Predică la Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae (2) - Sfântul Serafim Sobolev

 

Căutat-au spre rugăciunea celor smeriţi şi nu au defăimat cererea lor” (Psalmul 101, 18). Iată cuvintele Dumnezeiescului Psalmist, care s-au împlinit minunat în viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, a cărui pomenire o săvârşim astăzi, iubiţilor întru Hristos fiii mei.

Domnul ascultă întotdeauna mijlocirea lui în rugăciune pentru noi şi niciodată nu o nesocoteşte, nici nu o dă la o parte. Şi cum ar putea fi altfel, când Însuşi Domnul i-a dăruit, ca unui ales deosebit al Său, această cutezanţă în rugăciune? În virtutea acestei cutezanţe, Sfânta noastră Biserică, mai mult decât pe alţi sfinţi, îl numeşte „plăcut şi făcător de minuni”. Prin aceste numiri, Sfânta Biserică mărturiseşte că Sfântul Nicolae are un har extraordinar prin cutezanţa rugăciunilor sale către Dumnezeu, ceea ce Biserica exprimă, de altfel numindu-1 primul nostru apărător, după Preacurata Fecioară Maria.

Ştim şi noi, iubiţii mei, cât de repede şi neabătut îşi manifestă făcătorul de minuni Sfânt Nicolae acest har al său, ca răspuns la rugăciunile credincioşilor adresate lui. De o mie şi jumătate de ani, acest har al Sfântului Ierarh Nicolae se descoperă fie ca osândire pentru fărădelegi, fie ca milostivire pentru vindecarea noastră de diferite boli, sau pentru izbăvirea de orice nenorociri şi năpaste. (...)

Sunt incomparabil mult mai multe manifestările darului vindecător al Sfântului Ierarh Nicolae. Este imposibil să enumeri aceste cazuri. Ele sunt tot atât de numeroase, precum stelele cerului şi nisipul mării. Şi de fapt, cine dintre noi nu a simţit în viaţă sa ajutorul rugăciunilor Sfântului Ierarh Nicolae? Cine dintre noi a rămas neascultat de el, când îl chemam în rugăciunile noastre, fiind bolnavi, sau supuşi unor necazuri, sau nenorociri ale vieţii? Să i ne rugăm în continuare, cu nădejde nestrămutată şi el niciodată nu ne va lăsa fără de mângâiere în necazurile noastre.

Dar iată ce va trebui să ţinem minte, mai ales când ne rugăm Sfântului Ierarh Nicolae. Marele har cu darurile lui minunate el l-a câştigat prin smerenia sa. „Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate”, se spune în troparul acestui plăcut al lui Dumnezeu. Iar făcătorul de minuni Sfânt Nicolae a avut cea mai mare şi înaltă smerenie.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii mărturisesc că nu este mare merit să ai o smerenie de început, adică să recunoşti păcatele tale. Ar însemna să-ţi pierzi cu totul ruşinea, ca să nu ai conştiinţa păcatelor tale. Ele sunt prea evidente. Dar va fi mare meritul în ochii lui Dumnezeu, dacă toate faptele bune nu ni le vom atribui nouă, ci lui Dumnezeu, Harului Lui Dumnezeiesc, dar în acelaşi timp, ne vom strădui să o facem în taină. Aceasta este cea mai înaltă şi desăvârşită formă de smerenie, deoarece este însoţită de desăvârşita iubire pentru Dumnezeu: noi nu dorim ca slava faptelor noastre bune să ne fie atribuite nouă, ci dorim în acest caz un singur lucru: să trecem neobservaţi şi ca toată slava faptelor noastre să nu fie nici într-un caz raportate la fiinţa noastră, ci atribuite Unuia Singur, Dumnezeului nostru. În acest fel vom îndeplini în fapt cuvintele Sfintei Scripturi: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă” (Psalmi 113, 9).

