Despre taina Înălţării Sfintei Cruci – Predică a părintelui Constantin Galeriu

 

Predică rostită pe data de 9 septembrie 2001

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Dreptmăritori şi vrednicilor de dragoste creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos,

Din dumnezeiasca Evanghelie pe care o vom auzi astăzi – aşa cum Biserica, prin dumnezeieştii Părinţi, a rânduit – ne împărtăşim, ca întotdeauna dealtfel, de un cuvânt tot mai descoperitor de taină. Înaintea oricărui praznic împărătesc (adică pentru Împăratul – Dumnezeu), cum e Crăciunul, bunăoară, sau Învierea, dar şi Înălţarea Sfintei Cruci, sunt evanghelii în legătură cu acest praznic. Evanghelia din această duminică dinaintea Înălţării Sfintei Cruci e în legătură Sfânta Cruce, care se dezvăluie în chipul Crucii şi în lemnul Sfintei Cruci. Dar noi trebuie să mergem mai adânc, la taina Sfintei Cruci. Azi, o dată mai mult, rogu-vă să cugetăm, să privim din interior spre exterior taina care se dezvăluie. Şi toţi cei care doresc să înţeleagă adâncul de taină al adevărului dumnezeiesc şi al adevărului omului, sunt rugaţi, împreună, să luăm aminte. Cuvântul dumnezeiesc al Evangheliei aşa ne grăieşte:

“Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 13-17).

Acesta este cuvântul de astăzi al Sfintei Evanghelii, atât de concentrat, de unit în el, ca într-un nucleu divin; dar din care, în lumina Duhului Sfânt, strălucesc razele adevărului dumnezeiesc, pentru om.

Fiecare cuvânt sau verset (sau vers) să-l luăm şi să ne împărtăşim: “Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”. Iubiţilor, de atâtea ori sufletul omului, şi poate mai mult al creştinului, se întreabă cu privire la acest cuvânt: cer. Ce este cerul? Şi nu totdeauna înţelegerea noastră a ajuns până la odihnă (care nu înseamnă somn, ci pacea luminii divine). Cer… Astăzi auzim aşa: Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Deci cerul e aşezat deasupra noastră. Şi nimeni dintre noi nu s-a suit, dar a venit printre noi Cel care a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Fiul e în cer din veci, e Fiul Părintelui ceresc. Iar Fiul Omului – adică Fiul Părintelui ceresc, Care S-a făcut şi om – Care e în cer, vrea să ne spună că de acolo, din cer, e taina omului. Şi nu numai a omului, întrucât omul e o sinteză a întregii Creaţii; taina întregii Creaţii e în cer.

Să ne referim în clipa aceasta la două cuvinte ale Scripturii, de esenţă: primul cuvânt – de la Cartea Facerii: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” – deci cerul, întâi. Şi un cuvânt cel puţin la fel de revelator – al rugăciunii pe care Cel Care S-a coborât din cer, Fiul Omului, Fiul Părintelui ceresc, ne-a învăţat-o: Tatăl nostru: “Tatăl nostru Care eşti în cer (…) Precum în cer, aşa şi pe pământ” – reia cuvântul dintru început al Scripturii. Deodată se dezvăluie cerul: “Tatăl nostru Care eşti în ceruri…”. Am zice în graiul nostru, pe înţelesul nostru smerit: Cerul este locaşul lui Dumnezeu. Sfântul Ştefan, în cuvântul rostit de el înaintea Sinedriului, atunci când a fost omorât cu pietre, le spunea celor din Sinedriu, reluând cuvântul Proorocului Isaia: “Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini, precum zice Proorocul: «Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie? – zice Domnul – sau care este locul odihnei Mele?»” (Fapte 7, 48-49). Evocam la început odihna, şi auziţi: “locul odihnei Mele”. Ce fel de odihnă? Numai după osteneala căutării şi dorului luminii dumnezeieşti ajungi la odihnă.

