Naum Şaguna şi Anastasia Muciu, ambii de origine macedoromână, au adus, din familie, o mare dragoste de neam, de tărie în credinţa străbună. Pînă în 1814 soţii Şaguna împreună cu copiii lor au trăit în armonie. Mergîndu-i rău cu negoţul, peste familia lui Naum Şaguna au venit vremuri grele, cu necazuri şi sărăcie mare, fapt care a îngrijorat mult pe mamă, care se gîndea neîncetat la buna educaţie a copiilor săi. Tatăl lui Şaguna, scăpătase materialiceşte, în 1814, ca să poată salva onorabil de la o prăbuşire financiară, sfătuit şi susţinut de episcopul catolic din Eger, Ştefan Ficher, împreună cu cei trei copii, trece la catolicism, cu toată opoziţia soţiei sale. S-au înţeles că copiii pe cheltuiala epsicopiei vor fi crescuţi în credinţa catolică. Cu toată energia, Anastasia s-a opus acestui act, şi împreună cu cei trei copii a plecat la Pesta, la tatăl său, cu dorinţa să-şi crească copiii în Legea ortodoxă. Bunicul ia nepoţii la sine, pentru a le da o creştere îngrijită, fiindcă tatăl copiilor, din cauza sărăciei nu mai era în stare a le-o da.
Episcopul Ficher, într-o scrisoare din 7 octombrie 1814, adresată chiar palatinului (vornicul), îl roagă să binevoiască a da ordin diregătorilor din Miskolc ca cei doi copii mai mărişori ai Anastasiei, Evreta şi Ecaterina, să fie luaţi cu sila de la bunicul lor, ca să-i crească episcopul catolic cu cheltuiala sa, iar pe cel mai mic, pe Anastasiu, să-l lase deocamdată în grija mamei sale şi a bunicului pînă la vîrsta de şcoală, urmînd apoi să fie luat şi el spre a fi crescut în religia catolică.
Rezistenţa Anastasiei a nemulţumit pe arhiepiscopul catolic, Fischer, în faţa căruia soţul său a declarat că trece la catolicism. De aceea Fischer face o scrisoare către guvernul ungar, în 1815, în care arată înţelegerea sa cu Naum Şaguna privitoare la educaţia catolică a copiilor săi, la care soţia sa s-a opus şi a plecat pe furiş la Pesta. În concluzie, el cere ca cei doi copii mai mari să fie aduşi cu sila înapoi la Miskolc, iar cel mai mic, Anastasiu, de 5 ani, să fie lăsat mamei sale pînă la anii de şcoală şi apoi dat preotului catolic din Miskolc pentru catehizare.
Între timp, Naum Şaguna moare (1815). Anastasia ia soarta copiilor în mîinile sale şi nu va ceda sub nici o formă presiunilor catolice. Ea face imediat o cerere la împărat să-i dea voie să-şi crească copiii în Legea ortodoxă, dar este refuzată, pentru că tatăl lor a fost catolic.
Palatinul a împlinit rugămintea episcopului. Abia trec însă cîteva luni şi episcopul se plînge palatinului într-o scrisoare datată la 16 mai 1815, că copiii lui Şaguna au fost ascunşi dinaintea preotului catolic din Miskolc, căruia îi încredinţase dînsul, şi duşi pe furiş la Pesta la neguţătorul Grabovszky. Acest Atanasiu Grabovszky - unchiul Anastasei - era om cu stare bună, neguţător fruntaş, cu legături întinse. Văduva Anastasia înaintează o petiţie la curtea din Viena, cerînd să i se dea voie a-şi creşte copiii în religia străbună. Rugarea ei însă nu e ascultată. Din Viena în 1 iulie 1815 i se dă răspunsul categoric, că copiii trebuie crescuţi în religia tatălui lor, care a fost catolic.
Anastasia, cu ajutorul rudeniilor sale bogate şi care aveau relaţii influente, a izbutit a se mai împotrivi cîtăva vreme poruncilor venite de la curte. Abia trece însă un an, cînd îi soseşte din Viena un nou ordin (30 august 1816), prin care era cerută să-şi trimită copiii numai decît în grija episcopului Fischer, spre a fi crescuţi de acesta în credinţa catolică.
