Explicarea Sfintei Liturghii - Liturghia credincioşilor - Ectenia şi rugăciunile pentru cei credincioşi

De acum înainte Liturghia va deveni în exclusivitate, lucrarea celor credincioşi, celor ce sunt de drept membrii ai Bisericii prin primirea Tainei Sfântului Botez. Rugăciunile pe care preotul le rosteşte pentru cei credincioşi (două la număr) scot în evidenţă “caracterul <> (universal) <> al jertfei euharistice… a întregului popor a lui Dumnezeu” ((Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, p. 180). 

Căci jertfa nu e aducere numai din partea preotului ci a întregii obşti, care şi ea slujeşte şi preaslăveşte: “Fă-ne pe noi vrednici să-ţi aducem Ţie rugăciuni, cereri şi jertfe fără de sânge, pentru tot poporul Tău… şi dăruieşte Dumnezeule şi celor ce se roagă împreună cu noi sporire vieţii, credinţei şi înţelegerii celei duhovniceşti. Dă-le lor ca totdeauna cu frică şi cu dragoste să slujească Ţie, şi cu nevinovăţie, fără de osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine şi să se învrednicească de cereasca Ta Împărăţie.” (Liturghier, p. 124). Aceste rugăciuni scot în evidenţă preoţia universală a tuturor credincioşilor pe de o parte, şi preoţia harică pe de altă parte, precum şi scopul Sfintei Liturghii – împărtăşirea credincioşilor ca hrană pentru împărăţia veşnică. După aprecierea părintelui Schmemann “rugăciunile pentru cei chemaţi sunt… expresia liturgică a chemării de bază a Bisericii şi anume – Biserica şi misiunea ei. Creştinul şi Biserica au intrat în lume cu misiunea lor… şi nu pot înceta a fi în misiune, fără a-şi trăda natura lor” (Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, p. 92). 

În timpul ecteniei pentru cei credincioşi, se desface antimisul (cuvânt de origine grecească, care în traducere ar însemna “în loc de masă”). În Biserica Ortodoxă, antimisul se află în strânsă legătură cu episcopul, fiind semnul delegării preotului de către episcop pentru a săvârşi Euharistia. Iar “…chemarea… episcopului constă… în a nu da voie unei comunităţi… să devină de sine stătătoare” (Ibidem., p. 102).

- Imnul heruvic şi rugăciunea preotului din timpul acestui imn. Imnul heruvic, cântat de credincioşi îndată după ectenia ce le-a fost destinată, vine să ni-L prezinte pe “Împăratul slavei”, “înconjurat de cetele îngereşti”. Iar faptul că noi conştientizăm că în mijlocul nostru este Hristos înconjurat de toată oştirea cerească, impune următoarul îndemn: “să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească” (Heruvicul Sâmbetei celei Mari). 

În timpul acestui imn, preotul rosteşte o impresionantă rugăciune pe care am putea-o rezuma în câteva cuvinte: “Tu mă învredniceşti ca preot, dar eu nu mă pot afla pasiv în vrednicia ce mi-o dăruieşti, sau nu o pot primi fără să ţi-o cer şi să mă dăruiesc ei” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă , p. 229). 

Finalul acestei rugăciuni prezintă o importanţă dogmatică majoră: “mă învredniceşte, ca să-Ţi aduc eu păcătosul şi nevrednicul robul Tău, darurile acestea…că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase Dumnezeu nostru… ” (Liturghier, p. 125-126). Rugăciunea aceasta exprimă identificarea Preoţiei Bisericii cu Preoţia lui Hristos… Care prin aducerea Sa a sfinţit Biserica şi a dat ei participarea la Preoţia Sa şi la Jertfa Sa”. Sfârşitul imnului heruvic este legat de aducerea darurilor de pâine şi vin de la Proscomidiar la Sfânta Masă. Aducerea pâinii şi vinului la Altar reprezintă cosmosul întreg, adus la picioarele lui Hristos de către comunitate. Ne vom ocupa aici de sensul acestei aduceri întrucât structura Liturghiei din Biserica primară aşeza aici aducerea Darurilor şio pregătirea lor pentru Sfânta Liturghie, iar nu la începutul ei (prin rânduiala Proscomidiei cum se obişnuieşte astăzi). Aducerea darurilor este de fapt jertfa Bisericii, jertfă în care fiecare credincios “se predă pe sine şi ale sale lui Dumnezeu, pentru că el, cunoscând că Dumnezeu nu-l poate iubi decât pe el şi iubindu-L, nu poate să nu tindă spre El spre unirea cu El” (Alexandre Schmemann, Euharistia…, p. 106).  Pâinea şi vinul, aduse de comunitate, fac referire la jertfa unică, irepetabilă şi de o valoare absolută a lui Hristos, jertfă ce ne-a mântuit, iar aceste daruri “desemnate a fi jertfa lui Hristos, care includ în sine toate jertfele noastre, ne includ şi pe noi înşine care ne aducem lui Dumnezeu. De aici decurge caracterul de jertfă…” al Aducerii (Ibidem., p. 114).

sursa: http://www.izvorultamaduirii.org