Explicarea Sfintei Liturghii - Liturghia catehumenilor - Propovăduirea Scripturii în Liturghie

De aici, din locul Scaunului celui de Sus, preotul provoacă citirile sfinte din Evanghelie şi Apostol. Are loc în aceste momente Euharistia Cuvântului. Provocarea pericopei din Apostol şi din Evanghelie se face prin formulele rostite de preot: “Să luăm aminte. Pace tuturor! Înţelepciune. Să luăm aminte!”. Cu alte cuvine “Iată aceasta este înţelepciunea adevărată… să ascultăm deci, înţelepciunea ce de sus…” (Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 193).

Cunoaşterea lui Dumnezeu prim mutarea noastră în planul cosmic al existenţei, poate mijloci cel mai fericit pătrunderea în taina cuvântului dumnezeiesc. Dogma nu rămâne astfel numai la nivelul intelectului, ci ea se vrea experimentată în suflet. E din acest motiv, foarte important ca rostirea dogmei să fie integrată în conţinutul Liturghiei, care este legată direct de prezenţa reală a lui Hristos. Dogma se revelează în Liturghie, după cuvântul doxologic: “Întru lumina Ta vom vedea lumină.” Însăşi Taina Euharistică este legată de Logosul cin Scriptură. Căci Euharistia este legată de Hristos cel revelat biblic, evanghelic. Taina este deci biblică: “Rupându-se de cuvânt… Tainele se rup, se separă… de Hristos, Care trebuie să fie conţinutul însăşi al Tainei. Prin ruperea Cuvântului de Taină, Taina riscă să fie înţeleasă ca magie, iar Cuvântul fără Taină este ameninţat să fie redus la doctrină. Taina este tocmai interpretarea cuvântului, căci interpretarea cuvântului mărturiseşte întotdeauna Cuvântul care devine viaţă.” (Alexandre Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, pp. 74-75).

 În timpul citirii Apostolului, preotul rosteşte rugăciunea dinaintea Sfintei Evanghelii care este constituită asemenea unei epicleze, fiind de fapt “epicleza Cuvântului”, căci invocăm puterea lui Dumnezeu “să strălucească în inimile noastre… lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii…şi să deschidă ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicilor… propovăduiri”. Aceasta întrucât Dumnezeu este “luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre.” (Liturghier, p. 115). Este de fapt invocarea harului dumnezeiesc, care să descopere minţii noastre profunzimea dogmei evanghelice. Apare iarăşi lucrarea teandrică – luminarea harică din partea lui Dumnezeu, iar din partea omului înţelegerea adevărului revelat prin descoperire. 

Citirile biblice trebuiesc să fie cuminecări de Cuvântul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi insistă asupra acestui lucru, ca de pildă Clement Alexandrinul: “Trebuie să ne hrănim cu seminţele vieţii aflate în Biblie precum facem în Euharistie” (Clement Alexandrinul, Stromata I). Fericitul Ieronim: “Noi mâncăm Trupul şi bem Sângele Său în dumnezeiasca Euharistie, dar şi în citirea scripturilor” (Fericitul Ieronim, Asupra Eclesiastului). Citirea evangheliei de către preot, are loc, după ce credincioşii au fost îndemnaţi ca să o asculte “cu înţelepciune, drepţi”. Cabasila, zice “Să fim în stare de veghe… cu înfiorare şi cu toată cucernicia să trăim în această convorbire cu Dumnezeu” ( Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii). După citirea acesteia, întreaga comunitate exclamă “Salvă Ţie Doamne, slavă Ţie.” “Odată ce prin Cuvântul Evangheliei ne unim cu Hristos Dumnezeu, Care-l rosteşte, ce mai căutăm altceva?” şi ce mai putem rosti, decât “slavă” (Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit.) 

