De ce nu ne putem iubi vrãjmașii?...

 – Cuvânt la Duminica a 19-a dupã Rusalii (Luca 6, 31-36)

– O viațã mai presus de fire

Evanghelia acestei duminici face parte din Predica de pe Munte. Adică din acea amplă cuvântare a Domnului care descrie viaţa cea nouă pe care trebuie să o trăiască ucenicul lui Hristos. O viaţă deosebită de viaţa păgânilor, o viaţă neobişnuită din punct de vedere lumesc, o viaţă neînţeleasă de omul firesc, o viaţă, am putea zice, mai presus de fire.

Ei bine, din „neobişnuitul”, „neînţelesul” şi „suprafirescul” acestei vieţi face parte şi iubirea vrăjmaşilor. Pentru omul firesc, porunca de a-i iubi pe vrăjmaşi pare o exagerare, dacă nu chiar o nebunie. Unii au luat-o chiar în derâdere şi, o dată cu ea, au dispreţuit întreaga învăţătură creştină (socotind-o nu doar idealistă, utopică, dar şi primejdioasă). Da, nu e ceva firesc să faci bine celor care te urăsc, cum învaţă Domnul, în Luca 6, 27- 30, să binecuvântezi pe cei ce te blestemă, să te rogi pentru cel ce-ţi face necazuri, să întorci şi celălalt obraz celui ce-ţi dă o palmă, să dai şi cămaşa celui ce vrea să-ţi ia haina, să dai celui care-ţi cere şi să nu aştepţi să primeşti nimic înapoi. Sunt fireşti acestea? Desigur, nu. Firesc şi la îndemână e să urăşti pe cei ce te urăsc, să dai înapoi palma pe care ai primit-o, poate chiar să loveşti şi mai tare ş.a.m.d. Dar tocmai aici e esenţa: Domnul ne cheamă la o altfel de viaţă, la o altfel de înţelegere, la o altfel de simţire.

Pe de altă parte, chiar dacă ajungem să înţelegem în chip raţional acest lucru, constatăm, cu durere, că în practică suntem deficitari. Vrem, dar nu putem, cum spune Sf. Pavel, în Romani 7. Ştim nu numai că trebuie să iubim, dar şi că e bine şi e minunat să iubim, însă de cele mai multe ori, ca s-o spunem direct, nu ne prea iese. Şi se poate ca, în astfel de momente, chiar dacă nu o mărturisim pe faţă, să ne întrebăm dacă totuşi această poruncă nu e cam idealistă..., cam irealizabilă...

Şi atunci ne amintim de Hristos. El a putut să-Şi iubească vrăjmaşii: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!”... Dar raţiunea ne ispiteşte din nou: Bineînţeles, ne zicem, El a putut pentru că nu a fost doar om, ci şi Dumnezeu. Şi atunci ne amintim de Sf. Ştefan. Iar acesta, fără îndoială, a fost numai om. Aşadar, dacă Sf. Ştefan, în clipa martiriului, s-a putut ruga pentru cei ce-l ucideau: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”, atunci e posibil. Înseamnă că porunca Domnului nu e utopică, înseamnă că şi noi ar trebui să o putem împlini.

Atunci, totuşi, de ce noi nu putem?

Un mirean plin de Duhul Sfânt

Pentru că încă nu avem în noi lucrător pe Duhul Sfânt. Sf. Ştefan a putut să-şi iubească ucigaşii şi să se roage pentru ei, deoarece el, cu mult timp înainte de martiriu, era un „bărbat plin de Duhul Sfânt”. Aşa ne spune cartea Faptele Sfinţilor Apostoli, capitolul 6, că Ştefan, chiar încă dinainte de a fi hirotonit diacon, era un bărbat plin de Duh Sfânt. De aceea a şi fost ales pentru a fi hirotonit. În vremea aceea erau hirotoniţi ca diaconi, preoţi, episcopi numai aceia care Îl aveau pe Duhul Sfânt lucrător în ei. Nu era suficient să fii botezat şi să cunoşti teorie despre Dumnezeu. Trebuia ca Biserica să ştie că eşti un bărbat plin de Duh Sfânt. Deci Sf. Ştefan era, cum am zice azi, un mirean plin de Duhul Sfânt. Corect spus, căci mirean vine de la mir, Mirungere, adică Taina Duhului Sfânt. Deci, în vremurile apostolice, creştinii erau, deşi încă nu se inventase termenul, mireni, purtători de Duhul Sfânt. Şi, pentru că era plin de Duhul Sfânt, Sf. Ştefan a putut mărturisi cu curaj pe Hristos, a putut suferi martiriul, s-a putut ruga pentru ucigaşii săi. Aici e tot secretul... De aceea, când vorbim de iubirea vrăjmaşilor vorbim despre o inimă în care este lucrător Duhul Sfânt. Şi mai departe, când vorbim despre viaţa creştină, ar trebui să vorbim de viaţa în Duhul Sfânt.

Viața în Duhul

Este limpede că a trăi aşa cum descrie Domnul în Predica de pe Munte este cu neputinţă omului – dacă omul se bazează numai pe propriile puteri. Aici se aplică deplin acel cuvânt al Mântuitorului: „Fără Mine nu puteţi face nimic!”. Cred că noi încercăm cu încăpăţânare imposibilul. Să fim creştini fără Hristos, să fim duhovniceşti fără Duhul Sfânt. Viaţa creştină adevărată e o viaţă în Duhul Sfânt. Fără Duhul Sfânt nu se poate nimic şi, evident, nici să-ţi iubeşti vrăjmaşii.

Dar pentru noi, creştinii de azi, viaţa în Duhul este ceva de neînţeles. Vorbim teoretic, scolastic despre Duhul Sfânt, dăm definiţii preţioase despre Duhul, despre energiile necreate, despre sinergie şi chenoză etc., dar, în cele mai multe cazuri, fie-mi iertat, habar nu avem despre ceea ce vorbim. Teorii, închipuiri, sentimentalisme etc. Din experienţă nu cunoaştem aproape nimic.

Or, dacă vom cerceta mai insistent Sfânta Scriptură, vom constata, poate cu surprindere, cât de mult conta Duhul Sfânt în viaţa vechiului creştin. În înţelesul apostolic, a fi creştin însemna a avea pe Duhul Sfânt lucrător în tine. A fi creştin cu adevărat însemna a fi templu al Duhului Sfânt. Astăzi, citim cu uimire cum Duhul Sfânt îi spunea, bunăoară, Sf. Pavel, sau altui apostol, să facă ceva anume, să meargă într-un loc sau să nu meargă în altul. Şi rămânem perplecşi. Nu înţelegem nimic. Nu ne putem imagina ce înseamnă să te călăuzească în aşa fel Duhul lui Dumnezeu.

Mai departe, citim chiar în Apostolul acestei duminici (I Cor 12,1-9) cum Sf. Pavel a avut o experienţă mai presus de fire, a fost răpit în rai, a auzit cuvinte de nespus. Apoi citim că Domnul îi vorbea direct Sf. Pavel. Şi mai citim că i-a spus: „Îţi este de ajuns harul Meu”. Cred că habar nu avem ce înseamnă toate astea. Doar ne închipuim, teoretic, ce poate însemna să-ţi vorbească Dumnezeu.

De asemenea, Sfântul Pavel scria creştinilor din vremea lui: „Au nu ştiţi că sunteţi templul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor 3, 16). „Au nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt ce locuieşte întru voi, pe Care Îl aveţi de la Dumnezeu, şi nu sunteţi ai voştri?” (I Cor 6, 19-20). Asta însemna a fi creştin – a fi templu al Duhului Sfânt. Dar iarăşi zic: înţelege creştinul zilelor noastre ceva de aici?

