Explicarea Sfintei Liturghii - Liturghia catehumenilor - Ectenia întreită

Ectenia de după Evanghelie, este una de cerere. “Miluieşte-ne pe noi Dumnezeule după mare mila Ta, ne rugăm Ţie auzi-ne şi ne miluieşte”. Răspunsul credincioşilor este şi el tot o cerere, rostită însă stăruitor, Fiind una întreită: “Doamne miluieşte”. Tocmai de aceea şi ectenia poartă numele de întreită, iar lucrul acesta ne duce cu gândul la stăruinţa noastră în rugăciunea ca Dumnezeu să-şi arate spre noi mila Sa. Mila aceasta pe care noi o cerem de la Dumnezeu ne-a dăruit-o El, mai înainte de a o cere noi în Liturghie căci “a trebuit milă deosebit de mare… ca să- L facă pe Fiul Său om şi Acesta să se răstignească pentru noi” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 201).

 Deci noi cerem ceea ce deja am primit, deschizându-ne cu alte cuvinte în faţa milei dumnezeieşti, şi dându-ne acordul voinţei noastre. Ecfonisul ecteniei, nu mai cere milă, ci proclamă smerit un Dumnezeu Milostiv: “Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti…”. Liturghia scoate în evidenţă, deci, în acest moment, un alt atribut a lui Dumnezeu, anume milostenia, căci “Dumnezeul Liturghiei nu e un Dumnezeu al raţiunii reci, ci al unei sfinţiri luminoase, al unei participări la durerea celor ce suferă cumplit, în starea de adâncă decădere şi fără sens în care se află” (Ibidem., p. 202). 

 Tocmai de aceea ectenia îi cuprinde în cererile ei pe toţi cei ce au nevoie de iubirea lui Dumnezeu: clerul bisericesc, ctitorii bisericii, cârmuitorii ţării şi pe toţi cei aflaţi în grele nevoi şi suferinţe. Ectenia aceasta reflectă şi dimensiunea slujitoare a Bisericii, îndreptată spre lume, arătând putinţa lui Dumnezeu de a participa la toate durerile noastre.

Mila lui Dumnezeu descoperă o altă calitate, un alt atribut al Său, anume libertatea Sa, după cum se exprimă şi părintele Stăniloae: “Un Dumnezeu al milei, e un Dumnezeu al libertăţii, un Dumnezeu personal… iar lumea creată de El e o creaţie liberă a Lui, chemată la libertatea deplină a Lui, o lume dăruită unor fiinţe cărora le poate ajuta să scape, dacă vor şi ele, din strâmtorări şi să se bucure de fericirea comuniunii chiar cu Sine Însuşi” (Ibidem, p. 203). Tot părintele Stăniloae, zice că mila pe care o cerem de la Dumnezeu nu înseamnă “a ne umili, ci a ne considera ca fiinţe create prin iubire liberă, în comuniune cu El -căci- în concepţia creştină omul e văzut la treapta de partener a lui Dumnezeu. Între om şi Dumnezeu există nişte relaţii oarecum umane sau pot deveni umane, ca între el şi semenii săi” (Ibidem, p. 204).