Pruncul Iisus – transfiguratorul suferinţei

 

Iubiţi credincioşi,

Trăim într-o lume în care adeseori durerea este ignorată; doar omul duhovnicesc devine sensibil la problema durerii; oamenii neduhovniceşti nu au ochi pentru a vedea imensa durere revărsată în lume împrejurul lor; ei nu-i văd nici pe oamenii care suferă; ei defilează prin lume tacticos şi ţanţoşi fără a-şi opri privirea asupra celor care suferă, ca şi când suferinzii nici n-ar exista. În „societatea succesului” de astăzi aproape nimeni nu-şi mai pleacă privirea spre suferinzi. Existenţa lor neagă ideologia dominantă a societăţii: convingerea eronată că poţi fi fericit prin tine însuţi şi contra celorlalţi. Pentru a fi fericit – se consideră – n-ai nevoie de ceilalţi, n-ai nevoie de dragoste: poţi fi fericit etalându-ţi doar reuşitele. N-ai nevoie de comuniune, n-ai nevoie de energia dragostei. Ceilalţi trebuie doar să te admire, iar nu să te iubească. N-ai nevoie de iubirea nimănui pentru a fi împlinit. Această ideologie dominantă în societatea noastră este explicit anti-creştină; ea are nevoie, pentru a se impune, de inimi împietrite. Unor astfel de inimi li se adresează Domnul Hristos în cartea Apocalipsei: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3,1).

Mortul nu aude, nu vorbeşte, nu se mişcă şi, până la urmă, putrezeşte, se strică. Omul mort sufleteşte nu aude clopotul Bisericii şi nici cuvintele lui Dumnezeu, nu vorbeşte despre cele sfinte, nu se mişcă înspre Biserică, nici înspre fapte bune, şi până la urmă ajunge un om stricat, putrezeşte din punct de vedere spiritual.Într-o societate astfel debusolată, nimeni nu mai are ochi pentru suferinţă, nimeni nu mai „întâlneşte” durerea, cu excepţia celor pe care durerea însăşi îi caută. Omul „duhovnicesc” a devenit „duhovnicesc”, pentru că, în trecut, cândva pe traseul evoluţiei lui umane, durerea l-a căutat şi l-a preschimbat. Toţi fugim instinctiv de durere, dar deseori în viaţă ea este o experienţă imposibil de evitat, şi atunci rămânem marcaţi profund lăuntric de neputinţa noastră în faţa ei. Şi ea are mare putere de a ne preschimba, de a ne reorienta gândirea, de a ne pune cu acuitate înainte problemele esenţiale ale vieţii. Sfânta Evanghelie ne mărturiseşte că, dintru început, Mântuitorul S-a confruntat cu suferinţa: Betleemul „era plin” şi nu s-a găsit loc de găzduire pentru o femeie însărcinată. „Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,6-7).

Dreptmăritori creştini,

Privit din exterior, creştinismul pare o religie iubitoare de suferinţă, nu pentru că teologia creştină ar promova o doctrină în acest sens, ci pentru că Dumnezeul creştin o are mereu în atenţie, îşi concentrează atenţia asupra focarelor de suferinţă din lume, este mereu prezent în locurile în care cineva suferă. Însuşi Dumnezeul creştin a suferit: S-a născut în simplitate, a trăit 30 de ani într-un aparent anonimat şi a murit pe Cruce. Între Dumnezeul nostru şi suferinţă există deci o legătură aparte.

La fel, Dumnezeul Vechiului Testament avea o sensibilitate aparte faţă de suferinţă. De exemplu, în cartea Exodului ni se relatează despre suferinţele poporului evreu aflat în robie în Egipt, despre porunca faraonului de a fi omorâţi de către moaşele egiptene toţi copilaşii de parte bărbătească, imediat după naştere. Lecturând istorisirea cu exigenţele raţionaliste moderne, am căuta numele faraonului; acesta nu este însă menţionat (deşi intuim din cercetarea istorică că ar fi vorba despre Ramses al II-lea, faraon din cea de-a XIX-a dinastie egipteană); în schimb, găsim cu uşurinţă numele celor două moaşe egiptence traumatizate de porunca faraonului: Şifra şi Pua. Un autor raţionalist modern ar face exact invers: ar menţiona numele faraonului şi l-ar neglija pe cel al moaşelor (ajunse în grea frământare pentru trădarea deontologiei profesionale care li se pretindea ierarhic). Dumnezeul Bibliei îşi aminteşte întotdeauna de cel care suferă.