Căci e atât de important şi cum înţelegem aceste cuvinte. De pildă, în teologia scolastică, care încă mai bântuie prin şcolile teologice, se spune că toţi creştinii sunt temple ale Duhului Sfânt pentru că au fost botezaţi. Oare, aşa să fie? Dacă e aşa, toţi cei botezaţi – şi cei care nu se roagă, şi cei care nu merg niciodată la Sfânta Liturghie, şi cei ce fură, şi cei ce desfrânează ş.a.m.d. – sunt temple ale Duhului Sfânt. Repetăm, numai pentru că au fost botezaţi. Evident, nu poate fi aşa. Ne-o spune şi numai bunul simţ. Dar atunci cum e? Sfinţii Părinţi înţeleg că un om este templu al Duhului Sfânt atunci când Acesta, Duhul Sfânt, Se roagă neîncetat în inima omului. Şi omul este conştient de acest lucru. Omul ştie că Îl are pe Duhul Sfânt. Sf. Simion Noul Teolog spune că nu se poate ca cineva să aibă pe Duhul Sfânt şi el să nu ştie aceasta. Deci omul ştie că Duhul Se roagă în inima lui 24 de ore din 24. Şi atunci este templu al Duhului Sfânt. Numai aşa se înţeleg cu adevărat următoarele cuvinte – esenţialele cuvinte – ale Sf. Pavel, din Romani 8, 15-16: „Pentru că naţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu”; şi din Galateni 4, 6: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!”.

Unul din cei mai mari teologi ortodocşi contemporani, părintele Ioannis Romanidis, zice: „Când spunem că-L avem pe Duhul Sfânt înlăuntrul nostru înseamnă că Duhul se roagă înlăuntrul nostru. Pentru că toţi Îl au pe Duhul înlăuntrul lor, dar nu toţi sunt temple ale Duhului Sfânt. Numai cine Îl are pe Duhul rugându-se înlăuntrul său e templu al Duhului Sfânt. Aceasta este diferenţa. Aşa că cine se crede templu al Duhului Sfânt doar pentru că a fost botezat este foarte departe de realitate” (Dogmatica empirică, I, pag. 425).

Deci înţelegem că cei care au fost botezaţi dar nu mai trăiesc creştineşte încă mai au pe Duhul Sfânt, dar în chip nelucrător. Mai direct spus, Îl au zadarnic. În Biserica veche, înainte de botez, exista acea perioadă de catehumenat, care putea dura şi trei ani. Aceasta nu era doar un timp de învăţare teoretică a credinţei, ci şi un timp de curăţire, un timp al luptei cu patimile. Catehumenul se nevoia în acest timp cu post şi rugăciune, apoi, repetat, i se citeau de mai multe ori lepădările de Satana tocmai în acest înţeles: el se lepăda de patimi, care sunt lucrări ale Satanei. Apoi omul, astfel curăţit de patimi, era botezat. Prin Botez, i se iertau păcatele, devenea membru al Bisericii. Apoi era miruns. Părintele Romanidis este de părere că, în Biserica Primară, Mirungerea nu se făcea o dată cu Botezul. Când cel botezat primea mărturia venirii Duhului Sfânt în inima lui, adică atunci când începea rugăciunea neîncetată, primea şi Mirungerea, ca o pecetluire a venirii Duhului Sfânt. De aceea ne-a şi rămas formula „Pecetea Duhului Sfânt”, iar în tradiţia catolică Mirungerea este numită şi Confirmare – confirmarea că cel botezat, având Duhul Sfânt, era cu adevărat mădular al Bisericii. Se poate să fi fost aşa. Oricum, ceea ce cred că ar trebui să înţelegem bine este că, la primii creştini, atunci când era vorba de lucrarea Duhului Sfânt, era vorba de ceva simţit, conştientizat, trăit. Iar fără Duhul Sfânt nu se putea vorbi de viaţă creştină.

***

Aşadar, nu ne putem iubi încă vrăjmaşii pentru că suntem plini de patimi şi nu-L avem în noi – lucrător! – pe Duhul Sfânt. Dar, dacă recunoaştem aceasta, încă totuşi e bine. Căci ştim ce avem de făcut de acum înainte: să-L agonisim, cum zicea Sf. Serafim de Sarov, pe Duhul cel Sfânt. Şi să nu ne amăgim pe noi înşine că suntem evlavioşi, rugători, postitori... Abia când vom avea mărturia sau pecetea Duhului în inima noastră, atunci va începe şi viaţa creştină adevărată.

Şi iubirea...

Pr. Florin MOLDOVAN