Duminica a XXVI-a după Rusalii
Evanghelia de la Luca 12,16-21
16 Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. 17 Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? 18
Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le
voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; 19 şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. 20 Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? 21 Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.
1. „Străini și călători”. Un autor englez a scris o carte intitulată Cuvinte nescrise ale Domnului (Unwritten Sayings of Our Lord,
Londra, 1913). În această carte, el imaginează o serie de cuvinte pe
care nu avem vreo dovadă că Mântuitorul le-ar fi rostit, dar pe care
le-ar fi putut rosti, ele fiind în spiritul învăţăturii Sale. Unul din
aceste cuvinte este următorul: „Lumea este un pod; podul există ca să
treci pe el, nu ca să-ţi faci sălaşul pe el” (p. 71).
În multe feluri este exprimat
acest adevăr în Sfânta Scriptură. Cei ce L-au cunoscut pe Dumnezeu au
înţeles şi au trăit acest adevăr. Despre credincioşii Vechiului
Testament, Epistola către Evrei ne spune că au trăit „mărturisind că pe
pământ ei sunt străini şi călători” (11,13); ei n-au socotit a avea aici
o patrie stătătoare, dorind „una mai bună, adică pe cea cerească”
(11,16). Este ceea ce nu face bogatul din Evanghelia acestei Duminici.
El este numit „nebun” tocmai pentru că ignoră acest adevăr fundamental
şi atât de uşor de constatat de oricine. În nebunia lui, acest om – şi,
vai, cât de mulţi sunt şi se poartă asemenea lui! – a crezut că trăieşte
veşnic pe pământ; şi-a şi făcut un plan pe termen lung, „pentru mulţi
ani”: să se odihnească, să mănânce, să bea şi să se veselească (Lc
12,19).
2. „Păziți-vă de toată lăcomia!”.
Contextul este el însuşi grăitor. Parabola este precedată de un episod
în care cineva Îi cere Mântuitorului să-L determine pe fratele său să-şi
împartă moştenirea cu el. Domnul îi răspunde: „Omule, cine M-a pus pe
Mine judecător sau împărţitor peste voi?”; apoi adaugă, pentru toţi cei
de faţă: „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă
în prisosul bogăţiilor sale” (Lc 12,13-15). „A fi” este infinit mai
presus de „a avea”, deşi omul este mereu tentat să inverseze această
ordine valorică. O viaţă înaltă, o viaţă ce merită, cu adevărat, să fie
trăită nu depinde de „prisosul bogăţiilor”; mai mult, prin parabola cu
bogatul cel nebun, Mântuitorul va arăta că bogăţia pământească nu poate
asigura nici simpla existenţă biologică.
„Să nu te temi când se îmbogăţeşte omul –
zice psalmistul – şi când se înmulţeşte slava casei lui. Că la moarte
el nu va lua nimic, nici nu se va pogorî cu el slava lui” (Ps 48,17-18).
Dar el constată îndată cât greu îi este necredinciosului să asimileze
acest adevăr. Deşi vede mereu „moartea”, de care nimeni nu poate scăpa
(v. 10), cel care se laudă cu mulţimea bogăţiei sale (v. 6) continuă să
trăiască asemenea dobitocului fără minte: „Omul, în cinste fiind, n-a
priceput; alăturatu‑s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a
asemănat lor (v. 21; cf. v. 12). Aceeaşi idee este exprimată şi într-un
alt text din Vechiul Testament, care pare a fi inspirat parabola cu
bogatul nebun din Evanghelie: „Este câte un om care se îmbogăţeşte prin
multă grijă şi avariţie şi aceasta este partea ostenelilor lui, zicând:
Aflat-am odihnă şi acum voi mânca din bunătăţile mele. Şi nu ştie că
vremea trece şi va muri şi le va lăsa altora” (Is Sir 11,18-20).
3. Planuri „pentru mulți ani”.
Textul parabolei nu cuprinde nici un indiciu că acest om şi-ar fi
câştigat bogăţia în mod nedrept. Cum nu avem nici un indiciu că ar fi
fost nedreaptă pretenţia omului care voia ca fratele său să-şi împartă
cu el moştenirea. Mântuitorul ne învaţă însă să ne păzim „de toată
lăcomia” (v. 15), adică de orice formă de lăcomie, care ne întunecă
privirea duhovnicească, făcându-ne să ignorăm ceea ce este cu adevărat
important.
