DOUĂ CHEMĂRI – Parabola celor poftiți la cină

 Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană

(Luca 14, 16-24)

Citind sau ascultând această parabolă, ne întrebăm: Este una ușor de înțeles? La o primă lectură și ascultare am fi tentați să răspundem pozitiv: Da! Am înțeles totul! Dar, reflectând mai mult asupra ei, vom vedea că răspunsul este mult mai complicat decât un simplu Da! Pilda ridică mult mai multe întrebări decât am crezut la început, iar răspunsul la ele nu este nici el chiar foarte simplu și nici ușor de dat. Dar să vedem despre ce este vorba.

Într-una din zile, Mântuitorul Hristos a fost invitat la masă în casa unui fariseu. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că acest fariseu era chiar unul dintre mai-marii acestei grupări religioase. Era un fruntaș al lor: „Şi a intrat El să mănânce în casa unuia dintre căpeteniile fariseilor sâmbăta și ei Îl pândeau” (Luca 14, 1).

În casa lui s-au adunat și alți farisei, dar și mulţi cărturari, unii venind doar să-L prindă pe Iisus în cuvânt. Luca ne spune clar că și de data aceasta „ei Îl pândeau” (Luca 14, 1). Așadar, în acest context, Mântuitorul Hristos rostește Parabola celor chemați la Cină. Și iată ce spune El.

Refuzul invitației la fericire veșnică

Un om oarecare a făcut Cină mare şi i-a chemat pe mulţi. La ceasul Cinei, când totul a fost gata, a trimis pe sluga sa să spună celor chemaţi: veniţi, că iată toate sunt gata. Cărturarii de față, când vor fi auzit expresia „a dat o cină mare”, trebuie să-și fi amintit imediat textul din Isaia 25, 6, unde se spune: „Domnul oștirilor pregătește… un ospăț cu bucate gustoase”. Omul despre care vorbește Iisus este, deci, o metaforă pentru Dumnezeu. Prin urmare, Cina este un simbol pentru ospățul bucuriei eshatologice, în comuniune cu Dumnezeu (cf. Luca 13, 29; Apoc. 19, 7, 9).

Dar în momentul în care li s-a spus că totul este gata și că pot veni, toţi au început să se scuze de parcă ar fi fost înţeleşi. Primul a zis: „Am cumpărat un ogor și trebuie să ies ca să-l văd, de aceea nu pot să vin“. Al doilea s-a scuzat: „Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă”. Iar al treilea a motivat: „Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni”. Primii doi adaugă, la refuz, cuvintele: „Te rog să mă ierți!”. Măcar sunt politicoși! Al treilea, în schimb, socotește că nu e nevoie să-și ceară iertare pentru refuz și neparticipare.

Continuând pilda, Mântuitorul spune că stăpânul s-a supărat, s-a mâniat chiar când a auzit că toți l-au refuzat. De aceea, a poruncit slugii să meargă şi să adune din toate pieţele pe cei săraci, pe cei neputincioşi, pe orbi, pe şchiopi, pe toți cei suferinzi și flămânzi.

Trebuie să spunem că cei săraci, neputincioșii, suferinzii de orice fel, chemați aici nu sunt un înlocuitor pentru cei distinși, bogați, sănătoși. Și ei sunt, de asemenea, invitați încă de la început. Însă, în pilda de față, Iisus îi vizează în primul rând pe cei bogați, pe liderii spirituali ai poporului ales, ei fiind primii care L-au refuzat pe Dumnezeu, nerecunoscându-L pe Iisus ca Fiu al Său.

Sluga îndeplinește porunca, dar casa tot nu s-a umplut. Așa se face că primește o nouă poruncă: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre, ca să mi se umple casa” (Luca 14, 23). Apoi, la urmă, adaugă o sentință: „Căci vă spun vouă că nici unul dintre bărbaţii aceia chemaţi nu va gusta din cina mea!” (Luca 14, 24). Cum să mai guste, dacă n-au venit? Cuvintele lui Iisus se refereau, desigur, nu la o cină obișnuită, ci la veșnica comuniune cu Dumnezeu, de care ei, refuzând-o acum, nu vor avea parte nici în viitor.

