(Luca 10, 25-37)
În această duminică s-a rânduit să se citească pilda samarineanului
milostiv. Este binecunoscută această pildă cu atât mai mult cu cât este
auzită în Bisericile noastre la Taina Sfântului Maslu ori cu alte
ocazii. Pilda samarineanului milostiv a fost rostită de către
Mântuitorul nostru Iisus Hristos într-un moment în care a venit la
dânsul un tânăr bogat întrebându-l cum să dobândească Împărăţia lui
Dumnezeu adică cum să se mântuiască. Iisus îi răspunde tot printr-o
întrebare şi anume că trebuie să păzească poruncile. Tânărul îi
descoperă că poruncile le-a păzit încă din tinereţe. Iisus îi spune că
trebuie să-şi ajute aproapele la care mirat tânărul îl întreabă cine
este acesta.
Domnul Hristos îi spune atunci pilda samarineanului
milostiv în care tânărul şi nu numai, vede faptele unor oameni
nepăsători faţă de suferinţa de lângă ei. Cititorul de astăzi poate
vedea imaginea unui om căzut în mâinile unor tâlhari rămas aproape în
nesimţire pe drumul ce leagă Ierusalimul de Ierihon. Pe rând trec pe
acel drum un preot al legii vechi şi un levit, însă aceştia sunt
nepăsători. În cele din urmă trece şi un samarinean care îl ia, şi-l
duce la o casă de oaspeţi făcând acolo tot ceea ce se putea pentru ca
omul acela să îşi revină. Ne spune evanghelia că a cheltuit din averea
sa numai ca să îşi revină. În sfârşit din întrebarea Mântuitorului
tânărul îşi dă seama că aproapele său este oricine, lucru pe care el în
trecuse cu vederea până atunci.
În puţine cuvinte am putea să spunem că de fapt în omul căzut pe cale
se ascunde oricine se află în suferinţă şi în nevoie. Calea este viaţa
aceasta începând cu naşterea şi terminând cu moartea. Tâlharii sunt
oamenii răi pe de-o parte, iar pe cealaltă pot fi diavolii. În persoana
samarineanului se regăseşte Iisus Hristos dar şi fiecare om care ia
chipul lui Iisus, devenind împlinitor în faptă şi în cuvânt al
poruncilor dumnezeieşti. În această viaţă omul se confruntă cu multe
ispite şi încercări şi de aceea este nevoie de cineva care să-l ajute să
le treacă. Pe undeva el este ajutat de Dumnezeu atunci când crede că nu
mai are cine să-l ajute, de obicei când este la limita dintre nădejde
şi deznădejde, dar şi de oameni care înţeleg că el este cu adevărat
semenul lor. Dacă cineva ar vrea să fie şi el ajutat cîndva ar fi bine
ca şi el să ajute şi să fie el însăşi mai întâi un samarinean. Darul de a
ajuta pe aproapele porneşte din dragoste şi se mai numeşte milă sau
milostenie. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea despre milostenie că ea este
,,un izvor pe lângă care cresc nu plopi, nu spini, nu chiparoşi, ci
plante cu mult mai bune şi mai înalte dragostea lui Dumnezeu, lauda
oamenilor, slava adusă lui Dumnezeu, bunăvoinţa tuturor, pieirea
păcatelor, încredere multă, dispreţul bogăţiilor; prin milostenie este
hrănită de obicei planta dragostei, căci nimic nu hrăneşte, de obicei,
dragostea faţă de aproapele ca milostenia” ( Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 22, 3 la Fapte ). Tot el ne spune că milostenia este ,,preţul pentru răscumpărartea sufletului” (Omilia 3, 2, Despre pocăinţă).
Milostenia presupune deci faptă îmbinată cu dragoste. Samarineanul este
după unii Fiul lui Dumnezeu care este plin de milă şi de dragoste. El
devine astfel model pentru fiecare. Hristos ne arată că împlinirea milei
trebuie făcută în dragoste. Este binecunoscută sintagma că ,,Credinţa
fără fapte moartă este” (Iacov, 2, 14-16 ). Ajutorul acordat semenului
este cea mai înaltă filozofie a credinţei. Ce folos are omul dacă are o
credinţă seacă, teoretică cu preamultă ştiinţă dar dacă îi lipseşte
fapta?! Căci ,,filozofia sufletului prin învăţătura de carte este cu
atât mai gre şi mai anevoioasă, cu cât este mai greu să faci decât să
zici şi cu cât faptele sunt mai pline de trudă decât cuvintele” ( Sfântul Ioan Gură de Aur, Împotriva celor ce se opun vieţii monahale, 3, 9 ).
Pilda samarineanului milostiv este mereu actuală şi uşor de înţeles
pentru cei de astăzi. Omul înţelege din ce în ce mai greu, şi poate nici
nu doreşte, cine este cu adevărat aproapele său. Din ce cauză? Din
lipsa credinţei. Din ce în ce mai puţin se găsesc cei care au o credinţă
lucrătoare, o credinţă practică. De aceea parcă lipsesc ,,adevăraţii
samarineni” pentru că această credinţă înţeleasă de ei este una seacă
lipsită de dragoste şi de faptă. Este poate un mit sau o poveste. Şi
atunci în care din aceste personaje ne putem regăsi? În levit sau în
preot?! Sau în cel mai fericit caz în samarinean. Dacă credem că ne
regăsim în acesta din urmă trebuie să căutăm în noi înşine şi să vedem
dacă nu cumva ne lipsesc dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, mila şi
credinţa vie din care izvorăsc celelalte două. Dacă cumva ne lipsesc una
sau două din aceste virtuţi să ni le însuşim ca să fim desăvârşiţi.
Preot Dumitru Dospin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!