Bogatul avea, desigur, calităţi care ar
fi foarte preţuite în lumea materialistă a zilelor noastre. Era un om
priceput în a-şi conduce afacerile; dacă ţarina i-a rodit „din belşug”,
înseamnă că era un om harnic şi muncitor (de aceea, poate, se şi bucură
de perspectiva odihnei, cf. v. 19) şi care ştia să facă agricultură. Era
şi un om întreprinzător, gata să se apuce de lucruri mari; văzând
belşugul roadelor, îşi face pe dată socoteala că nu are loc destul să le
depoziteze şi decide să‑şi construiască hambare noi şi mai mari. Marea
lui greşeală este însă aceea că se gândeşte numai la el însuşi.
„Pauperum nulla mentio”, notează un comentator din sec. al XVIII-lea
(Bengel), adică: „Despre săraci, nici-o pomenire”. Tot ce are, se
gândeşte să pună bine numai pentru el. Este de notat, în această
privinţă, repetiţia pronumelui posesiv „al meu” (în original: mou): „roadele mele”, „jitniţele mele”, „grâul şi bunătăţile mele”, „sufletului meu”.
Mai ales prin această repetiţie se vădeşte asemănarea dintre parabolă
şi istorisirea vechitestamentară despre Nabal, care, şi el un „nebun”
(cf. I Regi 25,25), se exprimă la fel: „Nu cumva voi lua pâinile mele şi apa mea şi vinul meu şi carnea pregătită pentru cei ce tund oile mele şi să le dau la nişte oameni pe care nu-i ştiu de unde sunt?” (I Regi 25,11).
Bogatul se gândeşte numai la „sufletul”
său. Dar, ca toţi materialiştii, el nu ştie nici ce este cu adevărat
sufletul, nici bunătăţile de care are nevoie sufletul. Acest cuvânt este
folosit de două ori cu sensul unui pronume reflexiv, în v. 19; şi cu
sensul de „viaţă”, ca ceva care s-a dat omului şi care se va cere înapoi
de la el, în v. 20. Această ambiguitate a folosirii cuvântului „suflet”
(psyche) este intenţionată: Evanghelia evidenţiază astfel
contrastul între ceea ce crede bogatul, care se consideră stăpân
deopotrivă al „sufletului” său şi al bunurilor sale, şi ceea ce ştie
Dumnezeu, anume că el este, de fapt, pe punctul de a-şi pierde
„sufletul” şi, deci, şi orice posibilitate de a-şi folosi bogăţiile
pământeşti. „Nebune!” – îi zice Dumnezeu. „În această noapte (ei) cer
de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (v.
20). Pluralul impersonal al verbului îl indică, de fapt, pe Dumnezeu
Însuşi ca Cel ce „cere” sufletul; într-adevăr, în limbile semite, este
adeseori folosit pluralul impersonal pentru lucrarea lui Dumnezeu (cf.
Lc 6,38: „turna-vor”; 16,9: „să vă primească”). O trăsătură importantă a
acestui text o constituie însă mai ales faptul că verbul este la timpul
prezent: moartea e chiar la uşa bogatului.
Şi totuşi el îşi face planuri pentru
„mulţi ani”. Planuri în care „sufletul” său, în înţelesul cel mai înalt
al acestui cuvânt, de parte spirituală a fiinţei, nu are nici un loc.
Cum nici Dumnezeu şi ascultarea de poruncile Sale nu au vreun loc în
acest proiect de viaţă al bogatului. Deviza lui este: Totul pentru trup –
odihnă, mâncare, băutură, veselie.
Bogăţiei pământeşti şi folosirii ei
egoiste şi exclusiv trupeşti, Mântuitorul îi opune o altă bogăţie,
adevărata bogăţie. În concluzie, El ne atrage atenţia asupra bogăţiei pe
care nu a cunoscut-o şi nu a adunat-o personajul din parabolă: „Aşa se
întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în
Dumnezeu” (sau: „şi nu în Dumnezeu este bogat”) (v. 21).
