[II Cor. 5,1-10; Lc. 7, 2-10].
Ce chip luminos sutaşul! Cum a
ajuns la atâta credinţă, încât i-a întrecut pe toţi israeliţii, care erau hrăniţi
cu dumnezeiasca descoperire, cu proorociile şi cu minunile? Evanghelia nu
ne arată asta, ci doar ne zugrăveşte credinţa lui şi povesteşte cum l-a
lăudat Domnul. Calea credinţei este o cale tainică, ascunsă. Cine poate să
explice fie şi în ceea ce îl priveşte cum se încheagă în inimă convingerile
credinţei? Cel mai bine ne lămureşte Sfântul Apostol, numind credinţa „dar
al lui Dumnezeu". Credinţa este, cu adevărat, un dar al lui Dumnezeu, însă
necredincioşii sunt fără de răspuns, fiindcă ei înşişi sunt vinovaţi că nu
primesc acest dar. Acolo unde nu are cine să primească darul, el nu se dă,
căci asta ar însemna risipirea lui în zadar. Cum devine sufletul capabil să
primească darul credinţei, e greu de spus. La sutaş vedem o mare
smerenie, în pofida faptului că avea putere lumească, virtuţi si minte
ageră. Oare nu smerenia atrage marea milă a lui Dumnezeu care dăruieşte
credinţa? Nu e deloc de mirare. Oricum, toată lumea ştie că necredincioşii
sunt totdeauna trufaşi, iar credinţa cere în primul rând ca mintea să se
plece sub jugul său.
Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an, Sfantul Teofan Zavoratul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!