OCHII SFÂNTULUI NICOLAE

Mare grijă trebuie să avem noi, ca să nu păcătuim nici-odată şi să nu ne facem vinovaţi faţă de nimeni. Atunci putem privi liniştiţi în ochii tuturor oamenilor şi nu vom fi siliţi să ne ascundem cu ruşine sau cu frică niciodată, de nimeni. Nici de ochii oamenilor, nici de ochii Domnului, care ne văd în orice loc.

Ştiu asta din păţania mea cu ochii Sfântului Nicolae. Iată cum a fost:

După întâmplarea cu banii moşului, îmi era frică să intru în camera unde fusese cojocul din care i-am luat.

Odată, intrând cu bunica acolo, ea mi-a arătat sus pe perete icoana Sfântului Nicolae şi mi-a zis:

– Îl vezi tu pe Sfântul Nicolae? El te-a văzut când ai luat banii şi el te-a spus. Priveşte-l şi acum cum se uită la tine. Uită-te bine în ochii lui şi vezi.

M-am îngrozit… Ochii lui, pe care şi înainte i-am privit de multe ori şi i-am văzut plini de blândeţe şi de bunătate, ca şi ochii moşului, acum parcă erau vii şi se uitau la mine supăraţi şi mustrători. M-am ascuns după bunica şi n-am îndrăznit să mai ies, să mă vadă.

– Să ai grijă, mi-a zis atunci bunica, nu cumva să mai furi ceva sau să faci ceva rău, că ochii Sfântului Nicolae te văd tot ce faci. Apoi el se duce să te spună la Tatăl cel din cer, Care pune iarăşi pe mama ta să te bată cu frânghia, până ce vei învăţa minte.

– N-am să mai fur, bunică, niciodată nimic, i-am zis eu plângând. Dar spune-mi, ochii Sfântului Nicolae văd şi prin perete?

– Să ştii că de ei nu te poţi ascunde nicăieri…

Dar, dacă nu faci rău, nu trebuie să te mai temi de Sfântul Nicolae. El e bun ca moşu’, te iubeşte şi se roagă  Domnului pentru toţi copiii cei buni.

M-am uitat pe furiş de pe după bunica, să văd cum priveşte acum la mine Sfântul Nicolae. I-am văzut ochii plini de asprime, cum mai erau încă ochii tuturor celor dragi ai mei. Fapta mea cea rea încă nu mi-o iertaseră nici unul.

Ce rău mă simţeam!…

Mă feream de încăperea cu Sfântul Nicolae şi nu intram decât rar, când mă lua cineva. Totdeauna mă feream însă ca să nu mă vadă ochii lui şi multă vreme nici n-am aruncat privirea spre el, ca să nu-l văd cum se uită la mine.

Trecuse multă vreme până când am vrut să-l văd din nou. Toţi ai mei uitaseră vina mea şi nu-mi mai pomeneau nimic de ea.

Purtările mele de atunci încoace îi făcuseră să mă privească iarăşi cu drag şi ochii lor erau din nou buni ca înainte.

Atunci am vrut să văd dacă şi ochii Sfântului Nicolae au uitat.

M-am dus cu teamă, am deschis uşor uşa… şi, cu inima bătând puternic, am aruncat din prag o privire spre icoana Sfântului Nicolae, să-i văd ochii.

Inima mi s-a umplut de bucurie: ochii Sfântului Nicolae mă priveau cu blândeţe şi cu bunătate iarăşi.

Am căzut în genunchi şi, cu mânuţele împreunate, cum făcusem şi înainte în faţa icoanei Sfântului Nicolae, m-am rugat Tatălui Ceresc cu glasul cel mai fericit, zicând:

Preabunule Tatăl nostru Care eşti în ceruri, Îţi mulţumesc că nu mai eşti supărat pe mine pentru fapta mea cea rea. Îţi mulţumesc că nici Sfântul Nicolae, nici moşu’, nici bunica, nici mama, nici nimeni nu mai este supărat pe mine.

Ce bine este să nu fie nimeni supărat pe mine!

Bunul nostru Tată, Te rog să spui la îngeraşul meu să fie mereu cu mine, ca să nu mă mai lase să mai fac rău niciodată. Ci să fiu mereu bun şi ascultător, căci ochii Tăi privesc mereu la mine. Vreau, Doamne, să nu mai supăr niciodată ochii Tăi şi nici ochii celor ce mă iubesc.

E aşa de greu să te uiţi în ochii celor pe care i-ai îndurerat. Să nu mai supăr pe nimeni, Doamne, ca să pot privi totdeauna cu bucurie ochii tuturor. Şi ochii tuturor să privească cu bucurie la mine. Amin.

N-am reuşit totdeauna să fiu aşa. Dar întotdeauna am dorit şi am făcut totul să fiu aşa cum m-am rugat.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din «Pe genunchii lui Iisus»