4. Un alt fel de „lăcomie”.
Iată adevărata bogăţie! Iată „lăcomia” de care avem nevoie şi pe care o
laudă Dumnezeu! Căci, într-adevăr, precum există o altă bogăţie decât
cea pământească, tot astfel există şi o altă „lăcomie”, adică dorinţa
arzătoare şi râvna stăruitoare după „îmbogăţirea în Dumnezeu”. A te
îmbogăţi în Dumnezeu (sau: către Dumnezeu; în cele cu privire la
Dumnezeu) înseamnă a te îmbogăţi în fapte bune, făcând astfel roditor
harul dumnezeiesc de care te-ai învrednicit. Sfântul Ioan Gură de Aur,
de pildă, insistă asupra valorii milosteniei ca mijloc al acestei
„îmbogăţiri”. El zice că bogaţii trebuie să facă milostenie pe măsura
belşugului lor. Chiar dacă şi-au câştigat bogăţia în mod cinstit, ei nu
sunt scutiţi de această îndatorire. „Cu cât cineva primeşte mai multe
binefaceri, cu atât merită mai mult pedepsit dacă se poartă cu
nerecunoştinţă, că nu s-a făcut bun, chiar dacă este cinstit… (Bogaţii)
nu vor scăpa de pedeapsă dacă nu vor face milostenie pe măsura avuţiei
lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LII, III, trad. de Pr. D. Fecioru, în Scrieri,
Partea a treia, PSB, 23, Bucureşti, 1994, p. 604). Sfântul Serafim de
Sarov zice că „scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt”.
Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra rolului privilegiat al
milosteniei în această „dobândire” a harului lui Dumnezeu: „Milostenia
nu lasă să ni se stingă candelele (Mt 25,1-12), nici nu ne lasă să ne
arătăm la nuntă cu haine murdare (Mt 22,11-13), ci le spală şi le face
mai curate ca zăpada… Milostenia nu ne lasă să cădem acolo unde a căzut
bogatul cel nemilostiv, nici să auzim acele înfricoşătoare cuvinte (Lc
16,19-31), ci ne călăuzeşte în sânul lui Avraam” (ibid., p. 605).
5. Este nebunie tot ceea ce ne împiedică de la agonisirea adevăratei bogăţii.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan împarte „tot ceea ce este în lume”,
adică toate atracţiile lumeşti aflate în opoziţie cu voia lui Dumnezeu,
în trei categorii: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (I In
2,16); deci în: plăceri trupeşti; lăcomie după bunurile pământeşti; şi
slava deşartă. A te lăsa stăpânit de oricare din acestea înseamnă a
cădea în nebunie, ca şi bogatul din parabolă.
Este nebun cel ce se face rob plăcerilor
trupeşti. Trădându-şi menirea spirituală, unul ca acesta se face mai
rău decât dobitoacele. Şi, vai, cât de mare este nebunia lumii de astăzi
în această privinţă!
Nebun este şi cel stăpânit de „pofta
ochilor”, cel ce pofteşte tot ceeea ce-i văd ochii. Bunurile pământeşti
sunt un mijloc, iar nu un scop al vieţii. Dumnezeu le-a dat israeliţilor
– şi nouă, de asemenea, prin ei – un avertisment clar în această
privinţă. Dându-le mana în pustiu (Ieş 16), le-a poruncit să nu-şi adune
mai mult decât le era necesar pentru ziua respectivă. Cei lacomi nu
s-au mulţumit însă să adune numai atât; ei şi-au făcut şi rezerve. Dar a
doua zi rodul lăcomiei lor nu mai era bun de nimic; plină de viermi,
mana adunată împotriva poruncii lui Dumnezeu a trebuit aruncată. Însăşi
rugăciunea Tatăl nostru ne învaţă să ne îngrijim de „pâinea cea
de toate zilele” numai pentru „astăzi”, iar nu pentru „mulţi ani”
înainte, ca bogatul cel nebun.
