Cuvânt la sărbătoarea Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

 

În vremurile cumplite cele mai de pe urmă, cînd s-au înmulţit păcatele noastre, s-au înmulţit şi primejdiile asupra noastră, încît s-au împlinit cuvintele Sfîntului Pavel, care zicea: "Primejdii de la tîlhari, primejdii de la rudenii, primejdii de la neamuri, primejdii în cetăţi, primejdii în pustiuri, primejdii pe mare, primejdii între fraţii cei mincinoşi" (2 Cor. XI, 26). Cînd cuvintele Domnului s-au împlinit: "Că se va scula neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri", cînd ne supără pe noi năvălirile cele de alt neam, războaiele cele dintre noi şi rănile cele purtătoare de moarte, atunci Prea Curata şi prea Binecuvîntata Fecioară Maria, Maica Domnului, ne dă nouă Acoperămîntul spre apărare, ca din toate primejdiile să ne scape pe noi de foamete, de ciumă şi de cutremure să ne apere, de războaie şi de răni să ne acopere şi să ne păzească pe noi sub Acoperămîntul său nevătămaţi.

Despre acest lucru s-a făcut încredinţare în Constantinopol în împărăţia lui Leon cel Înţelept, împăratul cel drept credincios, întru prea slăvita biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cea din Vlaherna. După săvîrşirea cîntării celei de toată noaptea, într-o zi de Duminică, în luna octombrie, ziua întîi, fiind de faţă şi mulţimea poporului la ceasul al patrulea din noapte, Sfîntul Andrei, cel ce era întru totul al lui Hristos, şi-a ridicat ochii în sus şi a văzut-o pe Împărăteasa Cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu, stînd în văzduh şi rugîndu-se, strălucind ca soarele şi acoperind poporul cu cinstitul său Omofor. Văzînd aceasta Sfîntul Andrei a zis către ucenicul său Epifanie: "Oare vezi, frate, pe Împărăteasa şi pe Doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?" Iar el a răspuns: "O văd, sfinte părinte, şi mă înspăimînt".

Criteriul care nu dă greș niciodată

 Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi ase­menea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei… Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.

Aceste cuvinte ale lui Hristos ne pun înainte două căi, două chipuri de vieţuire: pe de o parte calea „firească” – a face bine celor ce ne fac bine şi a iubi pe cei ce ne iubesc pe noi; pe de altă parte calea Evangheliei, mult mai înaltă, prin care Domnul ne cheamă la o viaţă mai adâncă, mai presus de fire, chipul vieţii celei desăvârşite a lui Dumnezeu:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”

Această poruncă ridică duhul omului la mari înălţimi, pentru că prin ea ne facem fii ai Tatălui Ceresc şi dobândim asemănarea cu Dumnezeu.

IUBIREA - cunună a tuturor virtuţilor

 I. INTRODUCERE. Iubirea este izvor şi cunună a virtuţilor. În ultimele două cateheze am vorbit despre credinţă şi nădejde, pomenind şi faptul că, împreună cu iubirea, formează triada virtuţilor teologice, denumire ce arată, pe de o parte, că izvorăsc de la Dumnezeu, pe de alta, că prin ele omul poate avea cea mai strânsă comuniune cu El. Vorbim acum despre iubire, în acelaşi sens de virtute teologică, dar şi ca izvor şi cunună a tuturor celorlalte virtuţi. Propriu-zis, izvorul este Dumnezeu Însuşi, pentru că El s-a revelat în Noul Testament ca un Dumnezeu al iubirii: „Dumnezeu este iubire” – scrie evanghelistul Ioan, în prima sa epistolă (4, 8). Aşadar, iubirea fiind numele lui Dumnezeu3 , e firesc să recunoaştem faptul că este izvor al tuturor celorlalte virtuţi. Iar când spunem „cunună” avem în vedere mărturisirea Sf. Ap. Pavel, în cea mai frumoasă descriere a iubirii din câte s-au făcut vreodată (I Co 13, 1-8), din care înţelegem că suntem nimic fără dragoste, chiar de am avea toate celelalte daruri şi virtuţi. Tot Sf. Ap. Pavel, recomandând creştinilor să se „îmbrace” în felurite virtuţi (milă, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare etc.), adaugă: „Iar peste toate acestea… în dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14).

Taina iertării vrăjmaşilor

Între momentul prefacerii Cinstitelor Daruri şi cel al împărtăşirii, există în Sfânta Liturghie un interval, având în centru Rugăciunea „Tatăl nostru“. Este un interval ce ne descoperă două lucruri foarte importante. Întâi, ne ajută să conştientizăm prezenţa lui Hristos în mijlocul nostru; o prezenţă pnevmatologică şi eshatologică. Şi, în al doilea rând, acest dar al prezenţei implică o revendicare: Dumnezeu aşteaptă de la noi o hotărâre, o angajare pe linia unei adevărate iubiri. Aceste aspecte se cuprind în chip minunat în Rugăciunea Domnească.

Pregătitoare pentru acest moment este „sărutarea păcii“, prin care, cândva, întreaga adunare, azi, doar slujitorii, îmbrăţişându-se, îşi spun: „Hristos în mijlocul nostru este şi va fi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor“. Este rugăciune şi mărturie a prezenţei lui Hristos în mijlocul nostru, ca „semn“ al păcii Duhului Sfânt. O prezenţă nu doar momentană, temporală, ci cu perspectivă eshatologică: „este şi va fi în veci“. Căci trăirea liturgică aparţine Împărăţiei veacului viitor, care a şi venit, penetrând lumea aceasta prin harul sfinţitor al Duhului. Prin Duhul Sfânt ni se descoperă şi ni se împărtăşeşte condiţia „lucrurilor ce vor să fie“. De aceea, pâinea euharistică se dă celor ce sunt în comuniune cu toţi, celor ce s-au iertat reciproc şi se iubesc în acelaşi Tată ca nişte fraţi, celor ce au „iertat greşalele celor ce le-au greşit“, celor ce s-au împăcat cu natura lor umană, nemaiaducându-şi aminte de vreun rău suferit din partea cuiva. Acesta-i sensul unei rugăciuni din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: „Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul, prin împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt“.

