PREDICĂ LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII (PESCUIREA MINUNATĂ)

 

Iubiţilor, iată astăzi înaintea ochilor noştri se deschide Evanghelia de la Luca, la capitolul 5, versetele 1-11. Iată ce ne zice sfântul evanghelist:

«În vremea aceea, pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă Lacul Ghenizaret, a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.

Şi, urcându-se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: «Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi».

Şi, răspunzând, Simon a zis: «Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele». Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn tovarăşilor din cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: «Ieşi de la Mine, Doamne, că sunt om păcătos!» Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.

Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, care erau tovarăşii lui Simon. Şi a zis Iisus către Simon: «Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni». Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.”

 

Iată-ne iarăşi lângă Lacul Ghenizaretului, de data aceasta împreună cu Mântuitorul, urmărind zbaterea de peste noapte, din zorii zilei, a pescarilor ce s-au întors cu mrejele goale. Faptul că Evanghelia povesteşte cum pescarii ieşiseră din corăbii la ţărm şi spălau mrejele ne face să ne gândim că primiseră mai mult mâl decât peşte, că prinseră mai nimic şi că ziua lor era începută trist, era începută cu spectrul foamei şi al sărăciei. Domnul, în schimb, intră în corabia care era a lui Simon şi îl roagă s-o depărteze un pic de ţărm, adresându-se din corabie, către uscat, mulţimilor, asemenea unui mare vorbitor de pe o estradă, de la o catedră. Iată, aşadar, că Domnul, stând în corabie, învaţă mulţimile. Iar noi putem bănui ce era în minţile Apostolilor, care nu prinseseră nimic. Mai că am gândi şi noi ca Petru: „Noi murim de foame şi omului ăstuia îi arde să predice mulţimilor de pe corabie”. Iată însă că Domnul arată semnul minunat, pe care-l va sublinia, de altfel, într-o altă Evanghelie, când ne spune: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”, pentru că ce se întâmplă acum este demn de luat aminte.

Domnul dă corăbiei un sens mai mult spiritual. Arată că de pe corabie se poate face şi altceva decât să-ţi câştigi pâinea, adică să câştigi oameni pentru Pâinea Împărăţiei, pentru Împărăţia cerurilor cu adevărat. Şi iată: după ce slobozeşte mulţimile, Domnul, cunoscător, fără îndoială, al gândurilor şi al sufletelor înveşmântate în furtună ale Apostolilor, îi trimite încă o dată, pe Simon şi ai lui, galileeni fără de frică, să mai arunce o dată mrejele. Şi spune Domnul: „Depărtaţi la adânc corabia şi aruncaţi mrejele ca să pescuiţi”. Simon Petru îi zice astfel: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”.

Sporise încrederea lui Petru, lui Simon, în Hristos Domnul. Sporise credinţa că un om care vorbeşte astfel din mijlocul mării, din mijlocul apelor, către uscat, unind apele cu uscatul şi făcându-i pe oameni să tresalte de cuvântul dumnezeiesc, nu se poate să spună minciună. „Şi făcând ei aceasta – ne spune Scriptura – au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele”, semn că Domnul când răsplăteşte nu răsplăteşte după merite, ci întotdeauna adaugă îndesat răsplata pentru cel care ştie să asculte Cuvântul Lui.

Ce minunată pildă ne dă Domnul astăzi, când se rup mrejele pescarilor, arătându-ne că cei care ştiu să stea în ascultare de partea spirituală a lumii, vor avea întotdeauna şi din lucrurile materiale ale lumii, atât cât Dumnezeu Însuşi ne îngăduie să se prindă în mrejele personale ale fiecăruia dintre noi.

Frumos gestul lui Petru! Pentru că se scufundau corăbiile lor, dar ar fi putut ţine peştele pentru ei; în schimb, el cheamă pe tovarăşii săi, umplând amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde, semn că a înţeles că mulţimea de peşti nu ţine neapărat de o înmulţire a peştilor, ci de o pescuire minunată, de ceva mai înalt decât ceea ce se descoperea ochilor lor.