Tot în cartea Exodului citim cum, „…auzind Dumnezeu suspinele lor, Și-a adus aminte de legământul făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov, a căutat spre fiii Săi şi S-a gândit la ei” (Ieşire 2, 24-25). Ne este relatată intervenţia directă a lui Dumnezeu în istorie, cele zece plăgi, plecarea poporului din Egipt, trecerea prin Marea Roşie. La un moment dat poporul are în faţă imensitatea mării, iar în spate, ameninţători, soldaţii faraonului; pare să nu existe cale de scăpare. Dumnezeu îl întreabă pe Moise: „De ce strigi către Mine?”.

Teologia rabinică scoate în evidenţă faptul că textul biblic nu vorbeşte de niciun strigăt al lui Moise, cel puţin în acest caz. Atunci despre ce este vorba? Suferinţa este un strigăt care ajunge până la urechile lui Dumnezeu. Este de ajuns ca cineva să sufere şi Dumnezeu aude deja un strigăt, o tânguire lăuntrică. Şi iată că Dumnezeu intervine, deschide marea pentru poporul evreu, dar o închide deasupra armatei faraonului.

Iubiţii mei fii duhovniceşti!

Mai trebuie să observăm cum, într-o lume căzută în păcat, în care este prezent pretutindeni răul, scutirea unora de suferinţă înseamnă, inevitabil, descărcarea suferinţei pe umerii altora. Evreii scapă cu viaţă din încercare, dar armatele faraonului, compuse tot din oameni (pe care-i aşteptau acasă o soţie, copii şi alţi apropiaţi), cad pradă apelor dezlănţuite. Din conştientizarea acestui fapt s-a născut o anumită sensibilitate în ebraism faţă de suferinţa altuia. În Cina Pascală ebraică, seder-ul, anume în ritualul de comemorare a plăgilor Egiptului, se ia paharul de vin şi se varsă zece picături, corespunzătoare fiecărei plăgi. “Se varsă aceste picături pentru a ne diminua bucuria, prin constatarea că eliberarea noastră a costat suferinţa altor fiinţe umane” –spun evreii.„Paharul nostru cu vin nu poate fi complet plin, bucuria nu este deplină, dacă libertatea noastră a presupus o tragedie pentru alţii, fie ei chiar duşmani”.

Tocmai pentru că adeseori salvarea unora înseamnă tragedia altora, Dumnezeu nu intervine direct întotdeauna în istorie. Este de ajuns să ne amintim de exilul în Babilon al poporului evreu (587 î.d. Hr.). Dar şi atunci când nu intervine, Dumnezeul Bibliei este întotdeauna acolo unde cineva suferă.

Domnul Hristos, Cel născut astăzi în iesle, a suferit enorm pe pământ. Suferinţa Lui a atins maxima intensitate pe Cruce, când, preluând toate păcatele noastre, S-a simţit abandonat de Dumnezeu-Tatăl, El, Cel Care nu are nimic comun cu păcatul: „Eloi, Eloi, lama sabahtani?”/„Dumnezeul Meu, Dumnezeu Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34).

Dacă Dumnezeu Însuşi pe pământ a suferit, înseamnă că suferinţa constituie o cărare inevitabilă pe drumul mântuirii. Dacă o acceptăm, o putem şi transfigura creator. Dacă o refuzăm cu îndârjire, dacă nu-i înţelegem sensul, ea nu ne schimbă în bine sufletul, nu ne înnoieşte, nu ne sfinţeşte.

Minunata cântare ortodoxă „Cu noi este Dumnezeu!” nu trebuie văzută ca un imn al triumfalismului, ci ca o constatare duhovnicească a faptului că în orice suferinţă Dumnezeu ne însoţeşte. Iar „noi devenim mari, nu doar prin realizările noastre, ci și prin suferinţele noastre” – afirma savantul Nicolae Iorga. Tocmai de aceea, Dumnezeu nu s-a sfiit să înfrunte suferinţa, sub toate formele ei de pe pământ, cu un scop clar: „Iar când a venit plinirea vremii, spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5). Acesta este scopul ei: înfierea, dobândirea de către noi, toţi, a identităţii de „fii ai lui Dumnezeu”, biruitori ai morţii, cetăţeni ai raiului.

Fraţi creştini, 

Auschwitz, această minusculă localitate din Polonia, a devenit simbolul sinistru al exterminării a milioane de oameni, tentativă subtilă de a stârpi din istorie pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, prin intermediul dispariţiei poporului ales de El. Patruzeci şi două de atentate la viaţa lui Hitler au existat, însă doar cel de al 43-lea a reuşit, ultimul, care a fost „orchestrat” de fapt tocmai de el însuşi, în buncărul din Berlin, după căsătoria cu Eva Brown, atentatul sinucigaş. Toate celelalte tentative de asasinat n-au făcut decât să-l întărească mai mult pe Fűhrer în convingerea că el este Mesia, că este nemuritor, că are în istoria lumii un rol profetic.