Iubirea de vrăjmaşi – Părintele Sofronie

 Pentru părintele Sofronie, această poruncă a lui Hristos este nici mai mult nici mai puţin decât „piatra din capul unghiului a Evangheliei”. Este singurul remediu la toate relele, criteriul ultim şi de neînlăturat al credinţei adevărate, al comuniunii adevărate cu Dumnezeu, al adevărului în Biserică. Cine are puterea iubirii pentru duşmani cunoaşte pe Hristos în duh şi în adevăr. Cine, din contră, nu o are, este prizonierul morţii, încă nu este „ortodox”, adică nu-l cunoaşte pe Dumnezeu „aşa cum este El”.

Practic, în ce constă iubirea vrăjmaşilor? În faptul că preferăm să fim ucişi în loc să ucidem, spune părintele Sofronie. „Nu trebuie să ucidem pe vrăjmaşii noştri, ci să-i învingem prin iubire. Să ne amintim că răul absolut nu există şi că singur absolut este Binele care nu are început. Porunca de a nu răspunde răului cu răul (Matei 5, 39) este metoda cea mai eficace de a lupta cu răul”. A lupta prin forţă înseamnă a înlocui o violenţă cu alta şi a întreţine astfel dinamica răului. Biruinţa obţinută prin forţă este întotdeauna o ruşine pentru Omenire.

O pildă din Vechiul Testament despre iubirea vrăjmaşilor

Biblia ne spune că Saul, împăratul, îl ura de moarte pe Psalmistul David şi îl căuta pe tot locul să-l omoare.

 De trei ori Domnul a adus pe Saul la picioarele lui David şi l-a dat în mâinile lui.

 O dată, cum se vede în chipul de alături, când Saul umbla să-l prindă pe David, din întâmplare, s-a băgat tocmai în peştera în fundul căreia era ascuns David cu ostaşii lui. Noaptea, după ce Saul a adormit, ostaşii lui David au zis: 

„Iată, Domnul a dat pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, să-i facem sfârşitul”. 

30 septembrie - Pilda zilei

Un băieţel care se afla în vizită la bunicul său, găsi o broască ţestoasă şi începu să o studieze. În acel moment, broasca se retrase în carapacea ei, iar băieţelul încercă în zadar cu un beţişor să o scoată afară. 

Bunicul său îl prinse asupra faptului şi-l opri să mai chinuiască broasca. 

`Nu e bine cum procedezi. Vino să-ţi arăt cum trebuie procedat`.

 Luă broasca ţestoasă în casă şi se aşeză lângă sobă. Nu după multe clipe broasca se încălzi, îşi scoase afară capul şi picioarele şi privi la băieţel`. 

Oamenii sunt câteodată ca şi broaştele ţestoase, spuse bătrânul. Nu încerca niciodată să constrângi pe cineva, ci încălzeşte-l cu bunătate, şi atunci el va face cum doreşti tu, dacă îl vei sfătui de bine`.

29 septembrie - Pilda zilei

 

La finalul vietii, un barbat l-a vazut pe Dumnezeu apropiindu-se de el cu o valiza in mana. Dumnezeu a spus:

- “Bine, fiule… este timpul sa plecam.”

Surprins, omul a raspuns: 

- Acum? Asa de devreme? Aveam o multime de planuri…”

- Dumnezeu: “Imi pare rau, dar trebuie sa plecam.”

- Barbatul: “Dar ce ai in acea valiza?”

- Dumnezeu a raspuns: “Lucrurile tale!”

- Barbatul: “Lucrurile mele? Ce vrei sa spui? Adica banii mei, hainele mele?”

- Dumnezeu: “Nu. Acele lucruri nu au fost de fapt ale tale. Ele apartineau pamantului.”

- Barbatul: “Atunci amintirile mele?”

28 septembrie - Pilda zilei

 

O vulpe fugărită de copoi a fost adăpostită de un tăietor de lemne în coliba sa.

În curând, au apărut și vânătorii împreună cu copoii lor, și l-au întrebat pe tăietorul de lemne dacă nu cumva văzuse trecând pe acolo o vulpe. Omul a spus cu voce tare că nu o zărise, arătând totuși cu mâna către coliba unde se ascundea vulpea. Vânătorii nu i-au luat în seamă semnele, ci au dat crezare vorbelor sale, așa că s-au grăbit să se întoarcă în pădure în căutarea prăzii lor.

Când vulpea a vrut să plece din colibă, fără a-i da nici o atenție tăietorului de lemne, acesta a strigat, cu reproș, în urma ei, „Animal nerecunoscător, îmi datorezi viața și, cu toate acestea, nici măcar o vorbă de mulțumire.” Atunci vulpea i-a răspuns: „într-adevăr, ar fi trebuit să îți mulțumesc din toată inima dacă faptele tale ar fi fost la fel de bune ca și cuvintele tale, și dacă mâinile tale nu ți-ar fi trădat vorbirea.”

Morala: Suntem răspunzători atât pentru vorbele, cât și pentru faptele noastre.

