Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la pescuirea minunată

 

Vă laud, prietenii mei, că nu încuviinţaţi uşurimea minţii şi lenevirea altora, şi prihăniţi aceste rele purtări, şi mă minunez de această râvnă a voastră; însă doresc ca ea să fie amestecată şi măsurată cu blândeţe şi cu iubirea aproapelui.

O râvnă fără băgare de seamă şi fără de blândeţe nu este râvnă, ci urgie, şi sfătuirea fără iubirea aproapelui este o nepriinţă şi amărăciune.
De aceea vă rog, să nu judecaţi cu asprime greşelile celor de aproape ai voştri!

Precum cel ce fără compătimire se atinge de rănile fraţilor săi, şi el de asemenea nu va afla iertare greşelilor sale la alţii; tot aşa pe de altă parte cel ce judecă cu milă greşelile aproapelui, când el însuşi va cădea vreodată, va afla multe mâini, care iarăşi îl vor ridica.

Zic aceasta nu cu scopul, de a întări în lenevirea lor pe cei uşori de minte şi nepăsători, mai vârtos voiesc eu a spori încă râvna voastră pentru mântuirea sufletească a aproapelui, dar voiesc totodată a o face mai nobilă şi mai plină de dragoste.

Pavel ne-a poruncit: „mustră, ceartă, îndeamnă” (II Tim. 4. 2), şi cineva nu trebuie, ca de-a pururea să întrebuinţeze numai unul din aceste mijloace, ci trebuie a amesteca şi a schimba aceste mijloace de îndreptare, pentru că ele să aducă un folos cu atât mai mare.

Dacă noi pururea numai ne-am prici şi ne-am certa, nu am dobândi alta, decât am face pe oameni să nu se mai ruşineze; iar dacă noi numai am îndemna, i-am face numai mai uşori de minte, încă şi doctorii nu totdeauna taie şi ard, ei adeseori numai cât leagă rănile, şi nu totdeauna întrebuinţează doctorii iuţi şi amare, ci adeseori încă şi de cele line.

Pe unele le întrebuinţează ei, spre a curăţi rănile de puroi şi de putreziciune, iar pe altele, spre a alina şi ostoi durerile. De aceea zice Pavel într-alt loc: „fraţilor, de va cădea vreun om în vreo greşală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţilor, păzindu-te pe tine, ca să nu cazi şi tu în ispită” (Gal. 6, 1).

Aceasta este îndemnare slăvită, un sfat însemnat, o dovadă de cea mai mare îngrijire a Apsotolului pentru noi şi o mărturie a inimii lui celei părinteşti. Acestea, fraţii mei, sunt nişte cuvinte vrednice de limba Sfântului Pavel!

Mai întâi se sileşte el a dobândi bunăvoinţa celui ce-l ascultă, sau îl citeşte, prin aceea că îl numeşte frate. Aceasta este tot atâta, ca şi când ar zice: tu te-ai născut din acelaşi trup de mamă şi într-aceeaşi dureri, te-ai crescut cu aceeaşi hrană, ai acelaşi tată şi aceeaşi naştere duhovnicească, ca şi aproapele tău cel căzut în păcat.

Arată-i acum înrudirea ta cu dânsul prin felul şi chipul, cu care cerţi greşelile lui.
Apostolul zice: „De va cădea vreun om în vreo greşeală”, el nu zice tocmai: „dacă ar păcătui vreun om”, şi prin acesta dă a înţelege o greşeală, care cu totul este vrednică de iertare.

Cuvintele: „de ar cădea” înseamnă totuna ca şi cum ar fi zis: „dacă cineva, împins de ispită, s-ar fi abătut”; ele nu arată pe un om, care păcătuieşte întradins, ci pe unul, care deşi este plecat a face fapte bune, totuşi viclenia satanei l-a făcut să şchiopăteze.

Un asemenea om nu merită vreo mustrare amară, ci mai vârtos iertare. Apostolul zice: „de ar cădea vreun om”. Prin aceasta el iarăşi aduce un temei pentru iertare, adică slăbiciunea şi stricăciunea firii omeneşti, pe care el o înseamnă prin cuvântul „om”, în acelaşi chip se silea marele Iov a dobândi de la Dumnezeu iertare, când zicea: „Ce este omul, că-l socoteşti pe dânsul, şi însemnezi păcatele lui?” (Iov. VII. 17).