Împreună cu colegul meu – părintele Ştefan – cercetam în texte, în original, ce înseamnă odihnă: în limba greacă áíáđáőóéň; đáőóéň înseamnă odihnesc, dar áíá înseamnă în sus – deci când mă ridic la înălţimea adevărului, atunci ajung la odihnă, adică la lumina care îmi dă pacea, împlinirea. De aceea, observaţi, “cerul este locul odihnei Mele” – zice Dumnezeu, adică acolo unde e plinătatea adevărului, a existenţei. Cerul – locaşul Părintelui ceresc, al lui Dumnezeu. Dar, după Evanghelia de astăzi, “Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”. Deci cerul este şi locaşul Fiului Omului. Iar dacă în Tatăl nostru spune “precum în cer, aşa şi pe pământ”, cerul este şi locaşul odihnei noastre, al păcii, al mângâierii, al luminii, pe care, contemplând-o, ajung la odihnă. Sufletul meu nu se mai zbuciumă. Propriu-zis, aceasta înseamnă. Când neliniştea ta, în chinurile naşterii tale din nou, încetează. Sufletul ajunge să se odihnească. Conştiinţa capătă pacea, lumina adevărului. Cum de atâtea ori vă tâlcuiam cuvântul: Numai cel care n-a ajuns până la capăt se întoarce înapoi. El tot pendulează, în neliniştea lui, între îndoieli şi certitudini. Nimeni din cei care au ajuns (la odihnă) nu s-a mai întors. De aceea şi pentru cei adormiţi, cum ne rugăm la căpătâiul lor, la înmormântare, sau la parastas? – Îi zicem Mântuitorului: “Că Tu eşti Învierea şi Viaţa şi Odihna adormitului robului tău…”. Deci a ajuns sufletul la pacea, la odihna, la întâlnirea cu Dumnezeu. Cum vă spuneam, cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul: “Ia aminte, omule: Adevărata cunoştinţă e simţirea harului dumnezeiesc” – simţirea dumnezeirii.

Am înţeles ce înseamnă odihnă. De aceea, a te culca, în înţelesul somnului trupesc, numai, în care vegetezi, dar sufletul nu rămâne viu, cum se ruga Înţeleptul: “Eu dorm, dar inima mea veghează”, dacă nu mai rămâi în stare de veghe, aceea-i moartea. A te despărţi de Dumnezeu e moarte.

Atunci, revenim la cer: “Precum în cer, şi pe pământ”. Şi omului îi este dat să aibă parte de cer. Cerul – locaşul lui Dumnezeu (cum citim în Tatăl nostru; Cerul – locaşul Fiului Omului, Care este în cer – Fiul lui Dumnezeu, făcut om, Care S-a coborât din cer. Şi cerul – locaşul omului; cerul omului.

