Explicarea Sfintei Liturghii - Liturghia credincioşilor - Vohodul cel Mare

Preotul, iese cu Discul şi cu Potirul pe solee şi se îndreaptă pe Sfântul Jertfelnic, pentru a le oferi direct lui Hristos. Discul şi Potirul sunt purtate de către preot în dreptul frunţii căci “Hristos umple mintea preotului cu cuvântul propovăduirii şi de fapta şi înţelesul jertfei” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 229).

 Acum au loc o seamă de pomeniri, în care preotul cuprinde parcă întregul Cosmos, pe cei vii şi pe cei morţi deopotrivă. Pomenirile acestea amintesc despre rugăciunea tâlharului de pe cruce: “Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta”. “Prin aceste pomeniri conştiinţa sobornicităţii Bisericii îşi capătă în fiecare membru al ei o nouă întărire. Cei de pe pământ sunt orientaţi spre veşnicie, căci vor să aibă cu ei pe toţi cei vi şi morţi” (Ibidem., p. 231).

 Intrarea preotului în Altar se face pentru a aduce darurile, jertfa comunităţii, lui Hristos, în “jertfelnicul Său” cel ceresc. Imnul cântat de credincioşi îl numeşte pe Hristos “Împăratul tuturor”, iar comunitatea îl primeşte “înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia.” Hristos vine în întâmpinarea darurilor noastre, în aceeaşi mişcare kenotică de la întruparea Sa. La rândul ei, comunitatea îl primeşte pe Hristos cu inima deschisă, oferindu-i însuşi principiul existenţei sale: pâinea şi vinul. Într-un alt cuvânt: totul. Preotul acoperă discul şi potirul ce poartă pâinea şi vinul cu Aerul de pe spatele său, comemorând în sens epifanic dezbrăcarea trupului lui Hristos cel mort, ungerea şi înfăşurarea Lui în giulgiu iar aceasta reprezintă “o treaptă nouă în kenoză, în coborâre” (Ibidem., p. 233). Una dintre rugăciunile pe care preotul le rosteşte în acest moment, glăsuieşte astfel: “În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins” (Liturghier, p. 130). Cuvintele acestei rugăciuni scot în evidenţă omniprezenţa lui Dumnezeu, apoi deofiinţimea celor trei Persoane Treimice, şi în fine, spiritualitatea Dumnezeirii. Apoi preotul aminteşte de mormântul cel luminat a lui Hristos: “Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât raiul… s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, Izvorul învierii noastre” (Liturghier, p. 130). Din mormântul lui Hristos ne-a izvorât nouă viaţa cea nouă, viaţa din Împărăţie.