Nebună este şi atitudinea celui mânat de
slava deşartă. Trufia sau slava deşartă se naşte din nebunie şi rodeşte
şi mai multă nebunie. Este grăitor, de pildă, ceea ce s-a întâmplat cu
un om genial ca Alexandru cel Mare, atunci când s-a lăsat pradă acestui
mare păcat. Slava deşartă, cultivată cu asiduitate de supuşi, l-a făcut
să se creadă zeu; şi a ajuns atât de „nebun” încât l-a străpuns cu
suliţa la un ospăţ pe unul dintre cei mai apropiaţi generali ai săi – un
om în vârstă şi care-i era ca un tată – pentru simplul motiv că a avut
curajul să-i pună la îndoială caracterul divin. Un alt exemplu: regele
Antioh al IV-lea al Siriei (sec. II î.d.H.) şi‑a luat titlul de Epifanes,
o prescurtare, de fapt, a expresiei „theos epifanes”, care înseamnă
„dumnezeu văzut (arătat)”. El pretindea ca toată lumea să i se închine
ca unui dumnezeu şi a încercat să le impună şi israeliţilor închinarea
idolatră (I Mac 1,11 şi urm.). Mărturiile istorice ne spun că Antioh
ajunsese de râsul supuşilor cu această pretenţie a sa, astfel încât
aceştia, schimbând o singură literă din titlul pe care el şi-l dăduse,
îl numeau Epimanes, adică „nebunul”.
6. Nepieritoarea bogăție a credinței.
Adevărată şi nepieritoare este numai bogăţia pe care ne‑o mijloceşte
credinţa. Prin ea, însăşi sărăcia se face bogăţie, precum moartea se
face mijlocitoare a vieţii celei adevărate. „Credinţa – zice Sfântul
Simeon Noul Teolog – este puterea care ne face să murim pentru Hristos
de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina
vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi
umilirea ca slavă şi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem
că stăpânim toate…” (Cele 225 de capete teologice şi practice, 10, în Filocalia,
trad. de Pr. D. Stăniloae, vol. VI, Bucureşti, 1977, p. 20). Singură
credinţa satisface setea de infinit a fiinţei umane, „lăcomia” ei de
„îmbogăţire în Dumnezeu”. Celor credincioşi, Sfântul Apostol Pavel poate
să le spună: „Toate sunt ale voastre” (I Cor 3,21). Avem totul dacă-L
avem pe Hristos, în Care Dumnezeu „a binevoit să sălăşluiască toată
plinirea” (Col 1,19).
Cât de frământat şi de nemulţumit fusese
Fericitul Augustin până ce L-a cunoscut pe Hristos! Gustase din plin,
în viaţa lui păgână, nu numai din plăcerile pământeşti, ci şi din tot
ceea ce-i putea procura ca satisfacţie „sufletească” faptul că poseda o
minte genială sau că s-a adăpat din tot ceea ce-i putea oferi cultura
profană. Dar nimic din toate acestea nu l-au putut mulţumi. Nouă ani –
după cum mărturiseşte în celebrele sale Confesiuni – a fost
adânc frământat. Până când, la un îndemn pe care l-a socotit ceresc,
exprimat în cuvintele unui copil care-i zicea: „Ia şi citeşte!”, a
deschis Noul Testament şi a citit aceste cuvinte: „Să umblăm cuviincios,
ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de
ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus
Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom 13,13-14).
Ascultând acest îndemn, a devenit creştin; şi abia atunci a descoperit
un sens vieţii sale. În opt cărţi din Confesiuni el îşi
mărturiseşte frământările şi rătăcirile din perioada cât nu L-a cunoscut
pe Hristos. Dar la fiecare rând din cele opt cărţi mulţumeşte lui
Dumnezeu pentru bogăţia pe care i-a dăruit-o prin convertire. El şi
reuşeşte să dea o formulare neîntrecută adevărului că singura bogăţie
care poate satisface sufletul omenesc este Dumnezeu şi unirea cu El,
când zice: „Ne-ai făcut pentru Tine (Doamne) şi neliniştit este sufletul
nostru până ce se va odihni în Tine”.