Iubiţilor, pentru că acest cuvânt şi această învăţătură este atât de adâncă, odată cu Sfintele Scripturi, Părinţii cum au înţeles? Am apelat, şi de data aceasta, îndeosebi la Sfântul Maxim Mărturisitorul. El spune că prin cer se înţelege în Sfânta Scriptură, adeseori, Însuşi Dumnezeu. Precum spune undeva Ioan Înaintemergătorul, marele propovăduitor al adevărului: “Nu poate omul să ia nimic de la sine de nu-i va fi dat lui din cer” (aceasta a spus-o Sfântul Ioan după ce L-a botezat pe Mântuitorul ucenicilor lui^[1]). A doua zi după ce Ioan L-a botezat pe Mântuitorul, văzându-L pe Mântuitorul că trece iar la Iordan, a spus ucenicilor săi: “Iată Mielul, Care ridică păcatul lumii”. Şi atunci, Andrei întâi, dar şi Ioan, care ne descrie aceasta, au luat-o după Mântuitorul, după Iisus. Iisus i-a întrebat: Ce vreţi? – Învăţătorule, unde locuieşti? – Veniţi şi vedeţi. Şi au mers Andrei şi Ioan şi toată seara^[2] şi noaptea L-au întrebat pe Iisus. Andrei, ascultându-L, le-a spus celorlalţi: “Am aflat pe Acela despre Care au vorbit profeţii”. Atunci au ieşit la Iisus şi Petru, apoi şi Filip şi Natanael – ucenicii Lui. Atunci, ceilalţi din jurul lui Ioan: Tu L-ai botezat pe Iisus, dar vezi că cei care mergeau după tine pleacă după El, te părăsesc şi merg după Celălalt, după Iisus. Atunci a spus Ioan acest cuvânt, pe care îl citează Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ioan a zis: “Nu poate omul să ia nimic de la sine, de nu-i va fi dat lui din cer” – adică de la Dumnezeu. De aceea Sfântul Maxim spune: “Cerul se uneşte cu Însăşi Dumnezeirea”. Deci când zici cer zici lumea lui Dumnezeu, locaşul lui Dumnezeu; şi, în întregime, tot ceea ce se descoperă de acolo, de la Dumnezeu. Pentru care adaugă sfântul Maxim: “Căci toată darea cea bună, tot darul cel desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”. În acest înţeles trebuie luat cuvântul cer, din textul Scripturii – locaşul lui Dumnezeu, cu întreaga bogăţie, nesfârşită, a adevărului dumnezeiesc. Dar mai adaugă Sfântul Maxim: “Scriptura mai numeşte cer şi puterile cereşti, după cuvântul: «Cerul Îmi este Mie scaun… Cel ce pui pe îngerii Tăi pară de foc şi slugile Tale duhuri». De aceea, după cuvântul Scripturii: «Cerul Îmi este Mie scaun», «Cel ce odihneşti pe heruvimi» – mai zice în altă parte. Aceasta pentru că Dumnezeu Se odihneşte în fiinţele simple şi netrupeşti”.

Şi acest cuvânt, mai ales, m-a mângâiat negrăit de mult. El corespundea exact cu ceea ce în mintea noastră, puţintică, încerca să se înalţe. Zice Sf. Maxim: “Dacă ar zice cineva că şi în mintea omenească, curăţită de toată nălucirea materială…”. O, Doamne, cât mă mângâie acest cuvânt! Nălucirea materială, care mă face să mă gândesc cum L-a ispitit demonul pe Mântuitorul, arătându-i împărăţiile lumii şi slava lor. Pentru care Părintele Stăniloae tâlcuia: slava lor, adică poleiala. Aceasta poate oferi demonul: poleiala. La aceasta se încântă atâta lume, la poleială – nălucirea materială, cum este numită de Sf. Maxim. Deci “orice minte omenească, dacă e curăţită de toată nălucirea materială şi e împodobită cu raţiunile dumnezeieşti ale celor inteligibile, este cer, şi nu are a cădea, după părerea mea, din adevăr”. Dacă priveşte şi mintea omului, curăţită de nălucirile materiale, şi luminându-se, strălucind în raţiunile dumnezeieşti ale celor inteligibile. Este cer şi mintea; şi nu cazi din adevăr. Nu cazi din adevăr când contempli cerul minţii tale, plin de strălucirea adevărului dumnezeiesc, al credinţei, plin de cele cereşti. O, credincioşilor, o, profesori de religie, nu uitaţi! Aşa să-i învăţaţi pe copilaşi, cu inima curată. Şi încheiem cuvântul sfântului Maxim: “Deci nici cel care a numit cer înălţimea cunoştinţei spirituale din oameni nu ar greşi”. Doamne, cum te înalţă fiecare gâd şi idee tot mai sus! “Căci, într-adevăr, spune Sf. Maxim, cunoştinţa adevărată se face asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu”. A spus Mântuitorul: “Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele! Cel ce păzeşte poruncile Mele va fi iubit de Tatăl Meu, la el vom veni şi locaş la dânsul vom face”. Dacă cerul este locaşul lui Dumnezeu, şi inima ta, făcându-se locaş al lui Dumnezeu, se face cer. “Se face asemeni cerului, scaun al lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu să Se întroneze în ea, prin năzuinţa nestrămutată a dorinţei ferme şi înalte spre bine. La fel, lucrarea curată a virtuţilor este numită «aşternut al picioarelor Lui»”. Virtuţile, despre care de atâtea ori Sf. Maxim spune că ele sunt oglindire a însuşirilor dumnezeieşti, a luminii dumnezeieşti, a iubirii dumnezeieşti, a înţelepciunii dumnezeieşti, a bunătăţii dumnezeieşti, a dreptăţii dumnezeieşti, a bărbăţiei dumnezeieşti.

