venit oamenii și au vrut să-L facă cu forţa rege. Păi cui nu i-ar plăcea un rege care toată ziua să le dea de mâncare gratis, să le dea bani, să le împartă de toate, iar oamenii să stea liniştiţi la casele lor, fără vreo suferinţă, fără vreo boală, fără vreo durere, fără foame sau sete sau frig, fără nicio problemă, ei doar stau liniştiţi acasă? Dar ce legătură mai era între om și Dumnezeu dacă aveam de toate? Ei, Hristos nu vine nici să stârpească foamea de pe pământ, nici frigul, nici boala, nici suferinţa, ci vine să ne înveţe cum să trecem prin ele şi să vedem Împărăţia lui Dumnezeu dincolo de ele. Vine să ne deschidă ochii sufleteşti ca să neglijăm lucrurile pământeşti, chiar să râdem de ele.

Zicea preasfinţitul Irineu: „Omul credincios cu adevărat poate să râdă în faţă şi morţii.” Poate să-și bată joc de moarte, zicându-i: Unde-ţi este, moarte, boldul tău? Că Hristos te-a biruit!Sfântul Pavel zicea:

Pentru mine a muri este un câştig.

Câţi dintre noi putem să zicem lucrul acesta? Şi asta pentru că relaţia noastră, legătura noastră cu Dumnezeu e prea formală. Inima noastră nu-i legată strâns de Dumnezeu sau nu e mai strâns legată de Dumnezeu decât de lucrurile acestea pământeşti.De aceea primii creştini Îl iubeau pe Dumnezeu mai mult, pentru că nu aveau atâtea câte avem noi.

Oricine iubeşte casă, părinţi, fraţi, surori, soţie, copii mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.

De aici pleacă trăirea noastră în Biserică, viaţa adevărată cu Dumnezeu: de la schimbarea noastră.Oamenii se împărtăşesc cu Trupul și Sângele lui Hristos, dar nu mai trăiesc Împărtăşirea. Împărtăşirea e vitală pentru mântuire, dar efectele ei trebuie să se vadă şi în viaţa ta, trebuie să se vadă cum ard spinii și mărăcinii păcatelor și patimilor.

Ei, prefigurarea acestei Taine a fost provocarea oamenilor la viaţa adevărată. Pentru a te putea împărtăşi trebuie să crezi, să-ţi aprinzi inima cu cuvântul lui Dumnezeu, după aceea să te mărturiseşti, ceea ce e iar o umilinţă, să te spovedeşti și să-ţi recunoşti păcatele înaintea duhovnicului e o umilinţă, o smerenie, iar plecându-te în modul acesta eşti provocat să schimbi ceva. De multe ori mergem la spovedanie cu inima strânsă că lucrurile acelea le-am mai spus şi data trecută. Şi tocmai acest lucru ne provoacă să ne străduim să nu mai facem păcatele respective. Sau gândindu-ne cu cutremur la importanţa Sfintei Împărtășanii, dacă suntem conştienţi că noi ne unim cu Hristos, nu mai putem să luăm Împărtăşania oricum, ci suntem provocaţi la schimbarea vieţii.Or, dacă omul stă linişti şi teleghidat pe linia lui şi doar execută lucruri, ajunge la o stare de somnolenţă, de adormire, în care suntem mulţumiţi cu noi înşine, că noi facem lucruri bune. Şi se poate să nu facem lucruri rele! Dar naşterea din nou este un proces continuu în care omul se luptă. În viaţa duhovnicească este ca într-o mlaștină: dacă nu dai din mâini şi din picioare să urci şi să ieşi afară din păcat, cobori!

Deci, chiar dacă ne-am curățit, chiar dacă ne-am sfinţit, chiar dacă ne-am împreunat cu Hristos, chiar dacă L-am primit înlăuntrul nostru, nu putem să zicem <Gata, Doamne, am terminat toată lucrarea noastră de mântuire>.De aceea vine şi în Evanghelia de astăzi şi le spune ucenicilor Daţi-le voi să mănânce. Dacă putem da mai departe un cuvânt care ne-a intrat în inimă, o vorbă bună, să facem atât cât putem, ceea ce ne pricepem, dar s-o facem ca pentru Dumnezeu!

Aş vrea să închei cu o poveste despre darul pe care-l avem fiecare, despre Taina aceasta pe care o purtăm în noi. Se spune că era un acrobat care toată viaţa lui n-a ştiut să facă altceva decât să facă tumbe, să se dea peste cap, să stea în mâini, să se joace, să jongleze cu bilele şi toate cele pe care le fac circarii. Şi, într-o zi, i-a venit lui gândul să se liniştească cumva. Nu că nu-i plăcea ceea ce făcea, dar s-a gândit că trebuie să se apropie mai mult de Dumnezeu. Şi gândindu-se la asta, într-o zi se întâlneşte cu un călugăr. Iar călugărul îi propune: <Hai să facem schimb! Tu te duci în locul meu la mănăstire, eu mă duc în locul tău la circ!> Când a auzit omul nostru, foarte bucuros: <Păi asta-i tot ce căutam!> Intră în mănăstire acolo şi toţi călugării se străduiau să facă ceva duhovnicesc. Starețul scria o carte despre virtuţile Maicii Domnului. Alt călugăr copia frumos, caligrafic, tot ce scria stareţul. Altul se pricepea la pictură şi picta icoane frumoase cu Maica Domnului şi cu Hristos. Alţii în fiecare zi făceau slujbă şi se rugau şi cântau în cinstea lui Hristos şi a Maicii Sfinte. Omul nostru nu ştia să facă nimic, nu ştia să citească, nu știa decât să facă tumbe. Şi atunci stareţul i-a dat ascultare să schimbe lumânările, să schimbe apa la flori, să facă curăţenie, să şteargă de praf încoace şi încolo. Şi, într-o zi, găseşte la subsolul mănăstirii o capelă părăsită, plină de praf. Şi făcând acolo curăţenie dă peste o icoană a Maicii Domnului. Şi după ce o curăţă cade în genunchi şi se roagă: <Maică Preacurată, uite, eu nu ştiu să te laud aşa cum te laudă călugării aceştia pricepuţi şi inteligenţi. Învaţă-mă si pe mine cum să-L laud pe Dumnezeu!> Şi atunci îi vine un glas din icoană: <Fă ceea ce ştii!> <Cum ce ştiu? Eu ştiu să fac numai acrobaţii!><Asta fă!> Şi începe acrobatul nostru să facă tumbe în faţă icoanei, să se joace cu bile, şi asta făcea în fiecare zi, chiar văzând uneori că Pruncul din icoană zâmbea în colţul gurii la toate tumbele pe care le făcea el.

Ei, dar unul dintre călugări, că deasupra se ţinea slujbă, aude gălăgie jos şi se duce şi-l vede pe acrobatul nostru că face tot felul de tumbe, acolo, în faţa icoanei Maicii Domnului. Şi se duce repede să-l pârască stareţului. Iar stareţul zice: <Măi, nu cred, nu se poate să facă el cu atâta nesimţire în faţa icoanei şmecherii dintr-astea? Hai să-l urmărim!> Se ascund după un stâlp şi-l urmăresc. Ei, începe omul nostru și a doua zi să facă la fel, tumbe, Pruncul zâmbea în icoană, şi când să iasă iar stareţul şi să strige la om să se oprească, să nu facă de ruşine omenirea în faţa Maicii Domnului, numai vede că Maica Domnului se dă jos din icoană şi cu mahrama ei îi şterge broboadele de sudoare acrobatului. Şi atunci a priceput şi stareţul şi a stat de vorbă cu el şi l-a întrebat: <De câtă vreme vii tu aici?> Omul nostru zice: <Nu mă alunga, părinte din mănăstire, că eu nu știu ce să fac. Asta mi-a spus Maica Domnului, să fac ce ştiu eu, şi atâta ştiu să fac.>

Şi a priceput şi stareţul, şi asta să pricepem şi noi, că Dumnezeu ne cere fiecăruia să facem ceea ce ne pricepem cel mai bine, dar să facem ca şi cum am face pentru Hristos. Ucenicii aveau doar cinci pâini și doi peşti. Noi avem fiecare câte puţin, cred că nimeni nu poate să spună că nu are chiar nimic, că Dumnezeu ne-a dăruit fiecăruia câte ceva, măcar o vorbă bună, măcar o mână cu care să mângâiem sau să ştergem sudoarea de pe fruntea cuiva, măcar recunoștința noastră faţă de semenii noştri, să ne rugăm împreună cu cineva drag, chiar să facem o mâncare bună, chiar să ştim să facem curăţenie. Să le facem ca pentru Hristos pentru semenii noştri şi atunci cu siguranţă că Dumnezeu nu numai că va primi darul nostru, ci El însuşi Se va coborî și le va înmulţi şi ne va face să petrecem aici, pe pământ, în Împărăţia lui Dumnezeu şi după aceea, după ce vom trece pragul morţii, nu va fi pentru noi decât o schimbare de vedere. Amin.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin”.

Pr. Claudiu Melean