27 septembrie - Pilda zilei

Odată, o bătrână meschină, ranchiunoasă, a răspândit zvonul că vecinul ei ar fi hoț. La puțin timp, acesta a fost arestat. Câteva zile mai târziu s-a dovedit, totuși, că este nevinovat. Eliberat din pușcărie, a mers copleșit de rușine, umilință, spre casa sa. În cele din urmă, a dat-o în judecată pe bătrână pentru acuzații false făcute împotriva lui.

La tribunal, aceasta i-a spus judecătorului, "Nu am făcut decât să-mi dau cu părerea, nu am făcut rău nimănui". Judecătorul i-a răspuns, "Pune pe o hârtie toate lucrurile rele pe care le-ai zis despre vecinul tău. Apoi, rupe hârtia în bucăți cât mai mici și împrăștie-le pe drumul spre locuința ta. Mâine, vino înapoi la mine ca să-ți afli sentința."

A două zi, judecătorul i s-a adresat bătrânei, "Înainte să știi ce condamnare vei avea, du-te și adună toate bucățile de hârtie pe care le-ai aruncat pe străzi". Bătrâna i-a replicat, "Dar nu am cum să fac asta! Vântul probabil le-a răspândit peste tot și nu voi putea să le găsesc".

Judecătorul i-a spus, "În același fel, simplele păreri, bârfe, zvonuri, calomnii pot ruina onoarea unui om până pe punctul de a nu reuși să și-o refacă vreodată". Bătrâna și-a dat seama de greșeală  și a cerut să fie iertată.

26 septembrie - Pilda zilei

 

Într-una din zile, un călugăr cu viaţă sfântă trecea pe undeva pe lângă un lan de grâu, avându-l ca însoţitor pe ucenicul lui. Şi în lanul de grâu, doi tineri, bărbat şi femeie, păcătuiau acolo în grâu. Şi ucenicul i-a văzut şi a spus:

– Uite, părinte! Uite, părinte! Uită-te la ei, nelegiuiţii, stricaţii... blestemaţii... afurisiţii... nenorociţii! Uite, spurcă şi grâul... Uite, părinte... aşa şi aşa. Părinte, hai să dăm cu pietre după ei, să-i huiduim, să-i scoatem afară din grâu!

Călugărul cu viaţă sfântă a dezbrăcat haina cea de deasupra, la care îi spune rasă, şi a mers frumos şi i-a acoperit. Atunci ucenicul s-a ruşinat într-o măsură oarecare, dar a întrebat:

– Părinte, dar cum, încă-i mai şi acoperi?

25 septembrie - Pilda zilei

 Când mori, nu-ți face griji pentru corpul tău..

Rudele tale vor face tot ce trebuie:

-O să-ți scoată hainele;

- Te vor spăla;

-Ei te vor îmbrăca;

- Te vor scoate din casă și te vor livra la noua ta adresă.

Mulți vor veni la înmormântare să te onoreze.

Unii chiar își vor anula planurile și vor cere să fie eliberați de la muncă pentru a participa la o înmormântare.

Hainele tale pe care le-ai purtat vor fi fie împrumutate, vândute, donate sau arse.

Cheile tale, instrumentele tale, cărțile tale, jocurile tale, colecțiile tale,

toate lucrurile tale vor aparține altor oameni.. .

Și fii sigur că lumea fără tine nu se va opri și va plânge pentru tine.

Economia va funcționa.

Vei fi înlocuit la locul tău de muncă. Cineva cu aceste abilități sau chiar mai bune îți va lua locul.

Proprietatea ta va trece moștenitorilor.

Fără îndoială că tu și faptele tale mici sau mari din viața ta vor fi discutate, judecate și criticate.

Oamenii care te-au cunoscut doar în față vor spune: "săracul! "

24 septembrie - Pilda zilei

 

Un om avea un fecior, rău cum e fierea. Lenea curgea după el, în timp ce cu uşorul trai era prieten de cruce. Doar de blestemăţii şi rele era capabil. Tatăl său nu-l bătu, cum făceau alţi părinţi. Bătu însă câte un cui în uşă de fiecare boacănă a neisprăvitului, cuiul şi fapta de ocară. Timpul curse, uşa se umplu, deveni zid de cuie, încât n-aveai unde pune un deget şi fiul omului se înfurie şi-i spuse tatălui său:

– „Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în uşă?”

– „Tu le-ai bătut”, zise tatăl.

– „Eu?”.

– „Da. N-ai făcut tu rele, duium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte câte, multe, fără număr?”

– „Făcut”, recunoscu fiul.

– „De fiecare faptă rea am înfipt câte un cui. Priveşte, ăsta eşti”, vorbi tatăl, posomorându-se rău.

– „Nu-i supărare, cuiele se pot scoate, eu voi fi acela”, promise fiul.

Pescuirea minunată - Petru în căutarea unui sens

Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) Luca 5, 1-11

„În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.“

23 septembrie - Pilda zilei

 

Văzând cum mulţi creştini de astăzi sunt aşa de indiferenţi faţă de Dumnezeu, cum fug de el, cum vor ca şi Dumnezeu să fugă de ei sau cum sunt chiar suntem împotriva lui, ne vine în minte o întrebare simplă: Dar oare Dumnezeu şi-a arăta slava şi faţă de ei, aşa cum şi-a arătat-o celor din vechime? Răspunsul este da! Ce sunt tainele şi feluritele ajutoare pe care le-am primit?.