Legătura dintre Scriptură şi Liturghie este una inseparabilă, aceasta întrucât “Scriptura a apărut ca o colecţie de cărţi autorizate… mai întâi prin uz liturgic” (Georges Florovsky, Bible, Church, Tradition, An Eastern Ortodox View, t. I, 1972, p. 18). Liturghia, dealtfel, nici ea nu poate fi separată în nici un mod de Scriptură. Liturghia Ortodoxă “are un profund caracter biblic, scopul ei fiind pe lângă acela de sfinţire a credincioşilor şi acela de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu” (Martyria/Mission, The Witness, of the Ortodox Church today, Ed. Ion Bria, Geneva 1980, p. 9). Tocmai acesta este scopul şi rolul citirilor biblice de la Sfânta Liturghie. Iar înţelegerea acestor citiri scripturistice este însoţită de ambianţa liturgică “în care cunoaşterea intelectuală este completată de cunoaşterea şi înţelegerea harică, spirituală” (Pr. Prof. Dr. Mircea Basarab, op. cit., p. 465.) Liturghia, după afirmaţia lui Nissiotis “este o mişcare în realitatea celor două naturi ale lui Hristos” (Nikos A. Nissiotis, Die Liturgie und das geistliche Leben, în “Kyrios”, 1961, p. 151 apud Pr. Dr. Mircea Basarb, Biblia în Liturghia şi viaţa spirituală ortodoxă, în rev. “Mitropolia Banatului”, an XXIX, 1979, nr. 1-3, p. 35). În conţinutul ei “totul converge spre Iisus Hristos; lecturile biblice, imnele, simboalele liturgice ne conduc spre unirea reală cu El, realizată în Sfânta Euharistie” (Pr. Mircea Basarab, Biblia în Liturghie…, p. 35). Totuşi, ceea ce e important de reţinut este faptul că “în Liturghie accentul nu cade oe textul sacru şi transmiterea lui, ci pe evenimentul şi mesajul ce-l transmite şi care e aprofundat, actualizat şi trăit în comunitatea liturgică… evenimentul este trăit ca ceva propriu comunităţii… care trăieşte noul aspect ca pe o manifestare a vieţii în Duhul Sfânt” (Idem, Scriptură şi Liturghie…¸ p. 466). Viaţa în comuniune a credincioşilor dă Scripturii un sens nou actual, adaptat trebuinţelor imediate căci “acelaşi Duh Sfânt care a inspirat Scriptura este prezent în cadrul Liturghiei ca să întărească şi să completeze eforturile umane pentru descoperirea adevărului ascuns în Scriptură” (Ibidem., p. 467). Duhul adună comunitatea şi face rugăciunea ei vie, însufleţită, şi acelaşi Duh Sfânt actualizează pentru credincioşii adunaţi la Liturghie, Scriptura, transformând-o în răspuns viu la solicitările fiecăruia în vederea realizării urcuşului spiritual. Şi astfel Scriptura iese din sfera trecutului, depăşeşte nivelul unui simbol şi inestimabil document cu o certă valoare istorică, şi devine actuală prezentă. “În perspectivă Euharistică, evenimentele biblice trecute ca şi cele eshatologice devin prezente, ele nu sunt doar comemorări ale unor evenimente, ci trăiri reale – putem spune în felul acesta că Evanghelia lui Hristos rămâne prezentă şi actuală în Biserică şi Liturghie, tot aşa cum Hristos rămâne pururea cu noi în Euharistie” (Ibidem., pp. 467-468). Sarcina aceasta a actualizării Scripturii şi adaptării ei la nevoile credincioşilor, desigur în comuniunea Duhului Sfânt, revine în mare măsură predicii, omiliei. Omilia are din punctul acesta de vedere şi ea o dimensiune profund liturgică. Tocmai de aceea, părintele Schmeman sublinia că “predica nu este un dar personal, ci harisma dată Bisericii… este slujirea de învăţătură a ierarhiei… având izvorul său haric în adunarea Bisericii” (Alexandre Schmemann, Euharistia…, p. 84). Rolul comunităţii în revelarea conţinutului Scripturii în sensul ei actual, e unul covârşitor, căci “numai Biserica întreagă… are mintea lui Hristos” (Ibidem., p. 85). Tot privitor la interpretarea sensului Scripturii se cuvine subliniat încă o dată rolul experienţei euharisitice, căci numai “prin experienţe euharistice repetate, prin împărtăşiri dese, exegetul primeşte o dată cu Hristos euharisticul şi <> (I Corinteni 2, 16)” (Pr. Mircea Basarab, Scriptură şi Liturghie, p. 472). Actualizarea Scripturii ţine apoi de comunitate în măsura în care “comunitatea liturgică adunată în rugăciune să frângă pâinea… ascultă Scriptura şi interpretarea ei. Ori, ascultarea cu evlavie a cuvintelor lui Iisus atrage, după mărturisirea Scripturii, lucrarea Sfântului Duh. Scriptura şi comunitatea liturgică se condiţionează” deci “reciproc, pentru că fără Scriptură credinţa acesteia ar slăbi, iar fără comunitatea liturgică, Scriptura n-ar fi actualizată” (Ibidem., p. 476).

sursa: http://www.izvorultamaduirii.org