De ce oare Dumnezeu a îngăduit ca lucrurile să meargă în această direcţie? A îngăduit eşecul a 42 de tentative de eliminare a unui dictator care a dus de râpă o ţară întreagă, a zguduit liniştea a trei continente şi prin deciziile lui, a provocat moartea unui număr impresionant de oameni? Toate întrebările îşi au şi un răspuns.

Auschwitz nu epuizează, nici nu încheie, şirul suferinţelor umane, dar constituie un punct de maximă intensitate în istoria omenirii. Suferinţă a existat şi înainte şi va mai exista şi după. Auschwitz rămâne însă până astăzi paradigma unei suferinţe absolutizate, maximalizate, isterizate, demente.

Pentru iudaism, Auschwitz a însemnat criza unei anumite scheme teologice de înţelegere a lumii. Poporul lui Israel se încredea într-un „Dumnezeu al alianţei”. Moise a spus poporului: „Păzeşte, dar, poruncile Domnului Dumnezeului tău, umblând în căile Lui şi temându-te de El. Fereşte-te de a uita pe Domnul Dumnezeul tău şi de a nu păzi poruncile Lui, legile Lui şi hotărârile Lui, pe care ţi le spun eu astăzi! Iar dacă vei uita pe Domnul Dumnezeul tău, vă mărturisesc astăzi, pe cer şi pe pământ, că veţi pieri! Cum pier popoarele pe care Domnul Dumnezeu le pierde dinaintea voastră, aşa veţi pieri şi voi, de nu veţi asculta glasul Domnului Dumnezeului vostru!” (Deuteronom 8, 6-11-20). Avertismentul acesta ne răsună şi nouă, creştinilor care trăim în indiferenţă religioasă, care ignorăm voinţa lui Dumnezeu pe pământ sau care dispreţuim potenţialul terapeutic al suferinţei.

Dreptmăritori creştini,

De o mie de ori de S-ar naşte Hristos în Betleem, dacă nu Se naşte și în sufletele noastre, totul este în zadar. El a venit „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”. El a venit să cucerească sufletele noastre. De două mii de ani Biserica se străduieşte să ni-L descopere pe Hristos. Sfântul Pavel se destăinuia galatenilor, scriindu-le: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4, 19).

Auschwitz interpelează şi conştiinţele creştine, până astăzi. Și nu doar Auschwitz-ul, care a devenit, prin dimensiunea tragismului său, un simbol al suferinței. Însă experiența suferinței în secolul al XX-lea și-a găsit manifestarea și în ororile comunismului care, în lagărele Siberiei sau în temnițele sinistre ale Aiudului, ale Sighetului ori ale Jilavei, a sfărâmat milioane de vieți, fără vreun surd regret sau vreo piezișă privire înspre valorile umane.

Într-adevăr, un teatru, un spaţiu de desfăşurare a acestor fapte oribile a fost Europa, continentul cu cea mai lungă tradiţie creştină în spate. Mărturia creştinilor din Europa nu a fost la înălţimea provocărilor răului. Învăţătura creştină nu a avut suficient impact asupra oamenilor, asupra liderilor lor şi nu a influenţat în niciun fel deciziile luate de personalităţile publice, alese în mod democratic, de către cetăţeni. Spaţiul public nu a fost fertilizat nici pe departe, cât ar fi trebuit de mesajul creştin. Cele petrecute, au constituit, inevitabil, şi un eşec de proporţii al creştinismului.

Auschwitz-ul ne demonstrează cât de mult poate  să fie absent creştinismul din viaţa oamenilor, chiar dacă teoretic el este acceptat drept „filosofie/teorie” religioasă, dominantă în spaţiul public. De aceea suferea Sf. Apostol Pavel. De aceea suferă Însuşi Dumnezeu: pentru ca Hristos „să ia chip în noi”.

Ortodoxia ne învaţă că Dumnezeu nu este niciodată de partea călăilor, ci întotdeauna de partea victimelor. Creştinul adevărat este cel care ştie să facă diferenţa dintre persecutor şi persecutat, dintre victimă şi călău, iar în faţa suferinţei constată adeseori că cea mai bună atitudine este compasiunea, tăcerea, împreună-pătimirea.

Iubiţi credincioşi,

Ce gândeau oare oamenii despre suferinţă înainte de a veni Mântuitorul? Vechiul Testament îşi focalizează atenţia nu pe suferinţă, ca supremă realitate interpelantă şi provocatoare pe pământ, ci pe bunătatea Creatorului, şi este, în schimb, iritat de prezenţa răului în lume. Deci nu este atât interesat de binomul suferinţă/durere-fericire, cât pe binomul bine-rău, dreptate/corectitudine-injustiţie/nedreptate.