Este o istorioară în care se spune că Dumnezeu şi-a trimis nişte îngeri pe pământ ca să vadă cum o mai duc oamenii. Îngerii au observat că deşi oamenii o ducea bine, nu mulţumeau niciodată lui Dumnezeu pentru asta; şi crezând că totul li se cuvine, păcătuiau fiecare după plac, ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. Şi au raportat situaţia aceasta lui Dumnezeu. După un anumit timp, îngerii au trimişi iarăşi pe pământ ca să vadă cum o duc oamenii. Acum totul era diferit. Oamenii se rugau, îşi recunoască păcatele, şi vorbeau de Dumnezeu... pentru că o duceau rău.

22 septembrie - Pilda zilei

 Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Române Unite. Deși nu a rămas în fruntea statului mult timp, ­el domnind doar șapte ani, poporul l-a iubit ca pe un binefăcător şi ca pe un părinte. Istorisirea întâmplării petrecute în timpul său vă va încredința de acest lucru.

Într-o zi de primăvară, când avea doar 10 ani, un copil se afla pe un câmp de pe malul Milcovului, la arat, cu tatăl său. Ducea de funie boii înjugaţi, ca să meargă drept, iar tatăl lui apăsa pe coarnele plugului, ca brazda să fie cât mai adâncă. Cei doi călcau desculţi pe pământul plin de bulgări aspri, îi usturau tălpile, îi dureau mâinile şi picioarele.

La amiază, au oprit plugul în brazdă. Au dejugat boii. Le-au pus dinainte un braţ de fân, iar ei s-au tras lângă tulpina unui cireş. Au scos din traistă o bucată de mămăligă şi două cepe. Când au început să mănânce, s-a apropiat de dânşii un bărbat îmbrăcat ţărăneşte, cu opinci, iţari, cămaşă albă, chimir şi suman negru. Avea ochii albaştri, foarte vii, şi o barbă scurtă, cam roşcată.

„Bună ziua, oameni buni, şi poftă bună!, a urat cu un glas plăcut, prietenos. Cum merge plugul?”

21 septembrie - Pilda zilei

 

CHIBRITUL A SPUS LUMÂNĂRII:

      -TE VOI APRINDE AZI!

     „A, nu!”, A spus lumânarea, nu îți dai seama că dacă mă aprinzi, zilele mele vor fi numărate . Nu îmi face un astfel de rău.

    -Deci vrei să rămâi așa toată viața? 

    Tristă, rece și fără să strălucești vreodată? 

A întrebat chibritul.

     -Dar trebuie să mă ard, iar asta  doare și de asemenea, îmi consumă toată puterea, murmură lumânarea.

20 septembrie - Pilda zilei

 

O femeie care era pe cale de a muri din pricina unui cancer hotărâse să-şi dedice ultimele zile ale vieţii cunoaşterii de sine.

Și cugeta așa:

“Am început să mă ocup de gândurile ce-mi trec prin cap, de obiectele pe care le aleg, de lucrurile pe care le îndrăgesc, de cărţile pe care le citesc, de cei ce mă înconjoară.

Am înţeles că toate acestea erau un reflex al meu şi spuneau câte ceva despre mine.

Astfel am cunoscut o persoană extraordinară: pe mine însămi.

Dar, ceea ce am învăţat mai de preţ – după ce am priceput că aveam să le părăsesc pe toate –  ­este faptul că tot ce aveam era în fapt propria-mi persoană, ceea ce sunt.

Sunt pe cale de a muri de cancer, dar niciodată nu am fost aşa de vie şi fericită ca acum“ 

19 septembrie - Pilda zilei

 

O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit.

În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon.

Ce cearșafuri murdare întinde vecina noastră pe balcon…!

Cred că are nevoie de un detergent mai bun sau poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile!

Soţul ei privi şi rămase tăcut.

Scena aceasta se repeta de fiecare dată când vecina întindea cearceafurile și rufele, în fiecare săptămână.

18 septembrie - Pilda zilei

 

Un om mândru şi necredincios se lăuda mereu ca el n-are nevoie de Dumnezeu din moment ce sufletul lui e ca o coală albă de hârtie; deci îşi poate trăi viaţa cinstit şi frumos fără Hristos.

Într-o zi mergând în excursie cu mai multă lume, ajunse la o mănăstire foarte retrasă, în mijlocul pădurii. Acolo se afla un călugar vestit prin inţelepciunea sa, iar omul nostru cel mândru voi să stea şi el puţin de vorbă cu bătrânul pustnic.

Ajuns în chilia călugărului, acesta îi vorbi despre Dumnezeu şi despre păcat. Trufaşul se abţinu cât putu, dar la plecare îi zise călugărului:

- Eu n-am nevoie de Dumnezeu, de vreme ce viaţa şi sufletul meu sunt ca o coală albă de hârtie!

17 septembrie - Pilda zilei

 

Se spune că doi copilaşi în burta mamei vorbeau unul cu celălalt.

- Tu crezi în viaţa de după naştere?

- Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.

- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?

- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…

- Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.

- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici.

16 septembrie - Pilda zilei

 

Era o familie destul de necăjită, care trăia undeva la țară. Femeia era foarte credincioasă și în ciuda faptului că soțul era cam iubitor de băuturică – nu-și pierduse nădejdea că Dumnezeu va rândui cumva ca familia ei să intre în ROST.

Soțul era om bun și darnic, nu era violent, dar bea aproape toți banii și copii se chinuiau văzând acestea. Soția îi spunea mereu:

- „Petrică! Roagă-te și tu un pic la Dumnezeu să-ți ia patima asta a beției, roagă-te și tu măcar pentru tine, dacă nu și pentru noi!”

Iar el mereu îi spunea asa:

- „Lasă că te rogi tu și pentru mine!”

„Purtarea Crucii cu demnitate. Exemplul Episcopului Gurie”

Cuvântul de învățătură al Înaltpreasfințitului Părinte Andrei, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului, rostit în localitatea clujeană Huta, cu prilejul pomenirii Episcopului Gurie Georgiu.