Prin această smerenie tainică vom plăcea tot mai mult lui Dumnezeu, tot mai mult vom arăta iubirea noastră pentru El. Iată de ce Domnul atât de mult a vorbit despre facerea tainică de bine, în a Sa Predică de pe Munte: „Luaţi aminte - a spus El - ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 1-6).

De aici înţelegem de ce Preacuviosul Paisie cel Mare, la întrebarea: „Care este cea mai înaltă virtute?”, a spus: „Aceea care se săvârşeşte în taină”. Această virtute tainică, în întreaga ei plinătate, a fost proprie făcătorului de minuni Sfânt Nicolae. Din viaţa şi acatistul lui se vede că el a salvat de la căderea în păcat trei fete, aruncându-le noaptea, în taină, câte un săculeţ cu aur în casă.

Aşadar, amintindu-ne de smerenia desăvârşită a Sfântului Ierarh Nicolae, însoţită de virtutea tainică, sau, ceea ce este acelaşi lucru, adevărata iubire pentru Dumnezeu, ce trebuie să o învăţăm?

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, spune: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri... şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13, 7). De aceea, săvârşind pomenirea mai marelui nostru învăţător, Sfântul Ierarh Nicolae şi aducându-ne aminte de minunata lui smerenie, să avem şi noi această smerenie, iubiţii mei, nu numai pentru faptul că aceasta este una dintre cele mai mari virtuţi, dar şi pentru că această smerenie distruge slava deşartă, această patimă groaznică care pierde chiar şi pe cei desăvârşiţi.

Cât de desăvârşit era Lucifer, primul înger înainte de căderea lui! După cum arată Sfinţii Părinţi, de la lumina Harului Lui se lumina întreg universul. Dar el nu s-a mulţumit cu slava pe care a primit-o de la Dumnezeu, ci a dorit să fie asemenea cu Dumnezeu, de aceea a şi pierit pe veci. Pe protopărinţii noştri, de asemenea, i-a pierdut slava deşartă, care a trezit în ei dorinţa de a fi asemenea cu Dumnezeu în cunoaştere. Chiar şi pe Mântuitorul, când a postit patruzeci de zile în pustie, diavolul a încercat să-L ispitească prin slava deşartă, dar această încercare nu a fost încununată de succes.

Noi ştim ce mari daruri harice şi revelaţii a avut Sfântul Apostol Pavel. Dar diavolul ar fi putut să-i răpească toate aceste daruri, prin mijlocirea aceleiaşi slave deşarte. Aceasta nu s-a întâmplat, deoarece Domnul i-a trimis marelui Său Apostol un mijloc de poticnire sub forma unui ghimpe în trup: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor - spune Apostolul în a doua Epistolă către Corinteni - datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: îţi este de ajuns darul Meu, căci Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 7-9).

Sfântul Simeon Stâlpnicul a avut odată o vedenie: i s-a arătat un car de foc cu îngeri, care i-au spus că a plăcut atât de mult lui Dumnezeu, încât Domnul le-a poruncit lor să-l ia de viu în ceruri, asemenea proorocului Ilie. Iar Sfântul Simeon, dând crezare vedeniei, a ridicat un picior, pentru a se urca în car, dar cum s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, totul a dispărut deodată, cu mare zgomot. Iar sfântul Simeon, drept pedeapsă că s-a lăsat ispitit de gândul slavei deşarte, a stat un an întreg pe un stâlp, într-un singur picior.

Nu a scăpat de ispita slavei deşarte nici Preacuviosul Serafim de Sarov. Lui i s-au propus să fie arhimandrit şi egumen al unei mănăstiri din Rusia (...). Refuzând, slava deşartă a început să-i tulbure mintea şi inima. Atunci Preacuviosul Serafim s-a aşezat pe o piatră şi o mie de zile s-a rugat cu mâinile ridicate la cer, cu rugăciune vameşului: „Dumnezeule, Milostiv fii mie, păcătosului. În acest fel, slava deşartă l-a părăsit pentru totdeauna.

Tot aşa suferea de slavă deşartă şi Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk. Trăind retras în linişte, la mănăstirea din Zadonsk, suporta multe necazuri din partea unor fraţi nesimţitori, care îi aduceau jigniri grele, îl numeau ipocrit, fariseu şi chiar aruncau în el cu lemne şi pietre. Unul din arhiereii eparhiali, prieten al Sfântului Tihon, i-a cerut acestuia să fie desemnat în funcţia de episcop eparhial. Sfântul Tihon a şovăit în luarea unei decizii: să rămână retras la mănăstire, sau să fie de acord cu propunerea prietenului său. Slava deşartă îl ataca din ce în ce mai mult. Stând odată lângă chilia lui, Sfântul sa lăsat cucerit de gândul slavei deşarte. Deodată se apropie în fugă de el un nebun pentru Hristos din mănăstirea Zadonsk, monahul Aaron, care, lovindu-i obrazul Sfântului, i-a zis: „Nu te mări în deşert”. Sfântul Tihon a fost adânc mişcat de perspicacitatea monahului, care i-a ghicit gândurile ascunse şi din acel moment a început să-i plătească o pensie: trei copeici pe zi. Influenţat, însă, de cererile insistente ale prietenului său arhiereu, Sfântul Tihon a înaintat o cerere Sfântului Sinod, pentru acordarea postului de arhiereu eparhial. Dar în chilia lui a intrat acelaşi nebun întru Hristos şi i-a zis: „Maica Domnului nu ţi-a poruncit să pleci de aici nicăieri”. Sfântul Ierarh Tihon a rupt de îndată cererea lui şi din acel moment gândurile de slavă deşartă l-au părăsit.

Au fost foarte multe exemple care mărturisesc cum slava deşartă a pierdut mari nevoitori, oameni preacuvioşi. Este cunoscut faptul că fericitul Teofil, care ocupa funcţia de econom al bisericii din Adansk, din smerenie, a renunţat la hirotonia întru arhiereu. Iar apoi, ca urmare a mărturiilor clevetitorilor lui, a fost înlăturat chiar şi din funcţia de econom. Slava deşartă, cu o putere extraordinară, l-a cuprins şi el a ajuns să comunice cu diavolul, s-a lepădat de Hristos, a încetat să se împărtăşească, pentru ca apoi să primească din nou funcţia pierdută de econom, dar deja cu ajutorul diavolului. A fost nevoie de mijlocirea osârdnică a Maicii Domnului pentru scăparea din veşnica pierzanie a fericitului Teofil.

Dar multe, foarte multe au fost cazurile când nevoitori mari au pierit definitiv din cauza slavei deşarte, iar despre acest lucru vorbesc, printre alte cărţi şi Patericul Atonit şi lucrările Preacuviosului Ioan Casian.

De aceea, să ne fie teamă, iubiţii mei, de slava deşartă ca de focul veşnic şi nestins al gheenei, amintindu-ne de cuvintele Apostolului Petru: „Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?” (I Petru 4, 18). Dar, în acelaşi timp, să năzuim din toată inima spre dobândirea smereniei desăvârşit, cu tainica ei facerea de bine, cu adevărata iubire pentru Dumnezeu. Să-l rugăm pe Sfântul Ierarh Nicolae să ni se dăruiască această smerenie, prin care el s-a sfinţit, ca un bun trebuincios şi mântuitor. Dacă vom avea această pornire a inimii,  atunci Sfântul Nicolae ne va iubi pe noi. El va revărsa asupra noastră toată dragostea lui, tot harul lui. El ne va asculta şi ne va îndeplini toate rugăciunile, ne va izbăvi de toate necazurile şi durerile noastre şi ne va uni pe veci cu Hristos, întru bucuria veşnică şi nesfârşită, în Împărăţia Lui cerească şi fericită. Amin.

 

(Ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din oraşul Sofia, la 6/19 decem brie 1947)