Explicarea Sfintei Liturghii - Liturghia catehumenilor - Ectenia mare

După rostirea binecuvântării, urmează ectenia mare, care începe cu cerea “Cu pace Domnului să ne rugăm”. Sensul acestei cereri este pe de o parte învrednicirea noastră de pacea Împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte în dobândirea păcii noastre faţă de patimi “care sfâşie unitatea din noi şi dintre noi… Împărăţia lui Dumnezeu este pace şi unde nu este pace, nu e nici bucurie şi nici dreptate” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 163).

 Cerem apoi de la Dumnezeu “pacea de sus şi mântuirea sufletelor noastre”, în sensul că “trebuie să ne sârguim a dobândi mai întâi pacea care stă în putinţa noastră şi după aceea cerem de la Dumnezeu pacea Lui” (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, p. 32). Este de fapt afirmată în această cerere a ecteniei relaţia teandrică om – Hristos.

Ajutorul lui Dumnezeu e de trebuinţă apoi pentru “pacea a toată lumea şi bunăstarea Bisericii”, fiind pus în evidenţă în acest mod atributul lui Dumnezeu de Creator şi Proniator al lumii. “Biserica este lăsată în lume pentru a mărturisi pe Hristos şi Împărăţia Lui şi Bisericii” de fapt “îi este încredinţată lucrarea Lui” (Alexandre Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, p. 62). Şi aici aflăm temeiul rugăciunii şi mijlocirii noastre pentru aşezământul Bisericii. 

Rugăciunea are apoi în vedere “unirea tuturor”, întrucât “unitatea tuturor în Dumnezeu alcătuieşte ultimul scop al creaţiei şi mântuirii… Biserica se roagă pentru depăşirea tuturor dezbinărilor” (Ibidem). Prin rugăciunea unităţii “cerem această pace de la Dumnezeu şi unirea Bisericilor, nelăsând grija pentru ele numai lui Dumnezeu, ci arătăm că voim să lucrăm şi noi pentru ele” (Pr Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 164)

Ectenia mare continuă apoi cu diferite cereri ce încearcă să cuprindă în ele toate trebuinţele omului şi toate momentele existenţei în care acesta se zbate. Iar aceasta se constituie într-o reală solidaritate interumană, căci “Bisericii îi este dată stăpânirea şi puterea de a înălţa această rugăciune universală, îi este dat să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru întreaga lui creaţie” (Alexandre Schmemann, Euharistia…, p. 62).

Şirul cererilor din ectenia mare se încheie cu pomenirea Născătoarei de Dumnezeu şi a întregului şir al sfinţilor Bisericii. Amintirea Născătoarei de Dumnezeu e continuată de îndemnul de a ne dărui “pe noi înşine şi unii pe alţii lui Hristos Dumnezeu”. Dăruirea noastră lui Hristos pune în lumină libertatea umană, afirmată în chip deplin după Răscumpărarea lui Hristos, căci “numai întrucât mă dăruiesc eu lui în deplină libertate, mi se dăruieşte şi El” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 167).

 Abia acum se descoperă sensul mijlocirii către Născătoarea de Dumnezeu căci “ea ne dăruieşte pe noi Lui, întrucât ni se dăruieşte Ea însăşi. Şi din aceasta luăm putere să ne dăruim şi noi uni altora şi deci şi unii pe alţii lui Hristos” (Ibidem., p. 169).