Calea Crucii lui Hristos

 

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Ev. de la Marcu Cap. 8, Vers. 34-38.

Iată cât de frumoasă este şi această Evanghelie! Ea cuprinde tot ce trebuie să primim pentru mântuirea sufletului nostru.

Să luăm pe rând învăţăturile din ea: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine…“ – zice Evanghelia. Asta înseamnă că, dacă vrei să pleci după Hristos, trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui.

15 septembrie - Pilda zilei

 

Un pantofar fu invitat odată la nuntă, unde erau de față și mulți tineri. Înainte de masă, pantofarul nostru își făcu cruce și își zise rugăciunea obișnuită de dinainte de masă. Tinerii izbucniră în hohote de râs. Iar unul dintre oaspeți îi zise cu dispreț:
- Așa-i că la dumneata acasă, în familia dumitale de pantofari, se roagă toată lumea?
- Toată lumea?! Zise pantofarul. Nu, nu chiar toată lumea…
Cum, numai dumneata te rogi? Nu se roagă și ceilalți ai casei?
- Nu, răspunse pantofarul, căci în coteț mai am doi purcei și o scroafă, care nu se roagă niciodată…

14 septembrie - Pilda zilei

 

Un păstor știa că o lighioană îi fură oile și hotărâ să o omoare.

Puse la intrarea în grota ei o capcană și aştepta.

Pentru că lighioana nu se arăta, păstorul se ruga:

- Doamne, dacă o faci să iasă din grotă o să sacrific pentru tine cea mai bună oaie!

Dar când ieși din grotă un leu fioros, păstorul spuse:

- Întoarce-l, Doamne, înapoi în grotă și voi sacrifica un bou!

Deci: Ai grijă, omule, la ceea ce-ți dorești în viață, pentru că s-ar putea să se îndeplinească.

De multe ori în viață nu cumpătăm și nu ne gândim cu dreaptă socotință la ceea ce ne dorim și din avântul vieții cerem ceea ce nu putem duce.

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci

Înălțarea Sfintei Cruci

(Ioan 19,6-11.13-20.25-28.31-35)

 1. Înțelesurile sărbătorii. Instituirea sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci este legată de două evenimente de care dă seamă istoria Bisericii:

• Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în văzul poporului de către Sfântul Macarie, arhiepiscopul Ierusalimului, când, văzând-o, toată mulțimea a strigat: „Doamne miluiește!”. Aceasta se întâmpla în ziua de 14 septembrie 335.
• O nouă „înălțare” a Sfintei Cruci a răstignirii după ce, răpită fiind de perși în 614, a fost redobândită prin biruința asupra acestora a împăratului Heraclius, în anul 628. Această nouă „înălțare” a Crucii în fața mulțimii de credinciioși a celebrat-o patriarhul Zaharia, la 14 septembrie 630.

Predică la Înălțarea Sfintei Cruci - Pr. Ene Braniște

 

Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim. ”

Astăzi prăznuim înălţarea Sfintei şi de viaţă dătătoarei Cruci; a crucii pe care Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pătimit pentru mântuirea noastră... Crucea care, din unealtă netrebnică de ruşinoasă tortură şi osândă, cum era mai înainte, s-a făcut după aceea semnul sfânt al izbăvirii noastre din osânda păcatului, al biruinţei asupra morţii, sfinţită fiind prin nepreţuitul sânge care s-a prelins pe dânsa din mâinile şi picioarele Celui străpuns cu piroane şi împuns cu suliţa. Iată astăzi, mii şi milioane de cruci asemenea celei de pe Golgota au fost purtate cu evlavie şi cu frică de către slujitorii sfintelor biserici, iar credincioşii s-au închinat şi le-au sărutat cu smerenie şi cu credinţă. Şi aşa am făcut şi noi astăzi, în această măreaţă catedrală a Patriarhiei noastre.

Dar celor mai mulţi dintre noi cuvintele „înălţarea Crucii” nu le trezesc nimic în minte, fiindcă nu cunosc obârşia şi rostul praznicului sărbătorit astăzi. De aceea, vă voi istorisi în puţine cuvinte cum s-a petrecut „înălţarea” Sfintei Cruci a Domnului, pe care o prăznuim.

Smerenia este singura cale pentru dobândirea darurilor Crucii Domnului

Predică la Înălţarea Sfintei Cruci – Sfântul Serafim Sobolev

 Toţi trebuie să ştim, iubiţilor întru Hristos fiii mei, însemnătatea mare şi mântuitoare a Crucii Domnului. Despre această însemnătate sau mai bine zis despre darurile negrăite pe care le dobândim de pe urma Crucii, Sfânta Biserică a vorbit şi ieri şi astăzi, prin slujbele acestui mare praznic.

Despre aceasta vorbeşte Sfânta Biserică şi în stihira de la „Doamne strigat-am…”, ce se cântă la Vecernie. Aici se spune: „Crucea înălţându-se, toată făptura îndeamnă a lăuda preacurată Patima Celui ce S-a înălţat pe dânsa; căci întru aceasta, ucigând pe cel ce ne-a ucis pe noi, pe cei omorâţi i-a înviat şi i-a înfrumuseţat şi în ceruri a locui i-a învrednicit ca un milostiv, pentru mulţimea bunătăţii Sale.

Aceste spuse cuprind pe scurt, dar substanţial, toate evenimentele lucrării dumnezeieşti pentru noi, în centrul căreia se înalţă Crucea Domnului. Prin Crucea Sa şi Sângele Său Dumnezeiesc, care s-a vărsat pe Cruce, Domnul a răscumpărat păcatul strămoşesc al lui Adam, a distrus toate lucrările diavolului, orientate spre pierderea întregii omeniri, a distrus moartea, făcându-se începătorul învierii morţilor, a distrus blestemul – această despărţire dintre oameni şi Dumnezeu.