Două chemări

Această parabolă, și ea, ca oricare alta, încifrează şi închide, dar în acelaşi timp descifrează şi deschide sensul și mesajul textului. Mântuitorul a vrut să transmită ceva prin această pildă, atât celor ce-L ascultau atunci, cât şi nouă, celor de azi. Este o parabolă simplă la auzire, dar cu mult sens și care ridică, în același timp, și multe întrebări. De aceea, unele lucruri necesită a fi lămurite. Să ne oprim la câteva dintre ele.

Observăm, de la început, că pilda lasă să se înțeleagă faptul că este vorba de două chemări la această Cină. O primă chemare are loc când stăpânul s-a hotărât să facă Cina și să-i invite pe mulţi. A doua chemare a fost atunci când, potrivit obiceiului din Orient, totul a fost gata pentru comuniune, pentru petrecere. Dar toţi cei chemaţi au găsit diferite pretexte pentru a refuza invitația. Așadar, stăpânul s-a mâniat, pe de o parte, din cauza refuzului, iar pe de altă parte, din cauza falselor motive pe care le-au invocat cei chemați. Se mai pot prezenta scuze după ce prima invitație a fost acceptată?

Pentru a înţelege mai bine mesajul acestei pilde trebuie să intrăm în simbolismul ei. Stăpânul este Dumnezeu, iar Cina aceea este Împărăţia Lui sau, altfel spus, comuniunea cu El. Împărăţia lui Dumnezeu este, poate, o noţiune mai abstractă, dar, dacă spunem că suntem chemaţi în comuniune cu Dumnezeu, spunem ceva mai pe înţelesul nostru. Prima chemare, pe care Dumnezeu o adresează creaturii Lui, omul, este atunci când l-a adus la viaţă. Virtual, în momentul în care Dumnezeu ne-a dat viaţa, ne-a chemat la comuniune cu El. Dumnezeu vrea să fim cu El veșnic, în Împărăția Sa, dar, în același timp, ne respectă și libertatea. Așadar, momentul intrării în viață coincide cu prima chemare din această pildă.

A doua chemare se întâmplă atunci când totul este pregătit pentru tine. Iar acest moment este clipa în care tu ai reuşit să realizezi relaţia ta cu cerul, adică cu ceva de dincolo de tine, cu o putere care este mai presus de înțelegerea ta. Atunci te situezi pentru prima oară în relaţie cu Dumnezeu. Aşadar, când ai conştientizat relaţia ta cu Dumnezeu, eşti și chemat la comuniunea cu El. Atunci, totul este gata ca tu să primeşti toate binefacerile Lui în dar. Iar acest lucru se realizează, prin excelență, în Sacramentul euharistic al Sfintei Liturghii. Și astfel, ea devine Cina la care toți suntem chemați.

Justificarea prin pretexte

Cel de-al doilea aspect al pildei se referă la pretexte sau false motive.

Primul invitat a spus că şi-a cumpărat o ţarină şi trebuie să meargă să o vadă. Când să meargă să o vadă, pentru că invitaţia lui a fost la o Cină, şi Cina este seara? Ce putea el să mai vadă, seara, din ţarina pe care şi-a luat-o? Nimic! Aşadar, scuza lui e un pretext!

Al doilea invitat a spus că și-a cumpărat cinci perechi de boi şi trebuie să meargă să-i încerce. Cum să-i încerce seara, când întunericul se lasă? Cum să lucreze cu ei noaptea? Sau cum de i-a cumpărat fără să știe dacă sunt buni de ceva sau nu? Aşadar, fals motiv!

Al treilea a spus, simplu: „M-am căsătorit”. Și ce motiv e acesta să refuzi invitația? Putea să meargă cu soția. Dar acesta îl semnifică, spun Sfinţii Părinţi, pe cel prins în vraja şi în farmecul iluziilor plăcerilor trupeşti. Acolo nu mai există nimic din bunul-simț al lui „te rog să mă ierți”, dacă, totuși, s-a invocat un motiv.