Deci, când trebuie să sfătuim şi să certăm pe unul dintre fraţii noştri, să facem tocmai aşa, cum zice Apostolul, totdeauna să zicem: „Şi el este un om”, să ne aducem aminte de stricăciunea firii sale prin aceasta să domolim mânia şi să deşteptăm compătimirea. Pentru ca să facem noi această, de aceea Apostolul Pavel în locul acela şi-a adus aminte de firea omenească şi de şubrezenia ei şi a zis: „de ar cădea vreun om în vreo greşală”.

El adaugă: „voi cei duhovniceşti”. Pe cel ce păcătuieşte, el îl numeşte om, pe cel ce face cele bune, îl numeşte – duhovnicesc: fiu al Duhului; acolo a pus el numele firii, aici numele faptei celei bune. El voieşte să zică: dacă tu cu adevărat eşti fiu al Duhului (om duhovnicesc), dovedeşte mie fapta cea bună a ta, nu prin îngrijirea numai de mântuirea ta, ci şi pentru a fratelui tău, şi prin ajutorul, de care împărtăşeşti pe cei căzuţi .

Căci omul cel plin de duhul cel creştinesc este dator a nu trece cu vederea pe aproapele său, care este mădular cu dânsul al unui trup.
„Îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţilor”, zice Apostolul mai departe, adică, faceţi, ca el să nu fie silnicit de satan, să nu fie biruit în războiul cu dânsul, nici să fie învins în lupta împotriva aceluia.

Iarăşi zice Apostolul: „Păzindu-te pe tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită”. Aceasta este cea mai pătrunzătoare sfătuire, cu care el a putut să-ţi vorbească.

De ai fi vârtos ca piatra, auzind aceste vorbe, ele ar trebui să te îngrozească, şi să te îmboldească, a veni într-ajutorul fratelui tău celui căzut. Voieşti să te milostiveşti asupra lui, ca un frate? Nu voieşti să-l ierţi, căci el este om, şi pentru aceea este supus beteşugului? Nu voieşti, ca fiu al duhului, să-i întinzi mâna? O, atunci, priveşte asupra ta însuţi, şi atunci nu mai ai trebuinţă de nimeni, ca să-ţi zică, o ajută pe cel călduţ, căci tu ai întru tine însuţi îndemnul la aceasta. Pentru ce aceasta, şi cum? „Păzeşte-te pe tine însuţi zice Apostolul, ca să nu cazi şi tu în ispită”.

Ca să nu te tulbure, el nu zice, că şi tu însuţi eşti un păcătos, ci zice: „ca să nu cazi şi tu în ispită”. Aceasta vrea să zică: „gândeşte-te şi tu însuţi poate vei cădea în păcat, poate nu vei cădea; dar fiindcă nimic nu este sigur, ce are să fie în viitor , de aceea adună-ţi o comoară, prin compătimirea către aroapela tău, pentru ca, când tu însuti te vei împiedica, să dobândeşti iertare îndestulătoare”.

El zice: „ca să nu cazi şi tu în ispită”, ia aminte cu dinadinsul la însemnarea acestui cuvânt, căci prin el Apostolul ne arată, că avem un ispititor vrăjmaş. Ispititorul nu are un timp bine hotărât, când are să năvălească asupra noastră şi adeseori ne prinde fără de veste, pe când noi dormităm, şi suntem uşori la minte.

Cu atât mai mult merită iertare, cel ce a fost apucat fără de veste şi în acest chip prins de ispititor. Aceasta n-a fost vreo luptă vădită, n-a fost vreun timp hotărât spre întâlnire, ci el peste aşteptare a fost năpădit şi de acea biruit. Către un asemenea noi trebuie să ne purtăm aşa cum fac corăbierii.3

Chiar când corabia lor are un vânt foarte priincios, şi ei sunt întru toată siguranţa, dar în oarecare depărtare alţii suferă sfărâmare de corabie, ei totuşi nu socotesc folosul lor propriu, şi nu lasă pe aceia în nenorocirea lor; mai vârtos ei opresc corabia lor, aruncă ancora, strâng ventrele, aruncă afară odgoane şi scânduri, pentru ca cei cu corabia sfărâmată să se apuce de dânsele şi să poată scăpa.

Urmează deci şi tu, omule, acestor corăbieri, căci şi tu navighezi pe o mare întinsă şi nemăsurată, pe marea acestei vieţi, o mare plină de fiare grozave, plină de piscuri prăpăstioase şi de stânci, plină de furtuni şi de vijelii, şi foarte mulţi suferă sfărâmare de corabie pe această mare. Deci când tu vezi, că un corăbier pe marea acestei vieţi prin pânditurile diavolului este în primejdie, a pierde bogăţia mântuirii sale cele sufleteşti, că el se şi luptă acum cu valurile şi în tot minutul este ameninţat a se cufunda, opreşte corabia ta în loc, lasă orice alte treburi ale tale, îngrijeşte-te de mântuirea lui. Căci, când cineva este ameninţat a se cufunda, atunci nu poate fi codire, sau întârziere.

Aşadar, grăbeşte, cât poţi mai repede, ca să-l scoţi din valuri, fă tot ce stă în puterile tale pentru ca să-l mântuieşti din prăpastia pierderii. De te-ar chema aiurea mii de treburi, gândeşte-te, nimic nu este mai neapărat şi mai însemnat, decât mântuirea celui ce se află în primejdie, şi de vei întârzia numai un moment, îl vei trăda furtunii celei furioase.

De aceea în nişte asemenea întâmplări noi trebuie să fim grabnici, rapizi şi râvnitori. Ascultă numai, cât de plin era de îngrijire însuşi Sfântul Apostol Pavel, când a văzut pe un om aproape de a se prăpădi, şi cum îndeamnă şi pe alţii ia mântuirea lui: „Daţi-i dovadă de dragostea voastră, că nu cumva de un necaz prea mare să se piardă unui că acela” (II Cor. 2, 7-8).

Prin aceste cuvinte el ne îndeamnă, a întinde îndată mâna de ajutor celui nenorocit, pentru că nu cumva, pe când noi întârziem şi ne codim, el să se cufunde şi să se înghită de valuri.

Să ne îngrijim deci de mântuirea sufletească a fraţilor noştri; căci aceasta este una din cele mai de căpetenie datorii ale noastre, şi dintru aceea se va cunoaşte, că noi suntem creştini, când noi ne îngrijim nu numai pentru noi, ci ne ocupăm a îmbunătăţi şi a mântui încă şi pe aproapele nostru, care este mădular al aceluiaşi trup.

Aceasta este cea mai mare dovadă, ce o putem da despre credinţa noastră; căci „întru aceasta” zice Hristos, „vă vor cunoaşte oamenii, că sunteţi ucenici ai mei, de veţi avea dragoste între voi” (Ioan, XIII. 35).

Iar dragostea cea adevărată se arată nu numai prin aceea, că cineva dă unui om mâncare şi băutură, vorbeşte cu el şi-i arată prietenie, ci prin aceea o pune în vileag, când cineva se îngrijeşte de adevărata norocire şi de mântuirea sufletească a aproapelui, când iarăşi ridică pe cel căzut, când întinde mâna de ajutor celui răsturnat la pământ, care nu se poate îngriji de mântuirea sa, când cineva preferă binele aproapelui folosului său propriu. Aşa lucrează dragostea cea adevărată; căci „dragostea nu caută ale sale” (I. Cor. XIII. 5).

Aceste cuvinte ale mele voi nu trebuie să le ascultaţi numai pentru voi, ci încă şi pentru alţii, adică pentru aceia, pe care îi aveţi spre creştere şi spre priveghere.

Biserica se aseamănă cu un trup alcătuit din multe mădulare, şi acest trup se ţine prin unirea mădularelor, şi prin ajutorul ce-l dă un mădular altuia.

Dacă un mădular ar voi a se sprijini numai pe sine, iar nu şi pe celelalte, prin aceasta ar pieri trupul întreg şi împreună cu dânsul şi singuraticul acela mădular pismătăreţ.

Dacă de pildă stomacul ar ţine pentru sine toate bucăţele, atunci el ar ucide pe celălalt trup prin slăbiciune, iar pe sine prin îmbuibare. De acea el ţine pe seama să numai cât îi trebuie lui, şi pe celelalte sucuri hrănitoare le împărtăşeşte celorlalte mădulare, aşa se ţine el pe sine şi întreg trupul întru sănătate.

Tot aşa va fi şi la tine. Dacă tu, deşi ai auzit aceste sfaturi şi învăţături ale mele, dar nu le vei comunica şi altora, mai ales acelora, pentru a căror mântuire sufletească ai să îngrijeşti, atunci tu vatămi pe aceia şi pe sineţi, fiindcă trândăvia ta este foarte vrednică de pedeapsă. Iar dacă tu comunici altora din hrana cea duhovnicească, pe care ai primit-o aici, foloseşti şi lor şi ţie însuţi.

Să încheiem astăzi, cu aceasta, şi să mulţumim Domnului pentru învăţătura, ce el ne-a dat. Căruia se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

din “Predici la duminici şi sărbători”
Sfântul Ioan Gură de Aur