Născuți din nou în Hristos, prin Duhul Sfânt

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Bucuria mea, Hristos a înviat!” – așa îi întâmpina Sfântul Serafim de Sarov pe toți cei pe care-i întâlnea. Iată un element din biografia smeritului Serafim care ne spune multe despre înălțimea sa duhovnicească, dar și, în general, despre ce înseamnă a fi creștin. Căci mulți rostesc acest salut – este adevărat că unii o fac numai cu jumătate de gură ­–, dar puțini sunt cei la care această proclamare a Învierii Domnului are puterea pe care o avea la Sfântul Serafim. Căci, într-adevăr, salutul nostru pascal are o mare și negrăită putere. Însă vestirea „Hristos a înviat!” și răspunsul „Adevărat a înviat!” își vădesc întreaga lumină și putere numai în ființa, în graiul și în viața acelora, cu adevărat, și ei au înviat.

Născuți din nou în Hristos, prin Duhul Sfânt, noi suntem vii, ca unii care participăm deja la viața cerească și dumnezeiască a Domnului Celui înviat și preamărit. Viața pe care o avem în Hristos este singura care-și merită numele. Astfel, pentru fiecare om, a fi sau a nu fiu născut din nou în Hristos este o problemă de viață și de moarte, „căci – zice Sfântul Irineu – părtășia cu Dumnezeu este viața, iar despărțirea de Dumnezeu este moarte” (Contre les hérésies, V, 27,2, „Sources chrétiennes”, no. 153, p. 342). Căci nu-și merită numele de viață simpla existență trupească și trecătoare. „O viață fără eternitate este nedemnă a se numi ‚viață’. Singura adevărată este viața veșnică”, zice Fer. Augustin (Cuvântarea 346, PL 38, 1522).

Iisus Hristos, Cel răstignit, înviat și înălțat întru slavă, de-a dreapta Tatălui, este viața noastră. Este adevărat, că această viață cu totul înaltă și dumnezeiască, pe care am primit-o, la care participăm, care lucrează cu putere în viața celor născuți din nou în Hristos, depășește puterea noastră de percepție și de înțelegere. Ea devine lucrătoare în și prin noi pe măsura angajării noastre în această viață de Sus, adică în măsura în care conlucrăm cu Dumnezeu, în mod conștient, cu voia noastră, printr-o viață de credință și de râvnitoare împlinire a poruncilor Sale. De aceea îndeamnă Apostolul Pavel: „Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci și voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă” (Col 3,2-4). Iar Sfântul Apostol Ioan scrie: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte” (I In 3,14).

 Chiar în Evanghelia Sfintei Liturghii din Duminica Învierii, în strânsă legătură cu afirmarea preexistenţei din veşnicie a Logosului şi a adevărului venirii Sale în lume ca „Lumina cea adevărată”, prin Întrupare, se afirmă descoperă adevărul fundamental că a fi creştin înseamnă a fi „fiul lui Dumnezeu”, devenit astfel printr-o naştere din Dumnezeu, şi că acesta este harul (darul) pe care Dumnezeu l-a făcut lumii în Iisus Hristos. Într-adevăr, în această pericopă Sfântul Ioan Teologul ne spune că „celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din dorinţă trupească, nici din dorinţă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (In 1,12-13).

Ceva mai încolo, în aceeaşi Evanghelie (3,3-5), taina acestei naşteri din Dumnezeu o dezvăluie Mântuitorul Însuşi lui Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu”. Nicodim nu înţelege că este vorba de o naştere duhovnicească. De aceea, cuvântul Învăţătorului galileian i se pare de neînţeles şi de neacceptat: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Poate, oare, să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” La care Domnul răspunde cu precizarea că este vorba de o naştere duhovnicească: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. Dialogul cu Nicodim continuă pe această temă, în el revenind referirea la naşterea „de Sus” sau „din Duh(ul)”.

În acest cuvânt fundamental, Mântuitorul ne descoperă, în primul rând, faptul că nimeni nu se poate mântui fără această naştere din Dumnezeu (de Sus). „Cineva”, din versetele 3 şi 5, („De nu se va naşte cineva…”), este un pronume nehotărât care înseamnă „oricine”. Sensul celor două afirmaţii paralele din aceste două versete este absolut clar: nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu fără naşterea de Sus.

Reţinem că naşterea „de la (sau: din) Dumnezeu” din prologul Evangheliei (1,13) este numită în cap. 3 naştere „de Sus” (în v. 3 şi 7), naştere „din apă şi din Duh” (în v. 5) sau naştere „din Duh(ul)” (în v. 6 şi 8).