CRUCEA – „NEBUNIE” ŞI „PUTERE”

Fraţilor, „cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

Sărbătoare a crucii, iubiţii mei. Prăznuim acel eveniment istoric când Sfânta Elena s-a dus la Sfintele Locuri, a săpat adânc în locul Căpăţânii şi a aflat Cinstita Cruce, şi pentru că astăzi Cinstita Cruce a fost înălţată în timp ce mii de oameni se rugau şi spuneau „Doamne, miluieşte!”.

Despre cruce vorbeşte astăzi Evanghelia, despre cruce şi Apostolul. Dar Apostolul ne spune ceva foarte ciudat şi asupra acestui lucru vreau acum să fiţi atenţi.

***

„Cuvântul crucii”, zice, adică propovăduirea despre cruce pentru unii este „nebunie”, iar pentru alţii este „înţelepciune şi putere” (I Corinteni 1,18). Ciudat cuvânt. Acelaşi lucru este şi dulce şi acru? Cum se poate asta? Cuvântul despre cruce sau va fi nebunie şi nu înţelepciune, sau va fi înţelepciune şi nu nebunie. Şi: sau va fi neputinţă şi nu putere, sau va fi putere şi nu neputinţă. Şi cu toate acestea aceste două lucruri opuse coincid în crucea Domnului. Oare care să fie cauza acestor părute antiteze?

Părintele Arsenie Boca – Predică la Înălţarea Sfintei Cruci

 Într-una din cântările Bisericii, alcătuită după Psalmii lui David, preamărim pe Dumnezeu în cuvintele: „Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru, şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este„.

O altă cântare bisericească, preamărind crucea, zice: „Acum vedem aşternutul unde au stătut picioarele Tale Stăpâne…” „Astăzi cu adevărat cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că iată arătat ne închinăm şi aşternutului preacuratelor Tale picioare.”

Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin sfintele Sale patimi, Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmaşii crucii.

Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise şi prin David. Prin proorocul David ne porunceşte să ne închinăm Crucii, aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este.

Oare de ce zice despre Cruce că e aşternut numai al picioarelor Lui ?

Ce trebuie să înţelegem prin Sfînta Cruce?

 

Mîntuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvîntează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău (Troparul praznicului)

Iubiţi credincioşi,

Pentru a vorbi mai desluşit despre praznicul Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este bine să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc mărturii mai de mult, ca să ne putem da seama cînd a început şi cum a ajuns la noi praznicul acesta.

Aţi văzut grîul cînd de-abia îl bate vîntul, cînd este doar de o palmă de la pămînt sau cînd este aproape să dea în spic? Atunci veţi vedea o taină mare. În firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grîului foarte amănunţit, căci foarte mic se arată înăuntru şi spicul şi boabele şi toate celelalte. La fel şi porumbul, cînd abia îi dă spicul şi boabele şi toate celelalte abia se urzesc, păpuşa aceea, care nici măcar mătase nu are, mai tîrziu se va face mare, va face boabe şi-şi va arăta toată frumuseţea ei lăsată de Dumnezeu.

13 septembrie - Pilda zilei

 

Maria era o femeie căsătorită, care nu se prea înțelegea cu soțul ei și din această cauză în casa lor era tot timpul neliniște și război. Ea se credea foarte credincioasă și mereu mergea la spovedanie, dar de fiecare dată la alt duhovnic. La duhovnic când se spovedea mai mult vorbea despre păcatele soțului său și de faptul că aproape în totalitate vina păcatelor săvârșite erau din cauza lui.

Iată însă că într-un final ajunge la un duhovnic foarte iscusit, care o spovedește. Dar și de data aceasta Maria se îndreptățea și găsea explicații păcatelor sale în purtarea soțului ei.

După o lungă spovedanie la urmă preotul îi spuse așa:

12 septembrie - Pilda zilei

 

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict.

Conflictul a început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare, până când s-a produs dezbinarea între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte.

Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.

“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”. “Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.

11 septembrie - Pilda zilei

 

Un rege al Persiei, voind să-şi aleagă un sfetnic bun, a chemat la palat într-o zi pe cinci dintre cetăţenii cei mai de vază din oraş şi le-a zis:

–Iată, am 5 inele pe degetele mele; ele vor fi plata sincerităţii voastre. Spuneţi-mi fără linguşire: ce credeţi voi despre puterea şi mărirea mea?

–Ei, uimiţi de frumuseţea diamantelor de pe inele şi voind să le aibă, răspunseră regelui cu multe laude pe care nu se cuvenea sa le spună decât lui Dumnezeu.

Regele părea foarte mulţumit şi dădu pe rând patru inele.

10 septembrie - Pilda zilei

 A fost odată un om care avea patru fii.

El voia ca fii lui să înveţe să nu mai judece pripit lucrurile.

De aceea, i-a trimis pe fiecare, pe rând, câte un anotimp, să privească un pom, şi anume un păr.

Pe primul l-a trimis iarna, pe al doilea primăvara, al treilea vara și pe mezin toamna.

Când au revenit, i-a adunat şi i-a pus pe toţi să descrie ce au văzut.

Primul a zis că părul era urât, cu crengi golaşe, întoarse şi răsucite.

Al doilea a zis că părul era acoperit de muguri verzi şi promitea mult.

Al treilea fu de acord şi spuse că era plin de flori ce răspândeau un dulce parfum, cum nu mai văzuse până atunci.