Tâlcuia Părintele Stăniloae atât de adânc, după Sfântul Maxim: Virtuţile sunt forma umană a însuşirilor dumnezeieşti, cum s-au revelat în Hristos. Şi atunci, în acest înţeles virtuţile sunt “aşternut picioarelor Lui”. Cum tot Sfinţii Părinţi vor spune, că însuşirile dumnezeieşti sunt cele din jurul Dumnezeirii. Adâncul fiinţei dumnezeieşti este de neurmat pentru noi, dar însuşirile dumnezeieşti – lumina, iubirea, bunătatea, pacea, dreptatea, sfinţenia, într-un cuvânt. Toate sunt dar, harul lui Dumnezeu din natura divină. Dar natura divină este dincolo de tot ceea ce este creatură. Dar sunt aşternut al Dumnezeirii şi împărtăşire din Dumnezeire, din lumina şi iubirea Sa. Şi, în sfârşit, întrucât virtutea primeşte deasupra ei tălpile dumnezeieşti… De aceea parcă-ţi aduci aminte: câte o creştină, săraca, zice aşa, în simplitatea ei: Săruta-Ţi-aş tălpile Tale, Doamne! Şi noi râdem, adeseori. Or, ea spunea un cuvânt atât de adânc: Doamne, eu să fiu aşternut picioarelor Tale, tălpilor Tale. Să odihneşti, altfel spus, în mintea şi în inima mea. Căci în Filocalie Părintele Stăniloae aşa a tradus: Tălpile dumnezeieşti.

“Şi nu le lasă câtuşi de puţin să se murdărească de întinăciunea trupului”. Ce i-a spus lui Moisi la rug? – “Scoate-ţi încălţămintea! Locul pe care calci e sfânt”. Acolo calcă tălpile picioarelor dumnezeieşti, şi acolo nu mai e întinăciune.

… Şi înţelegând prin pământ trupul. Iubiţilor, Doamne, ce descoperire! Cer, lăcaşul Dumnezeirii, cerul lui Dumnezeu, cerul Fiului lui Dumnezeu şi Fiul Omului, şi cerul – mintea noastră plină de lumină dumnezeiască, de adevăr! Aţi înţeles acum? Prin care dar, însuşire a sufletului nostru putem noi să ne umplem sufletul de cer, de lumină divină, de virtuţile care strălucesc în noi – cunoştinţa, adevărul (deci lumina, căci altfel nu pot vedea nimic fără lumină; şi ceea ce e lumina pentru ochi e înţelegerea pentru minte)? Care este acest dar, prin care noi luăm cunoştinţă, prin care ne mişcăm? – Gândirea, iubiţilor! Şi, înţelegând, parcă te cutremuri. Cu ce te înalţi dincolo de minte? Vedeţi, trupul, materia e limitată, mărginită, “ţărcăruită” în timp şi spaţiu. Dar dacă cu trupul sunt aici şi acum, cu mintea, cu gândirea depăşesc nu numai trupul meu, numai locul unde mă aflu, nu numai timpul de acum… ci şi timpul şi spaţiul. Se mişcă în lumea nemărginirii dumnezeieşti. Atunci când cuget, deodată: “A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” – chipul, cum spune dumnezeiescul Maxim, e de nedistrus, rămâne în noi pe veci; că existăm. Chiar şi cei care mai spun: “A trecut în nefiinţă”. Să-i lumineze Dumnezeu, să se îndepărteze de rătăcirea asta, cea mai de pe urmă. Nimeni nu trece în nefiinţă! Căci existăm, şi în nemurire suntem chemaţi să fim. Dar asemănarea priveşte virtutea: înţelepciunea, bunătatea, virtuţi de care ne împărtăşim din Dumnezeire, după voia noastră. Vrem să-I urmăm lui Dumnezeu în lumină, adevăr şi iubire, atunci ne împărtăşim din ele. Sau, prin păcat, ne lepădăm. Dar rămânem în Dumnezeu cu rădăcina.