Sfântul Petru, Simon Pescarul, şi cei împreună-pescari cu dânsul nu erau oameni la ordinea zilei, să le spunem, nici fricoşi, nici oameni moi, ci, din contră, oameni ai curajului, pentru că, să rezişti pe apă, să rezişti la foame, să rezişti la încercările pescuitului acestuia cu mrejele, să rezişti la frigul nopţii şi la căldura zilei, să rezişti lacrimilor din ochii celor care pe ţărm te aşteaptă pentru a-i hrăni şi nu întotdeauna să ai ce le da, toate aceste vânturi peste suflet vor fi zidit nişte oameni bolovănoşi, niş-te oameni hotărâţi, pe care, iată, Domnul astăzi îi înmoaie ca pe nişte copii.

Ce auzim noi din gura lui Simon Petru ţine de smerenia omului acestuia, pentru că spune: „Du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Spune Scriptura că „spaimă îi cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră”. Spaimă înaintea minunii! Spaimă, dar în aceeaşi vreme nu o spaimă dătătoare de deznădejde, ci o spaimă dătătoare de pocăinţă, de smerenie, de dragoste, ca toate spaimele dinaintea lui Dumnezeu, pentru că, spune Scriptura: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”.

Simon pescarul se vădea a fi mai înţelept decât toate ştiinţele lumii care încearcă să-L cuprindă în fel de fel de alambice de sticlă pe Dumnezeu Cel necuprins. Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, tovarăşii lui Simon, şi ei sunt cutremuraţi. Dar cuvântul pe care Domnul îl spune către Simon se adresează şi lor: „Nu-ţi fie frică, de acum înainte vei fi pescar de oameni”.

Trecerea aceasta de la pescar de peşti la pescar de oameni ne arată că, în sine, copilăria şi adolescenţa duhovnicească a Apostolilor încetase. Intrau de acum în maturitatea deplină a celor chemaţi la o minune mai mare decât de a trage mrejele de pe uscat, mai mare decât să hrănească gurile flămânzilor cu peştele apelor. De acum ei aveau să arunce mreaja pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Iar ceea ce vor da ei mâncare gurilor flămânzilor va fi Trupul şi Sângele lui Hristos, la vremea potrivită pe multă vreme, până la sfârşitul veacurilor, cuvântul cel sfânt al întâlnirii cu Dumnezeu la sfârşitul veacurilor.

„Nu-ţi fie frică, de acum înainte vei fi pescar de oameni”. Parcă, perfect fiind, te face să te gândeşti mai cu frică şi mai cu smerenie şi mai cu spaimă la minunea cea mare. Pentru că pescuirea cea minunată, iată, devine apostolie şi apostolia devine pes-cuire minunată.

În troparul pe care-l cântăm Sfinţilor Apostoli îi mai numim cu un nume extraordinar de interesant: vânători de oameni; şi trebuie să ştim că poate fi acceptat şi acest titlu de „vânători de peşti” – pescarilor, pentru că, iată, răbdării pescăreşti, rezistenţei la toate intemperiile din afara lor, acestora se adresează Dumnezeul făcut om. Aşa îi voia pe oamenii pe care-i chemase pentru a sluji Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru a urma Lui: răbdători, rezistenţi la tot ceea ce înseamnă vitregie fizică, tari în vârtute şi, mai cu seamă, netrădători, necălcători de cuvânt. Că au fost aşa Apostolii, ne-o dovedeşte faptul că, iată, astăzi, la final de veac, nebunesc veac, suntem încă pe picioarele noastre şi credem în pescuirea cea minunată şi suntem şi noi dintre peştii ce ne zbatem în mreaja binecuvântată aruncată de Apostoli în marea vieţii acesteia.

Asemănatu-S-a Domnul în corabie astăzi cu Hristosul nostru cel de toate zilele şi de toate nopţile, cu contemporanul nostru de pe toate Sfintele Altare, ce vine şi Se frânge pentru noi, ce vine şi vorbeşte nouă, ce vine şi cântă nouă despre Lumina lină cea neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi noi, trăgând corăbiile noastre la uscat, trebuie să lăsăm totul şi să‑I urmăm lui Hristos! Şi vom vedea că, atâta vreme cât pricepem că mai întâi Domnul trebuie să vorbească din corabia noastră şi mai apoi din corabia noastră aruncăm mrejele, peştii ce ne vor fi aduşi spre săturare trupească ne vor fi binecuvântaţi, ne vor fi mulţi şi ne vor hrăni deopotrivă şi spiritual şi material, spre slava lui Dumnezeu, cel mai minunat Pescar de oameni. Amin.

 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, 
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012