Chemarea lui Dumnezeu au auzit-o toţi. Nu există om pe pământ care să nu fi înţeles, cel puţin într-o clipă, relaţia lui cu cerul, relaţia lui cu o forţă dincolo de el, cu Dumnezeu. Unde este răspunsul nostru, al creştinilor, la această chemare, la această a doua chemare? Ce-i face pe mulţi să rămână în afara comuniunii cu Dumnezeu, în afara chemării, ba chiar să invoce false motive? Dacă i-am întreba pe cei care nu se găsesc, acum, într-o biserică de ce nu sunt în ea, am putea să auzim motive de genul: sunt obosit, am lucrat o săptămână şi azi mă odihnesc. Este adevărat că mulţi dintre creștini îşi câştigă pâinea cu osteneală, și nu puțină, şi răsplata nu-i nici ea cum se cade. Aşa este! Dar s-au gândit, totuși, aceia, o clipă măcar, cine i-a ajutat o săptămână întreagă să-şi câştige pâinea? Și întrebarea ar putea continua, iar răspunsurile ar veni și ele pe măsură.

În mod paradoxal, Dumnezeu nu ne cere din multul pe care îl avem, ci din puținul pe care-l posedăm. Este adevărat că nu este multă nici credința și nici înțelegerea legată de adevărurile care țin de ea, dar puținul oferit se poate transforma mâine în mult.

Se spune că un om a intrat într-o mănăstire şi a spus stareţului că vrea să devină călugăr şi că vrea să trăiască acolo toată viaţa. „Dar să ştii, părinte, că n-am nici credinţă, nici iubire, nici răbdare, nici înţelegere, n-am nici lumină în suflet, n-am nimic.” Şi se aştepta ca stareţul să-i răspundă: „Atunci, ce cauți aici?” Însă stareţul i-a spus: „Ia această cheie şi a treia cameră, pe dreapta, va fi chilia ta. Şi mâine te vei strădui să ai şi credinţă, şi lumină în suflet, şi nădejde, şi dragoste, iar poimâine, pe toate acestea le vei putea oferi şi altora”.

Ne-am gândit vreodată câte ore pe săptămână sunt în care lucrăm şi în care ne desfășurăm activitățile? Nu sunt puține! Dar Dumnezeu îţi cere doar o oră, o oră și jumătate pe săptămână, să vii aici, în Biserică, să stai în comuniune cu El, să asculţi cuvântul Lui, să-i mulțumești pentru toate. Nu-ți cere zeci de ore; zeci de ore ţi le oferă El, într-o săptămână, ca să-ți poți împlini obligațiile de serviciu, de familie, de comunitate. Ba, mai mult, nu te cheamă să-i oferi ceva, ci ca El să-ți ofere ceva: o hrană, o bucurie, o putere, harul și ajutorul Lui pentru viața ta! Dacă nu găsim un timp pentru El, s-ar putea să nu-l mai găsim nici pentru noi! Iată de ce se supără Dumnezeu şi iată de ce ne regăsim toţi în acest al doilea tablou al pildei, care ar putea să aibă ca titlu „Tabloul pretextelor”.

„Silește-i!” – ambiguitatea unei porunci?

O altă problemă pe care o ridică Pilda celor chemați la Cină este legată de înțelesul cuvântului „silește-i”. Nici într-un caz Mântuitorul n-a avut în vedere prin expresia „Ieși la drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre…” o constrângere a cuiva, mai ales că este vorba de cei marginalizați. Porunca era dată slujitorilor, dar care nu aveau competența să constrângă pe cineva, dovadă sunt, în acest sens, cei care au refuzat și cărora nu li s-a întâmplat nimic. Au refuzat, n-au participat și nimic mai mult.