Şi ce înseamnă a fi “după chip”? Ce ne apropie pe noi mai mult decât toate de a fi după chipul lui Dumnezeu, al nemărginirii dumnezeieşti? Gândirea, iubiţilor. Gândirea noastră depăşeşte şi marginile universului întreg. Astăzi măcar atât să înţelegem: ce înseamnă cuvântul cer: locaşul lui Dumnezeu, locaşul Fiului lui Dumnezeu şi Fiul Omului şi locaşul oricărei minţi pământeşti curate. Când am citit din Sfinţii Părinţi, îndeosebi două lucruri m-au luminat şi m-au uimit (când primeşti lumina, te uimeşti). Când am citit la Sfântul Ioan Damaschin cum a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi: nu după loc, ci după fire. Adică nu după spaţiu, ca să se mişte de colo colo. A luat trup omenesc, cu care S-a mişcat printre noi; dar în El era Dumnezeirea. Fiul lui Dumnezeu a coborât în sânul Fecioarei (a cărei naştere am prăznuit-o ieri; iar astăzi pe părinţii ei, dumnezeieştii Ioachim şi Ana). Or, când zici firea dumnezeiască… Mântuitorul i-a spus unei femei, samarinencei, descoperindu-i din taina Dumnezeirii: “Duh este Dumnezeu”. Cu ce ne apropiem noi de înţelegerea Duhului? E Duh, e spirit, adică nematerial. Dar cum o înţelegem? Ce, în noi nematerial? – Gândirea. Gândirea e deasupra materiei, o învăluie. Cu gândirea, care depăşeşte hotarele trupului înţelegem ceva din taina Dumnezeirii, a Duhului. Să ne înălţăm, să înţelegem! E atâta frumuseţe, cum nu vă puteţi închipui. Când am mai citit şi la Calist Catavisiotul: “Oricine e înţelept priveşte la lucrurile cele mai adânci din el”; cele mai înalte din el. Orice om are şi slăbiciunile lui. Calist Patriarhul spune: Când vrei să fii în adevăr, treci de la cele de jos ale tale (cum întreaga creaţie s-a odrăslit de la cele de jos până la cele de sus; toate sunt în noi)… Ce are omul mai înalt, spune Patriarhul Calist, e mintea lui, e gândirea lui. Şi cu mintea lui se înalţă, şi poate să ajungă până la Dumnezeu – cu mintea te poţi înălţa dincolo de lume; poţi să cuprinzi lumea. De aceea spune Calist: Nu e după vrednicia omului să se oprească la cele mărginite, hotărnicite, ci să se înalţe până la Cel nemărginit, dacă şi mintea se poate înălţa până la Dumnezeu”.

