.jpg)
Tăcerea e o mare împuternicire a războiului nevăzut și o durabilă nădejde de biruință. Ea este foarte iubită de cel care nu se bizuie pe sine, ci se încrede în Dumnezeu. Ea este o păstrătoare de sfințită rugăciune și un minunat ajutor în practicarea virtuților (de aceea Avva Isaac în Cuvântul al treilea zice că „tăcerea-i ajutătoare în lucrurile bune”, „mai înaltă decât toate lucrurile vieții monahale” și „taină a veacului ce va veni”; iar marele Varsanufie zice că tăcerea în cunoștință este mai înaltă chiar decât Teologia).
Tăcerea mai este și un semn de înțelepciune. Pentru că, deși cineva tace, neavând cuvânt a spune, „tace fiindcă n-are nimic de răspuns” (Sirah 20, 5), iar altul așteaptă vremea potrivită să răspundă, „el tace fiindcă cunoaște vremea” potrivită; iar altul pentru alte pricini. Dar în genere, totdeauna cel care tace arată că e prudent și înțelept: „Cel care tace se află înțelept” (Sirah 20, 4).
Ca să te deprinzi a tăcea, socotește adesea pierderile și pericolele provenite din vorbărie și, în același timp, marile bunătăți ale tăcerii.
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 83)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!