7. Postul, prilej de îmbogățire „în Dumnezeu”.
Este acum Postul Naşterii Domnului, un prilej aparte de îmbogăţire în
Dumnezeu şi în harul Lui. În Apostolul acestei Duminici (din Ef 5,8-19)
am auzit un îndemn asemănător celui care a schimbat viaţa Fericitului
Augustin: să umblăm „ca fii ai luminii”, cu precizarea că „roada luminii
e în orice bunătate, dreptate şi adevăr”; să nu fim părtaşi la „faptele
cele fără roadă ale întunericului”, căci „cele ce se fac în ascuns de
ei (adică de cei necredincioşi) ruşine este a le şi grăi”. Apostolul
cuprinde, printre altele, un citat din ceea ce pare a fi fost un imn
baptismal al Bisericii primare: „Pentru aceea zice: Deşteaptă-te cel ce
dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos” (v. 14).
Într-adevăr, de o înviere din morţi avem
nevoie pentru a trece de la lăcomia după „tot ceea ce este în lume” (I
In 2,16) la „lăcomia” de a fi „bogaţi în Dumnezeu”. Fără o astfel de
înviere, trăim ca bogatul cel nebun şi murim tot ca şi el. O astfel de
înviere a trăit Fericitul Augustin când a lăsat lumea şi L-a primit pe
Hristos. Suntem cu toţii botezaţi. Harul lui Hristos a operat în fiinţa
noastră, prin Taina Sfântului Botez, o moarte şi o înviere (cf. Rom 6,3
şi urm.; Col 2,11-13; cf. Ef 2,5-6). Dar această moarte faţă de lume şi
înviere pentru viaţa lui Hristos îşi arată roadele concrete numai dacă
punem şi noi voinţa şi străduinţa noastră. Mântuirea este o lucrare
sinergetică, adică un rod al împreună-lucrării noastre cu Dumnezeu.
Postul este, desigur, un mijloc de a ne
exersa voinţa de a ne smulge de sub stăpânirea celor trupeşti şi
lumeşti. Totodată, postul adevărat este nedespărţit de milostenie (cf.
Is 58), care, aşa cum am arătat mai înainte, este un mijloc important de
îmbogăţire în harul lui Dumnezeu. Dar postul înseamnă chiar mai mult
decât atât. Prin post ne punem şi mai mult la dispoziţia lui Dumnezeu,
ca El să facă din noi ceea ce voieşte, spre sfinţirea şi mântuirea
noastră. Lipsindu‑ne, de dragul lui Dumnezeu, de unele bunătăţi
pământeşti îngăduite, o facem cu credinţa că El Însuşi ni se face hrană
şi că se împlineşte astfel şi cu noi cuvântul că „nu numai cu pâine va
trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deut
8,3; cf. Mt 4,4; Lc 4,4). De aceea, în general, în viaţa credincioşilor,
postul este asociat cu primirea Sfintei Euharistii, prin care Hristos
ne dă, iară şi iară, ca hrană şi ca băutură a vieţii celei veşnice,
însuşi cinstitul Său trup şi scumpul Său sânge. Aceasta nu înseamnă că
numai în posturi trebuie să ne împărtăşim. Ci că, într-un anumit fel,
viaţa noastră întreagă trebuie trăită sub semnul postului şi al
dedicării depline, cu trupul şi cu sufletul, pe care el o exprimă.
Apa vieţii dumnezeieşti este de aşa
natură încât, după cuvântul Sfinţilor Părinţi, cu cât bei mai mult, cu
atât mai mult însetezi. Dacă nu însetăm după această apă, nu înseamnă că
am băut destul, ci că încă nu am ajuns să gustăm din ea măcar atât cât
să ne trezească setea. Sau că suntem din punct de vedere duhovnicesc ca
nişte oameni bolnavi de moarte, care nu mai simt nici foame şi nici
sete.
„Este chiar ceasul să vă treziţi din
somn” – zice Apostolul Pavel (Rom 13,11). Dacă am trăit până acum
asemenea bogatului celui nebun, dacă ne-am lăsat copleşiţi de lăcomia
după cele trupeşti şi pământeşti, dacă am uitat ceea ce suntem cu
adevărat şi ţinta pentru care am fost creaţi, este chiar acum timpul să
ascultăm chemarea lui Hristos și să dobândim dorul și rîvna pentru
îmbogățirea cea „întru Dumnezeu”.
PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!