Atunci am înţeles: Doamne, ce minune descoperi Tu în om, că mintea lui e cer (cum a spus Sfântul Maxim), e cerească. Te înalţi până la Dumnezeire. Şi aşa spunea un savant – Wolfgang Pauli, mare fizician: Aşa cum Dumnezeu, spiritul divin cuprinde întreaga creaţie, aşa şi sufletul omului, creat după chipul lui Dumnezeu, poartă în el întreaga creaţie. Ar putea face ştiinţă un matematician, un chimist, un fizician, poate să cuprindă înţelesurile lucrurilor fără mintea aceasta, pe care i-a dat-o Dumnezeu, după chipul Lui? Şi aşa cum El cuprinde tot, şi omul e chemat; să devină mintea omului cer.

Am înţeles acum ce înseamnă această realitate spirituală – cerul – şi cât e de adevărată ea! Omul a pierdut înţelesul de a purta în inima lui, după chipul lui Dumnezeu, duhovniceşte, creaţia, şi să ajungă la asemănare. De aceea Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer, şi a adus cerul pe pământ. Şi în El e cerul; e Dumnezeu şi Om. De aceea spune: “Nimeni nu s-a suit în cer” – nu tu te sui. Fără numai Cel care a coborât din cer, Fiul Omului Care este în cer. Şi a coborât ca fiecare conştiinţă umană, fiecare suflet să devină un sălaş ceresc; sălaş de lumină şi de adevăr.

Şi adaugă Mântuitorul: “Precum Moisi a ridicat şarpele în pustie, aşa Se va înălţa şi Fiul Omului” (pe Cruce). Evreii, mergând spre pământul făgăduinţei, au dat peste nişte şerpi veninoşi, care îi muşcau; şi mureau (pentru că erau aţâţaţi de demoni). Iar Mântuitorul, Care avea să Se întrupeze şi să Se înalţe pe Cruce, veninul şarpelui El îl va răstigni. De aceea a zis: “Precum a înălţat Moisi şarpele în pustie, aşa Se va înălţa şi Fiul Omului” – pe Cruce. … “Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Deci Crucea înseamnă răstignirea răului şi cale spre înviere, înălţare. Cei din jur nu înţelegeau – fariseii, cărturarii: “Dacă este Fiul Omului, coboară-Se de pe cruce”. Răstignitul din stânga, la fel: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…”. Sărmanii, nu pricepeau. Cum, să vezi pe cineva răstignit şi să te închini unui răstignit? Au înţeles mulţi: Pavel a înţeles: “Crucea e nebunie pentru elini (filosofii), sminteală pentru iudei (căci “blestemat e cel ce e întins pe lemn”; toţi vinovaţii Vechiului Testament erau osândiţi la moarte prin cruce). Dar pentru noi e puterea lui Dumnezeu”. Iar după Pavel va spune Ioan Gură de Aur: “Privesc la cruce, privesc la Hristos, şi-L numesc Împărat pe Hristos pentru că-L văd răstignit”. Cu adevărat, El e Împăratul, Care Se jertfeşte pentru supuşii Lui. Şi-L numesc Împărat pentru că El S-a jertfit pentru supuşii Lui. Şi aşa să facă orice împărat: să se jertfească; iar prin jertfă să răstignească răul. Căci jertfa ucide egocentrismul, păcatul. Cum am spus de atâtea ori, şi am învăţat: orgoliul este demonic. Când a căzut în orgoliu Lucifer, ce a descoperit? – S-a văzut adus de la nefiinţă la fiinţă. Şi-a văzut nefiinţa. Dar dacă Dumnezeu a zis Da, să fii, atunci rămâi. Atunci s-a descoperit pe el zidire. Şi atunci, Fiul lui Dumnezeu a venit să răstignească păcatul, orgoliul, deci moartea. Căci dacă prin păcat jertfa, care ne instituie în faţa lui Dumnezeu, Adam a transformat-o în moarte, prin despărţire, în Hristos, pe Cruce, moartea se transformă în jertfă, care duce la înviere.

De aceea a zis Iisus: “Precum a înălţat Moisi şarpele în pustie, aşa se va înălţa Fiul Omului pe Cruce”. Şi dacă veninul şarpelui, cum va arăta tot Ioan Gură de Aur, ucidea, jertfa lui Hristos pe Cruce, învierea, vindecă. De aceea a zis Ioan Gură de Aur: “Tu meriţi, Doamne, să fii Împărat, pentru că Tu Te-ai jertfit!”. Şi-n jertfă e împărtăşirea iubirii dătătoare de viaţă, care aduce învierea. De aceea, “pomeneşte-mă, Doamne – zice tot Ioan Gură de Aur – întru împărăţia Ta, cum a zis răstignitul din dreapta, care s-a căit” (de la acest cuvânt noi zicem mereu “veşnica pomenire”). La care Iisus a spus: “Azi vei fi cu Mine în rai”. Într-adevăr, aşa S-a înălţat Fiul Omului pe Cruce, din iubire.

Pentru că urmează cuvântul, uimitor, din Evanghelie: “…aşa se va înălţa Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. În iubire e viaţa, în jertfă e viaţa, în dăruirea mea către celălalt. Când mă dăruiesc ţie şi tu te dăruieşti mie, suntem în iubirea divină, în viaţă, în mărturia vieţii. Căci iubirea este principiul vieţii. Şi vine cuvântul uimitor, unic, al Evangheliei: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Fiul Său unic! Iubiţilor, ce-i mai scump pentru un tată (ca şi pentru o mamă), decât fiul?! Fiul iubirii lui Dumnezeu, al Părintelui ceresc. Vă tâlcuiam din cuvintele Scripturii: “Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” – Mâinile Tatălui – Fiul şi Duhul Sfânt. Şi în altă parte Psalmistul spune: “Dumnezeu a pus în vistierii adâncurile”. Adâncurile suntem noi. “Adânc pe adânc cheamă” – adâncul Dumnezeirii ne cheamă pe noi. Iar vistieria lui Dumnezeu aţi văzut ce înseamnă – Fiul şi Duhul Sfânt. Aceasta este vistieria cea dinlăuntru, a inimii, răsădită şi în noi, cum spune Patriarhul Calist. Ce e mai scump pentru Tatăl, dacă nu vistieria Lui – Fiul şi Duhul Sfânt? Şi aşa L-a dăruit pe Fiul Lui, să Se întrupeze de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, L-a dăruit “ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. L-a dăruit, până pe Cruce, Vistieria Lui, ce are mai scump Tatăl a dăruit, şi să ne împărtăşim din El, din Fiul Lui, din viaţa Fiului Lui, în Duhul Sfânt. Şi în Duhul Sfânt, “ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Şi încheie Evanghelia aşa: “Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume să judece (să osândească) lumea, ci să se mântuiască lumea prin El”. Să crezi în El, cum S-a întrupat, de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, şi cum la Cincizecime a trimis Duhul Sfânt, ca să Se întrupeze El în fiecare din noi, în fiecare inimă fecioară. Inimă fecioară, nu uitaţi: atunci când inima noastră e castă, fecioară, deodată se luminează, devine cer.

Iubiţilor, zilele acestea l-am comemorat pe Paulescu şi am citit ceva din el. Şi inima noastră atât de mult s-a aprins de omul acesta!… El a ajuns la mărturia aceasta, de a-L preamări pe Dumnezeu prin ştiinţă. Şi mulţi s-au întrebat: Cum prin ştiinţă a ajuns Paulescu să dea mărturia aceasta, a înţelegerii Dumnezeirii? – Pentru că a avut o inimă castă. Acest om n-a fost căsătorit, a dus o viaţă de castitate, de sfinţenie. De aceea Iorga, care l-a cunoscut, la săvârşirea lui din viaţă a spus: “A trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt. De-abia acum, săvârşindu-se din viaţă, pot spune cei mai apropiaţi ai lui, şi ucenicii lui, vor spune descoperirile vieţii acestui om”. Şi, îngăduiţi a spune, ucenicul lui poate cel mai de aproape – doctorul Trifu, pe care noi l-am întâlnit în viaţa mea. Şi el mărturiseşte că, atunci când Paulescu a ajuns, în iulie, la înţelegerea acestui adevăr, al insulinei, a apărut în august un articol în limba franceză, în Apus, şi au luat cunoştinţă savanţi. Un savant american – Ernst Scott – i-a trimis o scrisoare lui Paulescu şi i-a propus să elaboreze împreună insulina. Şi doctorul Trifu l-a sfătuit pe Paulescu: Da, noi nu avem posibilităţi de laborator ca alte popoare. Să lucrăm împreună. Alţii au spus: Nu, să apară acest produs aici, la noi, în România. Au tot aşteptat sponsori… Dar în timp de şase luni au apărut alţii, care au luat cunoştinţă de descoperirea lui şi…