9 septembrie - Pilda zilei

 

O vulpe văzu odată o grădină încărcată de toate bunătățile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte pe care vulpea nu le putea sări.

Ce aș putea face să intru în grădina? Se întreabă vulpea. Umblând de jur-împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura în ea. Tot gândindu-se și judecându-se ce-i de făcut, vulpea își zise: Știu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi și voi încăpea prin gaură.

Zis și făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură și, ajungând la poame, se ospătă din belșug. Dar după câteva zile își aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă, alt necaz: se îngrășase de-a binelea și nu mai încăpea pe gaură. Ce-I de făcut?

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Sfânta Cruce – semnul iubirii care învinge păcatul și moartea

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

Ioan 3, 13-17

Zis-a Domnul: nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel Care s-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El.

Sfânta Evanghelie a Duminicii dinaintea Înălțării Sfintei Cruci face o legătură între șarpele care a fost înălțat de către Moise în pustie și înălțarea pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. Se știe că în timp ce poporul evreu traversa pustia, mulți oameni mureau fiindcă erau atacați de șerpi veninoși. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moise să înalțe un șarpe de aramă și oricine se va uita la șarpele de aramă, înălțat în pustie, se va vindeca. Această vindecare a oamenilor care erau mușcați de șerpi era o preînchipuire a Crucii Mântuitorului Iisus Hristos. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ‘Nu vedeți potrivirea chipului cu adevărul? Atunci evreii au scăpat de moarte, dar de o moarte temporală; acum credincioșii sunt scăpați de moartea veșnică. Atunci șarpele înălțat în aer vindeca mușcăturile șerpilor; Iisus vindecă rănile pe care le face dragonul duhovnicesc (diavolul). Acolo, cel ce privea cu ochii trupului era vindecat; aici cel ce vede cu ochii sufletului se ușurează de toate păcatele sale. Acolo spânzura un chip de aramă, care reprezenta un șarpe; aici trupul Domnului pe care l-a format Duhul Sfânt. Acolo, un șarpe mușca și un șarpe vindeca; aici moartea biruiește moartea și moartea dăruiește viață‘ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, omilia 27, 2; trad. în limba română de diacon Gheorghe Băbuț, Ed. Pelerinul Român, Satu Mare, 1997, p. 129).

Naşterea din nou în Duh

 Arhim. Zaharia Zaharou

 

“În Vechiul Testament Dumnezeu a vorbit poporului Său prin gura Prorocului Iezechiel: „Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou. De ce să muriţi voi, casa lui Israel?” Şi iarăşi: „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da.“ Iar împă­ratul David s-a rugat Domnului astfel: „Inimă curată zideşte întru mine şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.” Prorocii din vechime ştiau că omul nu se poate naşte întru împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu dobândeşte mai întâi un duh nou şi o inimă nouă – „inima adâncă”, cum o numeşte Părintele Sofronie, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Această naştere din nou schimbă din temelii viaţa omului, reînnoindu-i întreaga fiinţă. Ea este însoţită de simţiri şi cugete noi, dumnezeieşti, de o nouă însuflare şi de o dra­goste arzătoare pentru Sfânta Scriptură. Părintele Sofronie o aseamănă cu „Big Bang-ul” despre care vorbesc astronomii zilelor noastre, căci omul trece de la realitatea pământească la realitatea cerească, în care duhul său este răpit de Duhul lui Dumnezeu. Insă dacă nu va izbuti să-şi afle adâncul inimii, nu va pătrunde niciodată în tărâmul Duhului şi nu va putea cunoaşte tainele Lui.

„A te naşte de sus înseamnă a te naşte din Hristos, prin Botez”

 

Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Duhul Sfânt nu se manifestă în viaţa noastră împotriva sau în lipsa materiei, ci prin mijlocirea materiei. Cel care se naşte din trup este supus coruperii şi morţii, adică este trupesc, pe când cel „ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3, 6), pentru că Duhul face trupul viu în mod real, pregătindu-l pentru Împărăţia cerurilor.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori și cititoare,

 Pericopa evanghelică citită astăzi în cadrul Sfintei Liturghii redă un fragment din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 13-17), „fruntaş al iudeilor” (Ioan 3, 1) şi membru al Sanhedrinului, care oscila între a crede şi a nu crede în dumnezeirea lui Iisus Hristos.

Înclina să creadă, văzând minunile pe care le săvârşea Iisus, şi, în egală măsură, înclina să nu creadă – sau mai degrabă să nu arate această convingere – că El este Mesia cel aşteptat de poporul lui Israel, ca nu cumva să fie excomunicat din sinagogă, respectiv din dregătoria sa; lucrul acesta se va întâmpla mai târziu, după convertirea sa la Creştinism, când, alungat din Ierusalim, va fi ocrotit până la sfârşitul vieţii de ruda sa, învăţatul Gamaliel, mentorul Sfântului Apostol Pavel.

Născuți din nou în Hristos, prin Duhul Sfânt

 

„Bucuria mea, Hristos a înviat!” – așa îi întâmpina Sfântul Serafim de Sarov pe toți cei pe care-i întâlnea. Iată un element din biografia smeritului Serafim care ne spune multe despre înălțimea sa duhovnicească, dar și, în general, despre ce înseamnă a fi creștin. Căci mulți rostesc acest salut – este adevărat că unii o fac numai cu jumătate de gură ­–, dar puțini sunt cei la care această proclamare a Învierii Domnului are puterea pe care o avea la Sfântul Serafim. Căci, într-adevăr, salutul nostru pascal are o mare și negrăită putere. Însă vestirea „Hristos a înviat!” și răspunsul „Adevărat a înviat!” își vădesc întreaga lumină și putere numai în ființa, în graiul și în viața acelora, cu adevărat, și ei au înviat.