Porunca „silește-i” se referă la cei care propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu, slujitorii Lui. Sunt slugile Stăpânului ceresc, care oferă credincioșilor darurile Lui la masa Sfântului Altar. „Sileşte-i” nu înseamnă constrânge-i şi forţează-i să vină la Mine. Fiecare om a fost creat liber de către Dumnezeu, de aceea nimeni nu poate fi constrâns, sau nu trebuie să fie constrâns, cu atât mai mult spre cele sfinte. În original, verbul „a sili” (ἀναγκάζω) are și sensul de a invita, a îndemna cu apăs. Așadar, pentru slujitorii Bisericii, porunca „sileşte-i” înseamnă ca în aşa fel să slujească, atât de convingători să transmitem mesajul, atât de mult să creadă ei înșiși, mai întâi, în acest cuvânt şi în hrana pe care o oferă, încât, tu, creştine, după ce pe toate acestea le-ai văzut la cel ce este în faţa ta, pur şi simplu să te simţi „constrâns” să-i asculţi chemarea și îndemnul. Adică, să nu mai găseşti nici un motiv, nici un pretext pentru a refuza marea chemare la Cina Domnului.

Cât privește înțelesul expresiei „cei de la drumuri și de la garduri”, aceștia pot să fie călători sau străini, din regiuni mai îndepărtate, care făceau popas la gardurile viilor și ale moșiilor (cf. Isaia 5, 5; Mc 12, 1). Deci, invitația se întinde, în acest caz, până la străini și la păgâni.

Pe de altă parte, „cei de la drumuri și de la garduri” pot semnifica și pe cei care se găsesc încă pe drumurile căutării unui sens în viață și în credință; încă nu și-au lămurit toate întrebările; încă n-au găsit drumul sigur al vieții, încă, în planul credinței, mai au îndoieli. Aceștia pot fi ușor marginalizați de către cei din jurul lor, etichetându-i ca șovăielnici, nehotărâți, atei, labili psihic, oameni pe care nu te poți bizui, oameni cu care nu poți construi nimic durabil. Gardul semnifică granița unui teritoriu care marchează limitele spațiului aferent unei familii, unei instituții, unei țări. Așadar, cei de la garduri pot să fie și cei de la marginea unei comunități, mai mare sau mai mică. Adică, cei de la marginea societății, indiferent de motivul pentru care au ajuns acolo. Față de aceștia trebuie să avem îndoită grijă.

Dumnezeu nu i-a lăsat acolo, chiar dacă, mai întâi, au avut alții prioritate. Motivul „priori­tății” în fața lui Dumnezeu nu-l putem pătrunde noi și nici nu e în preocuparea noastră. Nu este treaba noastră să ne ocupăm cu citirea gândurilor și al planului Său pe care îl are cu fiecare dintre noi, în parte. El știe ce face cu creația Lui, și știe bine. Datoria noastră este să-i vedem și pe aceia. Iisus n-a evitat locurile în care se aflau păcătoșii. Ba, dimpotrivă! Spre ele s-a îndreptat cu predilecție, întâlnindu-i, stând cu ei la masă, mângâindu-i, încurajându-i, asumându-i.

Așadar, „să-i silim” să răspundă și ei chemării lui Dumnezeu, dar „silirea” să însemne efort de convingere, limbaj adecvat lor, inteligență, înțelepciune, argumente pentru a-i putea determina! Şi, astfel, cei care, poate, au gândit că niciodată nu pot să fie în casa Stăpânului ceresc să înțeleagă că au și ei un loc pregătit acolo.

Cuvântul „cină” are și el semnificația lui, deloc de neluat în seamă. Invitația la o „cină” ne spune tuturor că nu suntem invitați la un prânz sau la un mic dejun, ci la o mâncare de seară. În plan spiritual, această invitație se poate traduce ca fiind una spre seara vieţii noastre, Cina putând simboliza, în intenția de mesaj a Mântuitorului, și un capăt al vieții. Pentru oricare dintre noi, ziua de astăzi poate să însemne o seară, adică un sfârșit, indiferent că suntem tineri sau vârstnici, copii sau în floarea vârstei. Invitaţia ta, şi a mea, este la o „cină”, adică spre seara vieţii. Refuzăm acum invitaţia, s-ar putea ca „mâine” să nu mai existe, și, astfel, am rămas în faţa Stăpânului ceresc doar cu falsul motiv.

sursa:http://actualmm.ro