Profetul Avacum se întreabă răspicat: „Până când, Doamne, voi striga fără ca să mă asculţi şi voi ridica glasul meu către Tine, din pricina silniciei, fără ca Tu să mă izbăveşti? Pentru ce mă laşi să văd nedreptatea şi priveşti apăsarea?” (Avacum 1, 2-3). În ebraism, spre deosebire de creştinism, nu se vorbeşte de „păcatul originar”; păcatul lui Adam şi al Evei este primul păcat din istoria omenirii şi nu are nimic special.

În întreg Vechiul Testament suferinţa are un rol ispășitor. În lume există întotdeauna cineva care suferă pentru a ispăși păcatele proprii sau pe cele ale altora. Diferenţa faţă de Noul Testament este că ispășirea nu se poate face odată pentru totdeauna. Ebraismul este o religie a vitalităţii pământeşti, iar suferinţa nu este, în general, văzută ca valoare. Cu toate acestea, există cazuri de martiriu, de suferinţă asumată, chiar dacă aceasta nu este elogiată apoi în teologia oficială. Amintim cazul fraţilor Macabei. Se cuvine însă să mai amintim faptul că în islam suferinţa reintră în voinţa necomentabilă a lui Allah şi Coranul nu recunoaşte suferinţei nicio valoare ispășitoare şi purificatoare.

Noi, creştinii, ştim însă că avem o mare responsabilitate. Aceea de a înțelege şi de a prelucra în mod creator suferinţa. Dacă această lucrare reuşeşte, omul devine o făptură nouă, minunată. „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17). Altfel va percepe el atunci suferinţa. Vom avea o altă percepţie a existenţei. Vom şti atunci că „ne-am lepădat de omul cel vechi, robit păcatului. Hristos născut în sufletul nostru ne umple toată fiinţa. Am scăpat de starea apăsătoare, lipsită de perspectivă, care ne-a paralizat în ceasurile de suferinţă puterile sufleteşti. Omul cel vechi a murit. S-a născut omul cel nou, biruitorul suferinţei şi transfiguratorul necazurilor. Omul cel nou converteşte răul în bine şi necazul în bucurie”.

Omul cel nou s-a preschimbat pe sine, „a transformat coliba în palat”, cum spune frumos Vasile Voiculescu:

„Coliba, cum L-a primit,

S-a făcut cer strălucit;

Pe boltă de mărgărit,

Iar în ea soare şi stele,

Cu Arhangheli printre ele.

În mijloc, Tron luminos

Şi, pe el, Domnul Hristos,

Care mult se bucura

Duhul Sfânt S-alătura

Şi acolo rămânea

Şi acum şi pururea”.

Iar dacă am acceptat şi transfigurat suferinţa, vom spune şi noi cu entuziasm:

„Şi noi, Doamne, ne-am sculat,

Colibele-am curăţat

Uşi, ferestre, toate-s noi,

Doamne, intră şi la noi”

Dragii mei,

În încheiere, se cuvine să mai afirmăm că înţelege suferinţa doar cel care are parte de ea. Părintele Calciu Dumitreasa spunea frumos că „...despre suferinţă nu poate vorbi pertinent decât cel care o trăieşte. Suferinţa este motorul nevăzut al vieţii duhovniceşti. Tocmai de aceea aici nu mai are cuvântul teologia de cabinet sau reflecţiile intelectuale de salon, ci vibraţia interioară a unei inimi rănite de viaţă”.

Cu alte cuvinte, doar frământărilor inimii le răspunde Dumnezeu, iar nu supărărilor minţii. Supărarea este o minte jignită, mâhnirea este o inimă rănită. Dumnezeu preferă să lucreze într-o manieră privilegiată cu emoţiile, cu inima şi să lase uneori mintea prea ţanţoşă în însingurare, până va deveni dispusă a se uni cu inima.

Domnul Hristos, prin Naşterea Sa umilă pe pământ, a acceptat, a reorientat şi a transfigurat suferinţa. El ne-a învăţat că ea are un sens profund, corectând ontologic păcatul originar şi reintroducându-ne, pe fiecare în parte, în universul energiilor nevăzute ale harului sfinţitor.

Dumneavoastră tuturor, care aveţi experienţa suferinţei într-o formă sau alta, mai acută sau mai diminuată, vă dorim să petreceţi cu bucurie sfântă sărbătorile Nașterii Domnului, ale Anului Nou şi ale Bobotezei, să fiţi învingători asupra tuturor necazurilor, iar cândva, în eternitate, să faceţi parte din ceata celor despre care se prooroceşte:

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu”(Apocalipsă 2, 7).

„La mulţi ani!”

Vă zice al vostru:

† G u r i e ,

Episcopul Devei şi al Hunedoarei