Anastasia la 13 septembrie 1816 înaintează către Palatinul ţării o nouă cerere, în care declară, că se va supune ordinului şi va pleca cu copiii la Miskolc, numai să nu fie despărţiţi de ei. Totodată fraţii ei Gheorghe şi Naum Muciu iau asupra lor îndatorirea de a o ajuta cu bani, ca să-şi poată creşte copiii şi promit că nu vor împiedica educaţia, ce era acum definitiv hotărît.
Copiii au primit educaţie catolică, dar fiind împreună cu ei, mama lor a ştiut să exercite asupra educaţiei o influenţă statornică şi mult mai hotărîtoare, decît catolicii. Mitropolitul Şaguna îşi aducea şi la bătrîneţe cu drag şi cu recunoştinţă aminte, cum în vîrsta copilăriei cînd frecventa şcoala catolicilor din Miskolc, mamă-sa îl învăţa acasă rugăciunile străbune şi cum îl trimitea duminica şi în zile de sărbători cu prescuri la biserica ortodoxă pentru ridicarea căreia au jertfit amîndoi bunicii lui, atît Evreta Şaguna cît şi Anastasiu Mihail Muciu.
Acasă, copiilor săi, Anastasia li-a dat o bună şi temeinică educaţie ortodoxă, iar aceştia, ajungînd la maturitate, părăsesc pe rînd Catolicismul şi revin la Ortodoxie, declarînd fiecare că fac acest pas nesiliţi de nimeni, aceasta fiind conştiinţa lor.
Cu întoarcerea tînărului Andrei la Ortodoxie, la 29 decembrie 1826, încetează dureroasa dramă a Anastasiei pentru viitorul fiilor săi. Aici se sfîrşeşte drumul crucii pe care l-a urcat nobila mamă, vreme de 12 ani, între 1814-1826. Lupta eroică, devotamentul şi jertfa neprecupeţită a venerabilei Anastasia n-au fost zadarnice. Subliniem că tot la dorinţa mamei sale, tînărul Anastasiu studiază Teologia la Vîrşeţ, apoi se călugăreşte în 1833, luînd numele de Andrei. Convinsă că şi-a făcut datoria de mamă creştină faţă de copii şi de Legea străbună, Atanastasia Şaguna trece la cele veşnice în ianuarie 1836, la vîrsta de 51 de ani.
În ziua de 17 ianuarie 1836 a fost înmormîntată de vestitul preot-scriitor Ioan Teodorovici în cimitirul Kerepesi din Pesta, în cripta familiei Grabovszky, unde peste cîţiva ani se sălăşluiră şi rămăşiţele pămînteşti ale copiilor săi, Evreta şi Ecaterina. Ca un fiu credincios şi frate iubitor, episcopul Şaguna aşează în anul 1849 la mormîntul lor o cruce de piatră cu această inscripţie:
Mult iubitei sale mame Anastasia
Prea preţuitului său frate Vreta
Şi dulcei sale surori Ecaterina
Ridică monumentul acesta
Andreiu Şaguna, Episcopul Ardealului 1849
Din biografia acestei mame minunate se vede că personalitatea excepţională a marelui mitropolit Şaguna este legată organic de viaţa şi lupta ei. Preocuparea Anastasiei Şaguna pentru educaţia religioasă era împărtăşită de cei mai mulţi macedoromâni, în a căror concepţie ortodoxia şi naţionalitatea erau legate în mod inextricabil. Biserica nu era numai centrul vieţii sociale şi cultuarale, ci, supuşi cum erau presiunilor de asimilare din partea vecinilor lor mai numeroşi de alte credinţe şi naţionalităţi, ea era şi un scut în spatele căruia ei îşi puteau păstra vechile lor tradiţii şi limba. Ei erau convinşi că abandonarea ortodoxiei constituia doar un prim pas în procesul de deznaţionalizare.
sursa: Mária Berényi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!