Iubiţilor, omul acesta – şi este un exemplu – a ajuns la adevăr deodată unind minte luminată, adâncind adevărul omului cu mintea, dar şi păstrându-se curat, cast, în feciorie. Aşa cum Maica Domnului e fecioară şi mamă. Numai în castitate şi în maternitate împlineşti adevărul. Cum adică: păstrându-ţi făptura ta curată, castă; nu înnămolită în stricăciunile lumii, în noroiul acestei lumi. În noroiul de patimi, cum să mai vezi adevărul? Numai în sufletul cast, inima castă, şi mintea căutătoare de adevăr, aşa ajungi la adevăr. Aşa a fost Paulescu. Aşa a ajuns la adevăr, încât, cunoscând, cu mintea luminată de Dumnezeu adevărul omului, ca fiziologic, făptura umană, atât în morfologia ei, cât şi în fiziologia ei. Pentru că fiecare organ, fiecare ţesut, fiecare celulă, fiecare lucru din făptura noastră, în lumină, are un scop. E o armonie, iubiţilor, totul. Această armonie nu-i pusă de mine. Eu, când vin în lume, vin deja zidit. Altul a pus această armonie – Dumnezeu. A pus o armonie în toată făptura, o conştiinţă în om, pentru care Paulescu spune că sufletul omului este “agentul finalităţii”. Adică spiritul meu, luminat de Dumnezeu, vede această ordine, se înalţă la Dumnezeu şi, înălţându-se la Dumnezeire, sufletul meu, luminat de lumină divină, de iubire divină, de credinţă în adevăr… gândirea mea se înalţă şi mă zideşte. Acest “artist minunat”, cum spune Paulescu, care-i sufletul omului, deodată zideşte trupul meu, şi pleacă, făptura mea, de la obârşia ei, cum m-a zidit Dumnezeu, către desăvârşirea ei, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Şi o întrebare, pe care o punem oricărei minţi omeneşti: Iubiţilor, e posibil să zideşti ceva fără gândire? Fiecare să se zguduie şi să dea răspuns. Fără să ai un proiect, un plan, chiar al celui mai simplu lucru. Înţelegeţi atunci cum gândirea devine cer? Cum se înalţă la Dumnezeire! Cum să nu fie, atunci, gândirea lui Paulescu cer, când el a contemplat trupul omului şi creaţia întreagă în atâta ordine şi armonie. Sufletul lui se unea cu fiecare fibră, cu fiziologia întreagă. Hormonul insulinei a fost operă a finalităţii, a gândirii, a amoniei lui Dumnezeu…

• ^[1]Ucenicii lui Ioan Botezătorul, care L-au urmat pe Iisus: Andrei şi Petru, Iacov şi Ioan (fiii lui Zevedeu), Filip şi Natanael. Ei au coborât din Galileea, de la Lacul Ghenizaret către Ierusalim (150-160 km), unde boteza Ioan, pe malul Iordanului. Erau însetaţi de adevăr; şi au fost ucenicii lui.
• ^[2]Seara însemnând aproximativ ora patru după-amiază, al zecelea ceas din zi.