În această lucrare minunată, Dumnezeu este Cel care naşte şi noi suntem cei care ne naştem. Sfântul Iacov zice că „Părintele luminilor… după voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui” (Iac 1,17-18). Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel se referă şi ei, în mod direct, la această naştere dumnezeiască, pe care – ţinând seama că ea vine după naşterea trupească – o numesc „naştere din nou” şi „a doua” naştere. Astfel, în prima Epistolă sobornicească a Sfântului Petru citim aceste cuvinte: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos Care, după mare mila Sa, prin Învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie…” (1,3); şi: „Fiind născuţi a doua oară nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (1,23). Iar Apostolul Pavel zice că Dumnezeu „ne-a mântuit, nu din faptele cele întru îndreptare, săvârşite de noi, ci după a lui îndurare, prin baia naşterii celei de-a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3,5).

În toate aceste texte aflăm aceeaşi sfântă învăţătură despre naşterea „de Sus”. Ele ne arată că Sfântul Ioan Teologul n-a fost nici singurul şi nici cel dintâi scriitor creştin inspirat care să fi acordat atenţia cuvenită acestui aspect esenţial al învăţăturii lui Hristos. Evanghelia „duhovnicească” de la Ioan – cum o caracteriza încă un Clement Alexandrinul, în secolul al II-lea – nu este, deci, singura care să evidenţieze marele adevăr al naşterii celei duhovniceşti. Evanghelia a patra, scrisă spre sfârşitul veacului apostolic, nu face decât să reafirme şi să rezume învăţătura primită de la Hristos Însuşi şi mărturisită, iată, în mod consecvent, de întreaga tradiţie apostolică.

Se cuvine să subliniem câteva idei din aceste texte. Ele arată, în primul rând, că suntem născuţi din Dumnezeu prin Taina Sfântului Botez. Am văzut că Sfântul Pavel vorbeşte de „baia naşterii celei de-a doua” (Tit 3,5); iar în convorbirea cu Nicodim Domnul Hristos precizează că naşterea de Sus (In 3,3) este, de fapt, o naştere „din apă şi din Duh” (3,5). În alt loc, Apostolul Pavel zice că Hristos a curăţit Biserica, Trupul Său, „cu baia apei prin cuvânt” (Efes 5,26). „Baia”, „apa” sau „baia apei” din aceste texte sunt referiri foarte clare la Sfântul Botez, însuşi cuvântul „botez” (în greceşte báptisma) însemnând „baie”, „afundare”.

Apoi, dacă Cel care ne naşte din nou este Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, un rol la această naştere îl are „cuvântul”. Atât Sfântul Iacov (Iac 1,18) cât şi Sfântul Petru (I Pt 1,23) spun că suntem născuţi din nou prin cuvântul lui Dumnezeu. Este vorba de cuvântul propovăduirii creştine, care cere răspunsul credinţei noastre. Astfel, naşterea de Sus se realizează prin conlucrarea noastră cu Dumnezeu. Ea este, deopotrivă, dar de Sus şi datorie de împlinit din partea noastră.

O altă idee: naşterea din nou a noastră are o strânsă legătură cu Învierea lui Hristos. Dumnezeu „prin Învierea lui Iisus Hristos din morţi ne-a născut din nou” (I Petru 1,3; cf. 3,21). Căci naşterea din Dumnezeu este ea însăşi o înviere. Dumnezeu ne naşte din nou, prin Duhul Sfânt, făcându-ne, de fapt, părtaşi morţii şi învierii Fiului Său. Iată marele şi tainicul adevăr al vieţii în Hristos: acela că suntem părtaşi vieţii lui Hristos Cel înviat, că suntem noi înşine nişte înviaţi din morţi. Nu este vorba de o simplă metaforă. Învierea noastră în Hristos este – şi trebuie să fie – o realitate profundă a vieţii noastre celei noi.

Darul vieţii lui Hristos Cel înviat îl primim prin Taina Sfântului Botez. Această Sfântă Taină este cu adevărat moarte şi înviere în şi împreună cu Hristos. „Oare nu ştiţi – zice Apostolul – că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6,3-4). Sau: „Pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi! – şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru cele cereşti, în Hristos Iisus” (Efes 2,5-6). Şi iarăşi: „Îngropaţi fiind împreună cu El prin Botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi” (Col 2,12).

Astfel, Taina Botezului este o taină a învierii noastre împreună cu Hristos. Este taina învierii celei dintâi!