Născuți din nou în Hristos, prin Duhul Sfânt, noi suntem vii, ca unii care participăm deja la viața cerească și dumnezeiască a Domnului Celui înviat și preamărit. Viața pe care o avem în Hristos este singura care-și merită numele. Astfel, pentru fiecare om, a fi sau a nu fiu născut din nou în Hristos este o problemă de viață și de moarte, „căci – zice Sfântul Irineu – părtășia cu Dumnezeu este viața, iar despărțirea de Dumnezeu este moarte” (Contre les hérésies, V, 27,2, „Sources chrétiennes”, no. 153, p. 342). Căci nu-și merită numele de viață simpla existență trupească și trecătoare. „O viață fără eternitate este nedemnă a se numi ‚viață’. Singura adevărată este viața veșnică”, zice Fer. Augustin (Cuvântarea 346, PL 38, 1522).

Chemarea Crucii

 Când ucenicul cel de taină, Nicodim, caută lămuriri asupra tainelor prezenței lui Dumnezeu în lume, Mântuitorul, Care folosise exemple din viața pământească pentru a limpezi înălțimile cerești, pune întrebarea fundamentală fiecărei vocații: Cum veți crede când vă voi spune despre lucrurile cerești? (Ioan 3, 12). De ani de zile asist, uneori neputincios, alteori revoltat, dar niciodată indiferent, la atacurile asupra Crucii ca semn de închinare. Cei care îmbrățișează Scriptura pe post de dumnezeu împăiat, bun doar să le servească intereselor  și vorbirilor lor despre Dumnezeu, nu cu Dumnezeu, par că sunt orbiți tocmai de dușmanul Crucii. Evanghelia Duminicii face amintire de un moment greu al neamului lui Israel: atunci când evreii au fost salvați privind spre un șarpe de aramă ridicat în mijlocul lor, la vreme de pustiire veninoasă (Numeri 21). În acord cu acea amintire a minunii lui Dumnezeu, Hristos Dumnezeu spune: „Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, la fel trebuie să fie înălțat Fiul Omului, ca oricine crede în El să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 14-15). Oare să fie Hristos idolatru și închinător la chip cioplit, sau oare, insistând pe simbol, uităm de realismul intervenției lui Dumnezeu în planul vieții poporului lui Israel? Nu! Dumnezeu nu a vindecat simbolic pe cei atinși de mușcătura morții. Fiul Omului, înălțându-Se pe muchia de blestem a Crucii, pe noi ne-a izbăvit din moarte, real și veșnic!

Pregătirea pentru Cruce

 

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

„După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se  înalțe Fiul Omului…”

(Ioan 3,14).

Iubiți credincioși,

Cuvintele prin care am început predica aparțin evangheliei citite astăzi, prin ele Mântuitorul anunțând jerfa Sa pe Cruce, pregătindu-i, pe toți cei care Îl ascultau, pentru zilele dramatice ale patimilor Sale, dar și pentru “crucea” misiunii vieții fiecăruia. Pentru noi, această duminică, numită “dinaintea Înălțării Sfintei Cruci”, are menirea de a ne pregăti să înțelegem  și semnificația zilei de 14 septembrie, când are loc praznicul propriu-zis, dar și misiunea noastră creștină, care presupune jertfe de tot felul, altfel spus, pentru crucea vieții noastre. Recitind însă cu atenție pericopa evanghelică de azi și contextul ei, vom observa, de fapt, că Mântuitorul săvârșea o pregătire universală pentru Cruce: a Sa Însăși mai întâi, a ucenicilor și, totodată, a tuturor celor care binevoiesc să-L asculte.

Să remarcăm pentru început că pericopa face parte din convorbirea lui Iisus cu Nicodim, iar pentru o înțelegere mai exactă a momentului, recomandăm recitirea întregii convorbiri (Ioan 3, 1-21). Nicodim ne este un bun exemplu de bună-ascultare și receptivitate.

Dumnezeu te iubeste!

 

Predica la Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci

„Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”(Ioan 3, 16)

Înălţarea Cinstitei Cruci este în mijlocul lunii septembrie. Duminica de astăzi se numeşte „înainte de Înălţare” şi următoarea „după Înălţare”. Catavasiile sunt „Cruce însemnând Moise…”, Apostolul şi Evanghelia fac referire la Cruce.

***

Ce ne spune Evanghelia? „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer” (Ioan 3, 13). Ba – ne vor spune necredincioşii – astăzi ştiinţa a avansat, privirile tuturor sunt întoarse spre spaţiu; cum spune Evanghelia că nimeni nu s-a suit în cer? Aici ştiinţa contrazice religia… Ce răspundem?

Nu cunoaşteţi Scripturile. Când Evanghelia zice „cer”, nu se referă la acest cer fizic, în care s-a suit proorocul Ilie. Dincolo de acest cer, dincolo de Soare, de Lună, de stele şi de galaxii, există un alt cer, duhovnicesc, supranatural, nevăzut. Din acest motiv, Scriptura zice undeva „Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor” (Psalmul 148, 4). Şi, de aceea, zice despre Apostolul Pavel că a fost răpit „până la al treilea cer”( II Corinteni 12, 2). Există deci şi un cer mai înalt, în care este adorat Dumnezeu. „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem…” (Dumnezeiasca Liturghie). Despre acest cer, în care nu există nimic pământesc, ci locuieşte Sfânta Treime şi duhurile cele nematerialnice, vorbeşte Hristos când zice: ”Nimeni nu s-a suit în cer”.