Mulţi se rătăcesc datorită unei greşite înţelegeri a unui cuvânt din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (20,1 şi urm.) în care este vorba despre „învierea cea dintâi” a martirilor şi despre domnia lor de „o mie de ani” împreună cu Hristos. Toţi cei care profesează aşa-numita doctrină milenistă cred că rătăcirea lor poate fi susţinută pe baza acestui text. Ei cred că învierea de obşte se va realiza de fapt în două etape: că va fi mai întâi o înviere a celor drepţi, „învierea cea dintâi” din Apocalipsă (20,5 şi 6), urmată de împărăţia „de o mie de ani” şi, în sfârşit, învierea celorlalţi, a celor păcătoşi. Ei greşesc, în primul rând, luând ad litteram cifra de „o mie de ani”. Ori, în Apocalipsă – şi, în general, în scrierile aparţinătoare genului numit apocaliptic, cum este deja partea a doua a cărţii Daniel, dar cum sunt şi mai multe scrieri apocrife iudaice – cifrele au întotdeauna o valoare simbolică. „O mie de ani” din acest text nu este altceva decât „timpul Bisericii”, adică perioada dintre prima şi a doua venire a lui Hristos, timp în care El domneşte ca „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (Apoc 19,16; cf. 17,14), ca Unul Căruia I s-a dat „toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt 28,18). Şi împreună cu El domnesc toţi sfinţii adormiţi, care sunt deja „împreună cu Hristos” (Fil 1,23; cf. Apoc 7, 9).

Mileniştii greşesc apoi neînţelegând ce vrea să spună Apocalipsa atunci când vorbeşte de „învierea cea dintâi”. Câtă vreme suntem în trup, învierea noastră duhovnicească şi viaţa cea nouă în Hristos rămân tainice şi nu pot fi sesizate în întreaga lor realitate nici chiar de către cei sporiţi în viaţa duhovnicească. Sfântul Apostol Pavel ne spune că adevărata bogăţie şi măreţie a acestei vieţi noi ni se va descoperi numai la Parusie: „Căci – zice el – voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru mărire” (Col 3,3-4). Dar încă la trecerea lor în veşnicie, prin moartea trupească – moarte care este pentru ei, de fapt, o „mutare din moarte la viaţă” (In 5,24) –, sfinţii dobândesc o mult mai vie conştiinţă a darului vieţii celei noi în Hristos decât au putut-o avea pe pământ. Trecerea din această viaţă înseamnă, pentru ei, intrarea într-o mult mai intimă legătură cu Hristos. Aceasta este situaţia martirilor, de care se preocupă îndeosebi Apocalipsa şi de care este vorba în textul menţionat. În acest text se spune că martirii creştini deja „au înviat” (de notat că verbul este la timpul trecut) şi că ei deja împărăţesc împreună cu Hristos. „Învierea cea dintâi” nu este, deci, un eveniment care va avea loc în viitorul eshatologic. De altfel, Sfântul Ioan Teologul zice că a văzut „sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus” (Apoc 20,4). Nu este, deci, vorba de situaţia martirilor după o înviere a lor cu trupul. Apocalipsa se referă la situaţia prezentă a celor care şi-au vărsat sângele pentru Hristos: ei sunt fericiţi şi împărăţesc împreună cu El. Astfel, Bisericii persecutate de regimul tiranic al lui Domiţian, Bisericii care-şi plânge martirii, Apocalipsa îi aduce mângâiere, descoperindu-i că aceştia sunt biruitori şi fericiţi împreună cu Domnul lor. De altfel, Apocalipsa vorbeşte foarte clar, în continuare (20,12-13), despre o înviere generală, a celor buni şi a celor răi deopotrivă, şi despre o judecată a tuturor, „potrivit cu faptele lor”. Iată o perspectivă care contrazice în modul cel mai direct eroarea milenistă!

Un alt text al Sfântului Ioan Teologul, de data aceasta din Evanghelia a patra, ne va lămuri deplin asupra celor două învieri la care se referă Apocalipsa. Este vorba de cunoscutul cuvânt al Mântuitorului din Ioan 5,25-29: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta; că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui; şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei”.

Acest text afirmă, în primul rând, că Mântuitorului Hristos „I s-a dat să aibă viaţă în Sine”. Sfântul Apostol Pavel zice, la fel, că dacă Adam cel dintâi a fost făcut „cu suflet viu” (cf. Fac 2,7), „Adam cel de pe urmă”, adică Hristos, S-a făcut „cu duh dătător de viaţă” (I Cor 15,45). Ca atare, „Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (In 5, 21). Încă aici pe pământ, El dă credincioşilor Săi viaţă din viaţa Sa.

Astfel, în textul citat din In 5,25-29 este vorba, în modul cel mai clar, de două învieri: (1) o primă înviere, al cărei ceas „acum este” şi când nu are loc, de fapt, o înviere generală, căci au parte de această înviere numai „morţii” care aud glasul Fiului lui Dumnezeu (v. 25); şi (2) o a doua înviere, de data aceasta una generală, când vor ieşi „toţi cei din morminte”, spre a primi răsplată sau osândă, potrivit cu faptele lor, bune sau rele (v. 28-29). Prima este învierea duhovnicească a celor ce-L primesc pe Hristos şi „aud” glasul Lui, adică ascultă cuvântul Său mântuitor; a doua este învierea cu trupul a tuturor morţilor, la Parusie.

„Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi”, zice Apocalipsa (20,6). Având-o pe aceasta, nu avem a ne teme de „moartea cea de-a doua” (ibidem), adică de osânda cea veşnică.

Vom zice, poate, că suntem botezaţi şi că, deci, ne-am împărtăşit de darul învierii celei dintâi. Atrăgeam însă atenţia că această înviere se lucrează „prin cuvânt”, că, adică, ea implică răspunsul nostru la cuvântul propovăduirii. Naşterea de Sus este o lucrare a harului lui Dumnezeu, dar acest har cere răspunsul voinţei noastre. La această naştere, zice Sfântul Grigorie de Nyssa, ceea ce se naşte „nu e dintr-o pornire străină, cum se întâmplă cu naşterile trupeşti, ci o astfel de naştere se face din liberă hotărâre. Astfel, într-un fel oarecare suntem proprii noştri părinţi, născându-ne pe noi înşine aşa cum voim din voinţa noastră…” (Despre viaţa lui Moise, trad. de Pr. prof. D. Stăniloae şi Pr. I. Buga, PSB, 29, Bucureşti, 1982, p. 39).

În altă importantă lucrare a sa, acelaşi Sfânt Părinte insistă asupra necesităţii şi importanţei convertirii personale, ca parte integrantă a naşterii de Sus sau a învierii noastre celei duhovniceşti. El constată că mulţi dintre cei botezaţi se înşeală, crezând că ar fi născuţi din nou şi fără schimbarea vieţii. „Doar e limpede că schimbarea vieţii noastre dobândită prin Botez nu-i propriu-zis o schimbare, dacă noi rămânem tot în starea în care am fost.” „Dacă, deci – adaugă Sfântul Grigorie –, după cum zice proorocul Isaia (1,16), spălându-ne în această tainică baie ne curăţim gândurile şi ne îndepărtăm răutăţile din suflet, e semn că ne-am făcut mai buni şi înaintăm spre tot mai bine cu această schimbare. Dacă însă Botezul e dat numai pentru spălarea trupului, iar sufletul nu se curăţeşte de întinăciunea patimilor, ci duce şi după primirea tainei o viaţă la fel cu cea dinaintea ei, atunci, oricât de îndrăzneţ ar părea, eu o spun fără înconjur: în acest caz, apa e numai apă, pentru că nu se vede nicăieri în cel nou-născut nici o urmă de dar al Duhului” (Marele cuvânt catehetic, cap. 40, trad. de Pr. prof. T. Bodogae, PSB, 30, Bucureşti, 1998, p. 344). Se impune aici o precizare: pentru cel care nu trăieşte „conform Botezului”, ca să folosim exprimarea Sfântului Marcu Ascetul, apa Botezului său nu rămâne un element neutru, ci ea i se face foc arzător. Căci, precum am arătat, în apa Botezului e prezentă lucrarea tainică a sângelui Jertfei de pe Cruce. Iar cine se poartă cu nevrednicie faţă de harul primit la Botez se face vinovat faţă de însuşi sângele lui Hristos (cf. I Cor 11,27).

Botezul este, cu adevărat, moarte și înviere în și împreună cu Hristos (Rom 6,3-4; Efes 2,5-6; Col 2,12). Dar trebuie să afirmăm stăruitor că darul acesta devine lucrător în noi prin ceea ce Sfântul Simeon numește „al doilea botez”, adică botezul lacrimilor, acel botez al întâlnirii personale cu Hristos și al hotărârii și legământului de a fi cu totul al lui Hristos, împlinind cuvântul Lui mântuitor. Se cuvine să notăm accentul pe care, ca și Sf. Grigorie de Nyssa, îl pune Sfântul Simeon Noul Teolog, care scrie în această privință: „Primul Botez are apa care preînchipuiește lacrimile, are mirul ungerii, care e semnul premergător al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevărului, ci este însuși adevărul” (Cele 225 de capete, 36, în „Filocalia”, vol. VI, traducere, introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al B. O. R., 1977, p., 27). Afirmație pe care Părintele Dumitru Stăniloae o explică astfel: „Aceasta nu înseamnă că harul dumnezeiesc nu lucrează cu adevărat și în Botezul cu apă și în taina Mirungerii, ci numai că în aceste taine lucrează prin mijloace văzute și fără ca primitorul să simtă această lucrare, pe când prin lacrimile iubirii de Dumnezeu lucrarea dumnezeiască e simțită” (ibidem, nota 34).

Învierea presupune o moarte – moartea omului celui vechi, moartea noastră față de poftele trupului, față de lumea de păcat. O moarte față de moarte și față de stăpânul ei, diavolul. În multe din mănăstirile athonite poți citi aceste grăitoare cuvinte: „Cine moare înainte de a muri, acela nu va muri când va muri”. …

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos